Capitolul acesta se bazează pe textele din 2 Împăraţi 4.
Lucrarea lui Elisei ca proroc a fost, în anumite privințe, foarte deosebită de aceea a lui Ilie. Lui Ilie îi fuseseră încredințate solii de condamnare și de judecată; glasul lui a fost un glas de mustrare neînfricată, chemându-i pe rege și pe popor să se întoarcă de la căile lor rele. Misiunea lui Elisei a fost mai pașnică; el trebuia să înalțe și să întărească lucrarea pe care o începuse Ilie, el trebuia să-i învețe pe oameni căile Domnului. Inspirația îl prezintă ca pe unul care venea în legătură personală cu poporul, înconjurat de fiii prorocilor, aducând prin minuni și prin slujirea sa vindecare și bucurie.
Elisei era un bărbat cu un spirit blând și binevoitor, dar că putea fi și sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de niște tineri lumești ce ieșiseră din cetate. Acești tineri auziseră despre înălțarea lui Ilie și făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor, spunându-i lui Elisei: „Suie-te, pleșuvule! Suie-te, pleșuvule!” La auzul cuvintelor batjocoritoare, prorocul s-a întors și, sub inspirația Celui Atotputernic, a rostit un blestem asupra lor. Pedeapsa teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: „Atunci au ieșit doi urși din pădure și au sfâșiat patruzeci și doi dintre acești copii” (2 Împărați 2:23,24).
Dacă ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, Elisei ar fi continuat să fie batjocorit și înjosit de gloată și, într-o vreme de mare primejdie națională, misiunea lui de a îndruma și de a salva ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă ca să impună respect față de el pentru întreaga viață. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat și a ieșit pe poarta Betelului, încoace și încolo prin țară, din cetate în cetate, trecând prin mulțimi de tineri, grosolani și desfrânați, dar niciunul nu și-a mai bătut joc de el, și nici nu a vorbit cu ușurătate despre calitatea lui de profet al Celui Preaînalt.
Chiar și bunătatea își are limitele ei. Autoritatea trebuie menținută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulțime cu batjocură și dispreț. Așa-numita bunătate, lingușirea și îngăduința față de tineri manifestate de unii părinți sau tutori sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerințele categorice și clare sunt esențiale.
Respectul, care le lipsea tinerilor ce și-au bătut joc de Elisei, este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil ar trebui să fie învățat să manifeste un adevărat respect față de Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu ușurătate sau neglijență. Când îl rostesc, îngerii își acoperă fețele. Cu cât respect ar trebui să-l pronunțăm noi, care suntem decăzuți și păcătoși! Ar trebui să fie arătat respect și față de reprezentanții lui Dumnezeu – slujitori ai Evangheliei, învățători și părinți, care sunt chemați să vorbească și să acționeze în locul Lui. În respectul arătat lor, este onorat Dumnezeu.
Amabilitatea este alt dar al Duhului și trebuie să fie cultivată de toți. Ea are puterea să înmoaie firi care, fără ea, ar crește neînduplecate și aspre. Aceia care spun că sunt urmași ai lui Hristos și totuși sunt aspri, lipsiți de bunătate și de amabilitate nu au învățat de la Isus. S-ar putea ca sinceritatea lor să nu poată fi pusă la îndoială și cinstea lor să nu fie discutailă, dar sinceritatea și cinstea nu țin locul amabilității și bunătății.
Spiritul bun care l-a făcut pe Elisei să exercite o influență puternică asupra vieții multora din Israel se poate vedea din relatarea legăturilor lui prietenești cu familia care locuia în Sunem. În călătoriile lui încoace și încolo prin regat, „într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Și, ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea.” Stăpâna casei a înțeles că Elisei era „un om sfânt al lui Dumnezeu” și i-a spus bărbatului ei: „Să facem o mică odaie sus, cu ziduri, și să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun și un sfeșnic, ca să stea acolo când va veni la noi.” Elisei venea deseori în acest adăpost, recunoscător pentru locul liniștit. Nici Dumnezeu n-a trecut cu vederea bunăvoința femeii. Ea nu avusese copii, iar acum Domnul i-a răsplătit ospitalitatea, dăruindu-i un fiu.
