Sosirea lui Ezra la Ierusalim a fost bine-venită. Era mare nevoie de influența prezenței sale. Venirea lui a adus curaj și speranţă în inimile multora dintre cei care lucraseră mult timp în greutăți. De la întoarcerea primei grupe de exilați, sub conducerea lui Zorobabel și Iosua, cu peste șaptezeci de ani înainte, se realizaseră multe. Templul fusese terminat și zidurile cetății, în parte, reparate. Cu toate acestea, mai rămăsese mult de făcut.
Printre aceia care se întorseseră la Ierusalim în anii de mai înainte erau mulți care Îi rămăseseră credincioși lui Dumnezeu tot timpul vieții lor, dar un număr considerabil dintre copii și copiii copiilor lor au pierdut din vedere sfințenia Legii lui Dumnezeu. Chiar și unii dintre bărbații cu răspundere trăiau în păcat în mod deschis. Viața lor neutraliza într-o mare măsură eforturile depuse de alții pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, căci, atâta vreme cât erau îngăduite călcări flagrante ale Legii fără să fie mustrate, binecuvântarea Cerului nu putea rămâne asupra poporului.
A fost în providența lui Dumnezeu ca aceia care s-au întors împreună cu Ezra să aibă ocazii deosebite de a-L căuta pe Domnul. Experiențele prin care tocmai trecuseră în călătoria lor de la Babilon, fără să fi fost protejați de puterea omenească, îi învățaseră valoroase lecții spirituale. Mulți se întăriseră în credință și, când aceștia s-au amestecat printre cei descurajați și indiferenți din Ierusalim, influența lor a fost un factor puternic în reforma care a avut loc după aceea.
În ziua a patra după sosire, lucrurile de preț din aur și din argint împreună cu vasele pentru slujbele de la sanctuar au fost încredințate de vistiernici în mâinile slujbașilor templului, în fața martorilor, cu cea mai desăvârșită exactitate. Fiecare obiect a fost cercetat „după număr și după greutate” (Ezra 8:34).
Copiii robiei, care se întorseseră cu Ezra, „au adus… ardere-de-tot Dumnezeului lui Israel”, ca jertfă pentru păcat și ca o dovadă a recunoștinței și mulțumirii lor pentru ocrotirea îngerilor sfinți în timpul călătoriei. „Au dat poruncile împăratului, dregătorilor împăratului și cârmuitorilor de dincoace de Râu, care au ajutat pe popor și Casa lui Dumnezeu” (Ezra 8:35,36).
La scurtă vreme după aceea, câteva căpetenii ale lui Israel s-au apropiat de Ezra cu o plângere serioasă. Unii din „poporul lui Israel”, precum și „preoții și leviții” disprețuiseră atât de mult poruncile sfinte ale lui Iehova, încât încheiaseră legături de căsătorie cu cei din popoarele înconjurătoare. „Căci și-au luat neveste din fetele lor pentru ei și pentru fiii lor”, i s-a spus lui Ezra „și au amestecat neamul sfânt cu popoarele” țărilor păgâne. „Și căpeteniile și dregătorii au fost cei dintâi care au săvârșit păcatul acesta” (Ezra 9:1,2).
Studiind cauzele care au dus la robia babiloniană, Ezra înțelesese că apostazia lui Israel a fost în mare măsură urmarea amestecului cu popoarele păgâne. El descoperise că, dacă ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu de a nu se uni cu popoarele înconjurătoare, iudeii ar fi fost cruțați de multe experiențe amare și umilitoare. Acum, când a constatat că, în ciuda învățămintelor trecutului, bărbați proeminenți îndrăzniseră să calce legile date ca scut împotriva apostaziei, inima i-a fost zguduită. El a cugetat la bunătatea lui Dumnezeu care îi dăduse din nou poporului Său stabilitate în țara natală și a fost copleșit de o indignare îndreptățită și de amărăciune pentru nerecunoștința lor. „Când am auzit lucrul acesta”, zice el, „mi-am sfâșiat hainele și mantaua, mi-am smuls părul din cap și perii din barbă și am stat jos mâhnit. Atunci s-au strâns la mine toți cei ce se temeau de cuvintele Dumnezeului lui Israel, din pricina păcatului fiilor robiei. Și eu am stat jos mâhnit până la jertfa de seară” (Ezra 9:3,4).
