Acest capitol se bazează pe textele din 1 Împărați 18:19-40.
Stând înaintea lui Ahab, Ilie a cerut ca tot poporul Israel să fie adunat pentru a se întâlni cu el și cu profeții lui Baal și ai Astarteei pe muntele Carmel. „Strânge”, a poruncit el, „pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal și pe cei patru sute de proroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei.”
Porunca a fost dată de unul care părea că stă chiar în prezența lui Iehova, și Ahab a ascultat îndată, ca și cum prorocul era monarhul, iar regele, un supus. Soli iuţi au fost trimiși prin tot regatul, chemând la întâlnirea cu Ilie și cu profeții lui Baal și ai Astarteei. În toate orașele și satele, oamenii se pregăteau să se adune la timpul stabilit. În timp ce mergeau către acel loc, inimile multora erau pline de presimțiri sumbre. Ceva neobișnuit era pe cale să se întâmple, căci, altfel, ce rost avea această chemare de a se aduna la Carmel? Ce nenorocire nouă era gata să cadă asupra poporului și a țării?
Înainte de secetă, muntele Carmel fusese un loc plin de frumusețe, torentele lui fiind hrănite din izvoare care nu secau niciodată, iar povârnișurile fertile erau acoperite cu flori frumoase și dumbrăvi înfloritoare. Dar acum frumusețea lor pierise sub blestemul uscăciunii. Altarele înălțate pentru închinarea la Baal și la Astarteea stăteau în dumbrăvi desfrunzite. Pe culmea unuia dintre cele mai înalte piscuri, într-un contrast izbitor cu ele, era altarul dărâmat al lui Iehova.
De pe Carmel, se putea vedea o mare parte a țării; înălțimile lui se vedeau din multe părți ale Regatului lui Israel. La poalele muntelui, erau locuri de unde se putea vedea aproape tot ce se petrecea sus. Dumnezeu fusese profund dezonorat prin închinarea idolatră adusă la adăpostul coastelor împădurite și Ilie a ales înălțimea aceasta ca fiind locul cel mai potrivit pentru desfășurarea puterii lui Dumnezeu și pentru apărarea onoarei Numelui Său.
Dis-de-dimineață, în ziua hotărâtă, oștile Israelului apostat, într-o așteptare încordată, se adună aproape de vârful muntelui. Profeții Izabelei înaintează într-un cortegiu impunător. Apare şi regele, cu toată pompa, şi îşi ocupă locul în fruntea preoților şi toţi idolatrii salută puternic sosirea lui. Dar inimile preoților sunt neliniștite când își aduc aminte de cuvintele prorocului prin care țara lui Israel a fost lipsită timp de trei ani și jumătate de rouă și de ploaie. Ei presimt iminența unei crize înfricoșătoare. Zeii în care se încredeau nu au fost în stare să-l dovedească pe Ilie ca fiind un proroc fals. Obiectele închinării lor arătau o stranie nepăsare față de strigătele lor disperate, față de rugăciunile, lacrimile și umilința lor, precum și față de ceremoniile revoltătoare și jertfele lor scumpe și neîncetate.
Ilie stă în fața lui Ahab şi a prorocilor falși, înconjurat de oștile adunate ale lui Israel – este singurul care a venit să apere onoarea lui Iehova. El, asupra căruia întregul regat a aruncat toată greutatea blestemelor, stă acum înaintea lor, în aparență fără apărare în prezența monarhului lui Israel, a prorocilor lui Baal, a bărbaților de război și a mulțimii din jur. Dar Ilie nu este singur. Deasupra și împrejurul lui se află oștile ocrotitoare ale Cerului, îngeri care excelează în putere.
Fără să se rușineze, neînfricat, prorocul stă înaintea mulțimii, pe deplin conștient că are misiunea de a aduce la îndeplinire porunca divină. Fața îi este luminată de o solemnitate înfricoșătoare. Într-o așteptare tensionată, poporul îl așteaptă să vorbească. Privind mai întâi la altarul dărâmat al lui Iehova și apoi la mulțime, Ilie strigă cu glas lămurit, ca o trâmbiță: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? (în engl.: Până când vă clătinați între două păreri?) Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal!”
Poporul nu i-a răspuns nimic. Nici măcar unul din acea uriașă adunare nu îndrăzneşte să spună că Îi este credincios lui Iehova. Amăgirea și orbirea se întinseseră peste Israel ca un nor întunecat. Această apostazie fatală nu îi cuprinsese dintr-odată, ci treptat, când, din timp în timp, ei nu luaseră aminte la cuvintele de avertizare și de mustrare pe care le trimisese Domnul. Fiecare îndepărtare de la dreptate, fiecare refuz de a se pocăi adâncise vinovăția lor și-i duseseră și mai departe de cer. Iar acum, în această criză, ei stăruiau în refuzul de a lua poziție de partea lui Dumnezeu.