Anii au trecut. Copilul era destul de mare ca să iasă pe câmp cu secerătorii. Într-o zi, i s-a făcut rău din cauza arșiței și i-a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl i-a poruncit unui slujitor să-l ducă pe copil la mama lui. „Slujitorul l-a luat și l-a dus la mama lui. Și copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază și apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis ușa după ea și a ieșit.”
În nenorocirea ei, această femeie s-a hotărât să meargă după ajutor la Elisei. Prorocul era atunci plecat la muntele Carmel, și femeia, însoțită de un slujitor al ei, a pornit îndată: „Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe și a zis slujitorului său, Ghehazi: «Iată pe sunamita aceea! Acum aleargă dar înaintea ei și spune-i: ’Ești bine? Bărbatul tău și copilul sunt bine?’»” Slujitorul a făcut cum i s-a poruncit, dar mama lovită de nenorocire nu a dezvăluit cauza necazului ei decât atunci când a ajuns la Elisei. Auzind de pierderea suferită, Elisei i-a poruncit lui Ghehazi: „Încinge-ți mijlocul, ia toiagul meu în mână și pleacă. Dacă vei întâlni pe cineva să nu-l întrebi de sănătate și, dacă te va întreba cineva de sănătate, să nu-i răspunzi, să pui toiagul meu peste fața copilului.”
Dar mama n-a fost mulțumită până când Elisei n-a venit personal cu ea. „Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi”, a zis ea. „Și el s-a sculat și a mers după ea. Ghehazi le-o luase înainte și puse toiagul pe fața copilului, dar n-a dat nici glas, nici semn de simțire. S-a întors înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta și a zis: «Copilul nu s-a trezit.»”
Când au ajuns acasă, Elisei a intrat în camera unde se afla întins copilul mort, „a închis ușa după ei amândoi și s-a rugat Domnului. S-a suit și s-a culcat pe copil; și-a pus gura pe gura lui, ochii pe ochii lui, mâinile pe mâinile lui și s-a întins peste el. Și trupul copilului s-a încălzit. Elisei s-a coborât, a mers încoace și încolo prin casă, apoi s-a suit iarăși și s-a întins peste copil. Și copilul a strănutat de șapte ori și a deschis ochii.”
Chemându-l pe Ghehazi, Elisei i-a poruncit să o trimită pe mamă la el. „Și ea a venit la Elisei, care a zis: «Ia-ți fiul!» Ea s-a dus și s-a aruncat la picioarele lui și s-a închinat până la pământ. Și și-a luat fiul și a ieșit afară.”
În felul acesta a fost răsplătită credința acestei femei. Domnul Hristos, marele Dătător al vieții, i-a redat fiul. În același fel vor fi răsplătiți cei credincioși ai Săi când, la venirea Sa, moartea își va pierde boldul, iar mormântul va fi lipsit de biruința pe care o pretinsese. Atunci, El le va reda slujitorilor Săi copiii care le-au fost luați prin moarte. „Așa vorbește Domnul: «Un țipăt s-a auzit în Rama, plângeri și lacrimi amare: Rahela își plânge copiii și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!» Așa vorbește Domnul: «Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi, căci truda îți va fi răsplătită... ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului. Este nădejde pentru urmașii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor întoarce în ținutul lor»” (Ieremia 31:15-17).
Isus ne mângâie în durerea noastră pentru cei morți cu solia plină de o speranţă nemărginită: „Îi voi răscumpăra din mâna Locuinței morților, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îți este ciuma? Locuință a morților, unde îți este nimicirea?” (Osea 13:14). „Eu sunt cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților” (Apocalipsa 1:18). „Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16,17).
Asemenea Mântuitorului omenirii, al cărui tip era Elisei, în slujirea sa printre oameni, a unit lucrarea de vindecare cu cea de educare. Credincios și neobosit în toată lucrarea lui îndelungată și eficientă, Elisei s-a străduit să întărească și să promoveze importanta lucrare de educație îndeplinită în școala profeților. În providența lui Dumnezeu, cuvintele lui de îndrumare către grupele de tineri serioși erau confirmate prin impresiile profunde ale Duhului Sfânt și, uneori, prin alte dovezi certe ale autorității lui ca slujitor al lui Iehova.