La vremea jertfei de seară, Ezra s-a sculat și și-a sfâșiat iarăși veșmintele și mantaua, a căzut în genunchi și și-a descărcat sufletul în rugăciune fierbinte către cer. Ridicându-și mâinile către Domnul, el a strigat: „Dumnezeule, sunt uluit și mi-e rușine, Dumnezeule, să-mi ridic fața spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulțit deasupra capetelor noastre și greșelile noastre au ajuns până la ceruri.”
„Din zilele părinților noștri”, a continuat el, „am fost foarte vinovați până în ziua de azi și, din pricina fărădelegilor noastre, am fost dați noi, împărații noștri și preoții noștri, în mâinile împăraților străini, pradă sabiei, robiei, jafului și rușinii care ne acoperă astăzi fața. Și totuși Domnul, Dumnezeul nostru, S-a îndurat de noi lăsându-ne câțiva oameni scăpați și dându-ne un adăpost în Locul Lui cel sfânt, ca să ne lumineze ochii și să ne dea puțină răsuflare în mijlocul robiei noastre. Căci suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră. A îndreptat spre noi bunăvoința împăraților perșilor și ei ne-au dat o nouă putere de viață, ca să putem zidi Casa Dumnezeului nostru și să-i dregem dărâmăturile, făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost în Iuda și la Ierusalim.
Acum ce să mai zicem după aceste lucruri, Dumnezeule? Căci am părăsit poruncile Tale, pe care ni le porunciseși prin robii Tăi proroci... După tot ce ni s-a întâmplat din pricina faptelor rele și a marilor greșeli pe care le-am făcut, măcar că Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre, se cuvine ca, acum, când ne-ai păstrat pe acești oameni scăpați, să începem iarăși să călcăm poruncile Tale și să ne încuscrim cu aceste popoare urâcioase? N-ar izbucni atunci iarăși mânia Ta împotriva noastră, până acolo încât ne-ar nimici, fără să lase nici rămășiță, nici robi izbăviți? Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu ești drept, căci astăzi noi suntem o rămășiță de robi izbăviți. Iată-ne înaintea Ta ca niște vinovați și din această pricină nu putem sta înaintea Ta” (Ezra 9:6-15).
Amărăciunea lui Ezra și a tovarășilor lui din cauza păcatelor care se strecuraseră pe nesimțite chiar și în centrul lucrării Domnului a dat naștere la pocăință. Mulți dintre aceia care păcătuiseră au fost profund impresionați. „Poporul vărsa multe lacrimi” (Ezra 10:1 u.p.). Într-o oarecare măsură au început să-și dea seama de urâciunea păcatului și de oroarea cu care-l privește Dumnezeu. Au văzut sfințenia Legii rostite pe Sinai și mulți tremurau la gândul nelegiuirilor lor.
Unul dintre cei prezenți, cu numele de Șecania, a recunoscut ca fiind adevărate cuvintele rostite de Ezra. „Am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru”, a mărturisit el, „ducându-ne la femei străine, care fac parte din popoarele țării. Dar Israel n-a rămas fără nădejde în această privință.” Șecania a propus ca toți aceia care păcătuiseră să facă un legământ cu Dumnezeu că-și vor părăsi păcatul și „facă-se după Lege. «Scoală-te»”, l-a îndemnat el pe Ezra, „«căci treaba aceasta te privește. Noi vom fi cu tine. Îmbărbătează-te și lucrează.» Ezra s-a sculat și a pus pe căpeteniile preoților, leviților și întregului Israel să jure că vor face ce se spusese” (vers. 2-5).
Aceasta a constituit începutul unei reforme minunate. Cu îndelungă răbdare și tact, precum și cu o îngrijită considerație pentru drepturile și pentru bunăstarea fiecăruia dintre cei implicați, Ezra și tovarășii lui s-au străduit să-i conducă pe cei pocăiți din Israel pe calea cea dreaptă. Mai presus de toate acestea, Ezra era un învățător al legii și, în timp ce dădea atenție personală cercetării fiecărui caz, căuta să convingă poporul cu privire la sfințenia acestei legi și la binecuvântările care aveau să fie primite prin ascultare de ea.