Domnul urăște indiferența și necredincioșia în timp de criză pentru lucrarea Sa. Universul întreg așteaptă cu un interes de nedescris scenele de încheiere ale marii lupte dintre bine și rău. Poporul lui Dumnezeu se apropie de hotarele lumii veșnice. Ce poate fi mai important pentru copiii Săi decât să-I fie credincioși Dumnezeului cerului? De-a lungul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut eroi morali – și are și acum – oameni care, asemenea lui Iosif, Ilie și Daniel, nu se rușinează să se recunoască drept poporul Său pus deoparte. Binecuvântările Lui deosebite însoțesc lucrările oamenilor de acțiune, oameni care nu vor fi abătuţi de la calea cea dreaptă a datoriei și care, cu energie divină, vor întreba: „Cine este de partea Domnului?” (Exodul 32:26), oameni care nu se vor opri numai la întrebare, ci vor dori ca aceia care aleg să se identifice cu poporul lui Dumnezeu să pășească înainte și să-și exprime în mod limpede atașamentul față de Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Astfel de oameni fac ca voința și planurile lor să se subordoneze Legii lui Dumnezeu. Din dragoste pentru El, ei nu vor socoti că viața lor este scumpă. Lucrarea lor trebuie să îşi ia lumina din Cuvânt şi să lumineze în lume, prin raze clare şi puternice. Credincioşi faţă de Dumnezeu – aceasta este deviza lor.
Pe Carmel, în timp ce poporul Israel se îndoiește și ezită, glasul lui Ilie străpunge iarăși tăcerea: „Eu singur am rămas din prorocii Domnului, pe când proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-și aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăți și să-l pună pe lemne fără să pună foc. Și eu voi pregăti celălalt junc și-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi, voi să chemați numele dumnezeului vostru și eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu” (1 Împărați 18:22-24).
Propunerea lui Ilie este atât de rațională, încât cei din popor nu o pot evita, astfel că îşi găsesc curajul să răspundă: „Bine!” Prorocii lui Baal nu îndrăznesc să-și ridice glasul împotrivă și, adresându-li-se, Ilie porunceşte: „Alegeți-vă un junc din cei doi, pregătiți-l voi mai întâi, căci
sunteți mai mulți, și chemați numele dumnezeului vostru, dar să nu puneți foc” (1 Împărați 18:25).
Voind să pară îndrăzneți și sfidători, dar îngroziți în inimile lor vinovate, preoții falși pregătesc altarul, pun pe el lemnele și jertfa, apoi încep să-şi rostească incantaţiile. Strigătele lor răsună strident, iar ecoul se întoarce de prin pădurile și înălțimile vecine când ei invocă numele zeului lor, zicând; „Baale, auzi-ne!” Preoții se adună în jurul altarului lor cu ţipete, smulgându-şi părul şi făcându-şi tăieturi în carne şi îl cheamă pe dumnezeul lor să le vină în ajutor.
Dimineața trece, vine amiaza și încă nu se arată nicio dovadă că Baal aude strigătele slujitorilor lui amăgiți. Nu se aude niciun glas, niciun răspuns la rugăciunile lor frenetice. Jertfa rămâne nemistuită.
În timp ce îşi continuă ritualurile delirante, preoții cei vicleni încearcă să născocească vreun mijloc prin care să aprindă focul pe altar și să-i facă pe oameni să creadă că focul vine direct de la Baal. Dar Ilie supraveghează orice mișcare, iar preoții, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi să prindă ocazia să înșele, continuă să-și desfășoare ceremoniile lor fără sens.
„La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: «Strigați mai tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva sau are treabă sau este în călătorie sau poate că doarme și se va trezi.» Ei au strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare-aminte” (1 Împărați 18:27-29).
Bucuros ar fi venit Satana să-i ajute pe aceia pe care îi amăgise și care erau devotați servirii lui. Bucuros ar fi trimis fulgerul să le aprindă jertfa. Dar Iehova i-a pus hotare lui Satana, i-a limitat puterea, și toate născocirile vrăjmașului nu au putut trimite nici măcar o scânteie pe altarul lui Baal.