Cu ocazia uneia dintre vizitele făcute la școala întemeiată în Ghilgal, el a vindecat o mâncare otrăvită. „În țară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor ședeau înaintea lui, a zis slujitorului său: «Pune oala cea mare și fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!» Unul dintre ei a ieșit pe câmp să culeagă verdețuri; a găsit viță sălbatică și a cules din ea curcubete sălbatice până și-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăți în oala cu ciorbă, căci nu le cunoștea. Le-a dat oamenilor acelora să mănânce. Dar cum au mâncat din ciorba aceea au strigat: «Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!» Și n-au putut să mănânce. Elisei a zis: «Luați făină!» A aruncat făină în oală și a zis: «Dă oamenilor acestora să mănânce!» Și nu mai era nimic vătămător în oală.”
Tot la Ghilgal, în timp ce în țară era încă foamete, Elisei a hrănit o sută de bărbați cu darul adus pentru el de „un om din Baal-Șalișa”, „pâine din cele dintâi roade, și anume douăzeci de pâini de orz și spice noi în sac”. Împreună cu el erau oameni care erau într-o nevoie disperată de hrană. Când a sosit darul, el i-a spus slujitorului său: „«Dă oamenilor acestora să mănânce.» Slujitorul său a răspuns: «Cum pot să dau din ele la o sută de inși?» Dar Elisei a zis: «Dă oamenilor să mănânce, căci așa vorbește Domnul: ’Vor mânca și va mai rămâne.’» Atunci le-a pus pâinile înainte și au mâncat și le-a mai rămas, după cuvântul Domnului.”
Câtă bunăvoință a arătat Domnul Hristos prin solul Său, îndeplinind această minune pentru potolirea foamei! De atunci, Domnul a lucrat mereu și mereu, deși nu într-un mod atât de vizibil și de clar, pentru îndeplinirea nevoilor omenești. Dacă am avea un discernământ spiritual mai clar, am recunoaște mai repede decât acum procedeele minunate ale lui Dumnezeu cu fiii oamenilor.
Harul lui Dumnezeu căzut peste partea cea mai mică o face să fie îndestulătoare. Mâna lui Dumnezeu o poate înmulți însutit. Din resursele Sale poate întinde o masă în pustie. Prin atingerea mâinii Sale poate să sporească proviziile sărăcăcioase și să le facă îndestulătoare pentru toți. Puterea Lui a fost aceea care a înmulțit pâinile și spicele în mâinile fiilor prorocilor.
În zilele lucrării Sale pământești, când Domnul Hristos a făcut o minune asemănătoare, hrănind mulțimile, a fost arătată aceeași necredință care a fost manifestată de cei asociați cu prorocul din vechime. „Cum pot să dau din ele la o sută de inși?” a întrebat slujitorul lui Elisei. Iar când Isus le-a poruncit ucenicilor să dea mulțimii să mănânce, ei au răspuns: „N-avem decât cinci pâini și doi pești; afară numai dacă ne vom duce noi înșine să cumpărăm merinde pentru tot norodul acesta” (Luca 9:13). Ce este aceasta pentru atât de mulți?
Învățătura este pentru copiii lui Dumnezeu din toate veacurile. Când Domnul dă o lucrare de făcut, oamenii să nu stea și să se întrebe cât de înțeleaptă este porunca sau care va fi rezultatul probabil al eforturilor de a asculta. Hrana din mâna lor poate părea puțină pentru nevoile care trebuie împlinite, dar, în mâinile Domnului, se va dovedi mai mult decât îndestulătoare. Slujitorul „le-a pus pâinile înainte și au mâncat și le-a mai și rămas, după cuvântul Domnului”.
Aceasta este marea nevoie a bisericii de astăzi – o înțelegere deplină a legăturii lui Dumnezeu cu aceia pe care i-a răscumpărat prin darul Fiului Său, o credință mai mare în înaintarea cauzei Sale pe pământ. Nimeni să nu piardă timp deplângând sărăcia mijloacelor văzute. Înfățișarea exterioară poate fi nepromițătoare, dar puterea și încrederea în Dumnezeu vor spori mijloacele. El va înmulți darul adus cu mulțumire și cu rugăciune, ca să fie binecuvântat din partea Sa, așa cum a înmulțit hrana dată fiilor profeților și mulțimii obosite.