Oriunde lucra Ezra, lua naștere o reînviorare a studierii Sfintelor Scripturi. Au fost rânduiți învățători care să îndrume poporul, Legea Domnului a fost înălțată și preamărită. Au fost cercetate cărțile prorocilor, iar pasajele care profetizau venirea lui Mesia au adus speranţă și mângâiere multor inimi întristate și împovărate.
Au trecut peste două mii de ani de când Ezra „și-a pus inima să adâncească și să împlinească Legea Domnului” (Ezra 7:10), totuși trecerea timpului nu a slăbit influența exemplului lui de evlavie. De-a lungul veacurilor, raportul vieții lui de consacrare i-a inspirat pe mulți cu hotărârea „să adâncească și să împlinească Legea Domnului”.
Motivele lui Ezra erau înalte și sfinte. În tot ce a făcut a fost animat de o dragoste profundă față de oameni. Mila și bunătatea pe care le-a manifestat față de aceia care păcătuiseră, cu voie sau din neștiință, să fie un exemplu pentru toți aceia care caută să aducă la îndeplinire reforme. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiți ca stânca, acolo unde principiile drepte sunt în discuție, dar să manifeste și simpatie și înțelegere. Asemenea lui Ezra, ei trebuie să-i învețe pe călcătorii de Lege calea vieții, bizuindu-se pe principiile care sunt temelia oricărei fapte drepte.
În acest veac al lumii, când Satana caută pe nenumărate căi să întunece privirea oamenilor față de cerințele obligatorii ale Legii lui Dumnezeu, este nevoie de bărbați care să-i conducă pe mulți „să se teamă de poruncile Dumnezeului nostru” (Ezra 10:3). Este nevoie de reformatori adevărați care îi vor îndruma pe călcătorii de Lege către marele ei Dătător și-i vor învăța că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Este nevoie de bărbați tari în cunoașterea Scripturii, ale căror cuvinte și fapte înalță rânduielile lui Iehova, bărbați care caută să întărească credința. Este nevoie de învățători, o, atât de mulți, care să inspire inimile cu respect și cu dragoste pentru Scripturi!
Nelegiuirea larg răspândită care predomină astăzi poate fi atribuită într-o mare măsură nestudierii și neascultării de Scripturi, căci, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte, puterea lui care ține în frâu pasiunile rele ale inimii nerenăscute este respinsă. Oamenii seamănă în firea pământească și culeg din ea stricăciunea.
Odată cu respingerea Bibliei a venit și îndepărtarea de Legea lui Dumnezeu. Doctrina care spune că oamenii sunt scutiți de ascultarea de principiile divine a slăbit puterea obligației morale și a deschis porțile nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa și stricăciunea se revarsă ca un potop nimicitor. Pretutindeni se văd gelozie, bănuieli rele, fățărnicie, înstrăinare, luptă, rivalitate, trădarea însărcinărilor sfinte, îngăduirea poftei. Întregul sistem al principiilor și al doctrinelor religioase, care ar trebui să formeze temelia și cadrul vieții sociale, pare un edificiu care se clatină, gata să se prăbușească în ruine.
În zilele finale ale istoriei acestui pământ, glasul care a vorbit de pe Sinai declară încă: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). Omul s-a împotrivit voinței lui Dumnezeu, dar nu poate aduce la tăcere cuvântul poruncii. Mintea omenească nu poate scăpa de obligația față de o putere mai înaltă. Teoriile și speculațiile pot abunda, oamenii pot încerca să pună știința în opoziție cu revelația și, în felul acesta, să îndepărteze Legea lui Dumnezeu. Dar mai puternic și tot mai puternic se aude porunca: „Domnului, Dumnezeului tău, să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4:10).
Nu se pune problema slăbirii sau întăririi Legii lui Iehova. Ea este așa cum a fost întotdeauna, și întotdeauna va fi sfântă, dreaptă și bună, completă prin ea însăși. Nu poate fi revocată sau schimbată. A o „cinsti” sau a „nu o onora” este doar un limbaj omenesc.
Ultima mare bătălie a controversei dintre adevăr și rătăcire va fi între legile oamenilor și principiile lui Iehova. Noi intrăm acum în această luptă – nu o luptă între biserici rivale, care se bat pentru supremație, ci între religia Bibliei și religiile întemeiate pe fabule și tradiții. Puterile care s-au unit împotriva adevărului sunt acum neobosite la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care a ajuns până la noi cu un preț atât de mare de suferință și sânge vărsat, este puțin apreciat. Puțini sunt aceia care îl primesc în adevăr ca regulă de viață. Necredința predomină într-o proporție alarmantă nu numai în lume, ci și în biserică. Mulți au ajuns să nege învățăturile Evangheliei care sunt chiar stâlpii credinței creștine. Marile fapte ale creației, așa cum sunt prezentate de scriitorii inspirați, căderea omului, ispășirea, perpetuitatea Legii – toate acestea sunt practic respinse de o mare parte din lumea care pretinde că este creștină. Mii de oameni care se mândresc că au multă cunoștință consideră că o încredere deplină în Biblie este o dovadă de slăbiciune, iar punerea la îndoială a Scripturilor și spiritualizarea și înlăturarea celor mai importante adevăruri ale ei, o dovadă de erudiție.
Creștinii ar trebui să se pregătească pentru ceea ce, în curând, va invada lumea ca o surpriză copleșitoare, și această pregătire trebuie să fie făcută prin studierea cu seriozitate a Cuvântului lui Dumnezeu și prin străduința de a-și conforma viața cu preceptele lui. Problemele capitale ale veșniciei ne cer mai mult decât o religie imaginară, o religie a cuvintelor și a formelor, unde adevărul este ținut în curtea de afară. Dumnezeu cheamă la redeșteptare și la reformă. Cuvintele Bibliei și numai ale Bibliei să fie auzite de la amvon. Dar Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar urmarea se vede în scăderea nivelului vieții spirituale. În multe predici de astăzi nu se mai vede acea manifestare divină care trezește conștiința și care aduce viață sufletului. Ascultătorii nu pot zice: „Nu ne ardea inima în noi când vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Sunt mulți aceia care strigă după Dumnezeul cel viu, tânjind după prezența divină. Lăsați Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească inimii. Faceți ca aceia care au auzit numai tradiție, teorii și maxime omenești să audă glasul Aceluia care poate înnoi sufletul pentru viață veșnică!
Lumină mare a strălucit de la patriarhi și de la proroci. Lucruri slăvite au fost rostite despre Sion, cetatea lui Dumnezeu. Domnul dorește ca lumina să strălucească la fel și prin urmașii Săi de astăzi. Dacă sfinții din Vechiul Testament au dat o mărturie atât de strălucită de credincioșie, oare aceia asupra cărora strălucește lumina acumulată de secole de-a rândul să nu dea o mărturie mai puternică despre forța adevărului? Slava profețiilor își aruncă lumina pe cărarea noastră. Tipul a întâlnit antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Hristos a înviat din morți, proclamând deasupra mormântului împrumutat: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25). El L-a trimis pe Duhul Său în lume ca să ne aducă aminte de toate lucrurile. Prin puterea Sa minunată, El a păstrat Cuvântul Său scris de-a lungul veacurilor.
Reformatorii, al căror protest le-a dat numele de protestanți, simțeau că Dumnezeu i-a chemat să dea lumii lumina Evangheliei și, în efortul de a face lucrul acesta, au fost gata să-și jertfească averile, libertatea și chiar viața. Înfruntând prigoana și moartea, Evanghelia a fost predicată pretutindeni. Cuvântul lui Dumnezeu le-a fost dus oamenilor și toate categoriile, oameni de sus și de jos, bogați și săraci, învățați și ignoranți, l-au studiat personal cu ardoare. În această ultimă bătălie a marii controverse, suntem noi tot atât de credincioși însărcinării date cum au fost primii reformatori?
„Sunați cu trâmbița în Sion! Vestiți un post, chemați o adunare de sărbătoare! Strângeți poporul, țineți o adunare sfântă! Aduceți pe bătrâni, strângeți copiii... Preoții, slujitorii Domnului, să plângă între tindă și altar și să zică: «Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moștenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor!»” „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și cu bocet! Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și-I pare rău de relele pe care le trimite. Cine știe dacă nu Se va întoarce și nu Se va căi? Cine știe dacă nu va lăsa după El o binecuvântare?” (Ioel 2:15-17,12-14)