În cele din urmă, cu glasurile răgușite de atâta strigat, cu veșmintele mânjite de sângele curs din rănile pe care și le făcuseră, preoții ajung la disperare. Cu o înverşunare neobosită, ei îşi amestecă acum rugăciunile cu blesteme groaznice ale Zeului-Soare, iar Ilie continuă să vegheze cu atenție, căci el știe că, dacă prin vreun mijloc oarecare ar reuși să aprindă focul pe altarul lor, el ar fi făcut bucăți într-o clipă.
Se apropie seara. Prorocii lui Baal sunt fără putere, istoviți și năuci. Unul sugerează una, altul cu totul altceva, până când, în cele din urmă, își încetează eforturile. Țipetele și blestemele lor nu mai răsună pe Carmel. Pierzându-și orice speranță, ei se retrag din luptă.
Ziua întreagă, oamenii au fost martorii demonstrațiilor acestor preoți vicleni. Au văzut săriturile lor în jurul altarului, ca și cum ar fi vrut să prindă razele arzătoare ale soarelui pentru a sluji scopului lor. Ei au văzut cu oroare cum preoții s-au mutilat singuri și au avut ocazia să cugete la nebunia închinării la idoli. Mulți oameni sunt dezgustați de aceste manifestări demonice și așteaptă acum, cu profund interes, să vadă ce va face Ilie.
Este ceasul jertfei de seară şi Ilie îi porunceşte poporului: „Apropiați-vă de mine!” Când oamenii se apropie tremurând, el se întoarce spre altarul dărâmat, unde copiii lui Israel se închinau odinioară Dumnezeului cerului, și îl repară. Pentru el acest morman de ruine este mai de preț decât toate altarele mărețe ale păgânismului.
În reclădirea acestui altar vechi, Ilie și-a arătat respectul pentru legământul pe care îl făcuse Domnul cu Israel atunci când poporul a trecut Iordanul în ţara făgăduită. Alegând „douăsprezece pietre, după numărul semințiilor fiilor lui Iacov…, a zidit un altar în Numele Domnului”.
Preoții lui Baal, dezamăgiți de străduințele lor zadarnice, așteaptă să vadă ce va face Ilie. Ei îl urăsc pe proroc pentru că le propusese un test care a arătat slăbiciunea și neputința zeilor lor, totuși ei se tem de puterea lui. Poporul, și el înspăimântat și aproape fără să mai respire, așteaptă și priveşte cum Ilie își continuă pregătirile. Purtarea liniștită a profetului este în contrast cu exaltarea fără sens și fanatică a slujitorilor lui Baal.
Terminând de clădit altarul, prorocul face un șanț în jurul lui și, după ce pune lemnele în ordine și pregăteşte juncul, pune jertfa pe altar și le porunceşte celor din popor să toarne apă peste altar. „Umpleți patru vedre cu apă”, porunceşte el, „și vărsați-le pe arderea-de-tot și pe lemne.” „Și au făcut așa. Apoi a zis: «Mai faceți lucrul acesta o dată.» Și l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: «Mai faceți-l și a treia oară.» Și l-au făcut și a treia oară. Apa curgea în jurul altarului și au umplut cu apă și șanțul” (1 Împărați 18:33-35).
Reamintindu-le copiilor lui Israel îndelungata apostazie care stârnise mânia lui Iehova, Ilie îi somează să-și umilească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul să fie îndepărtat din țară. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, își înalţă mâinile către cer și rosteşte o rugăciune simplă. Preoții lui Baal săriseră, țipaseră, făcuseră spume, din zori și până după-amiază, dar, când se roagă Ilie, nu răsună pe înălțimea Carmelului niciun țipăt fără rost. El se roagă ca și cum ar ști că Iehova este acolo, martor la scenă, și îi ascultă cererea. Prorocii lui Baal s-au rugat prostește, fără niciun înțeles. Ilie se roagă simplu şi fierbinte, cerându-I lui Dumnezeu să-Și arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi condus să se întoarcă la El.
„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel!” se roagă profetul. „Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta! Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împărați 18:36,37). O tăcere apăsătoare prin solemnitatea ei se așterne peste toți. Preoții lui Baal tremură de groază. Conștienți de vinovăția lor, se așteaptă acum la o pedeapsă grabnică.
Nici nu se termină bine rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca nişte fulgere strălucitoare de lumină, coboară din cer peste altarul înălțat, mistuind jertfa, secând apa din șanț și mistuind chiar și pietrele altarului. Strălucirea focului luminează muntele și orbeşte ochii mulțimii. În văile de jos, de unde mulți privesc cu încordare și îngrijorare mișcările celor de sus, coborârea focului se vede clar și toți sunt uimiți de priveliște. Se aseamănă cu stâlpul de foc care, la Marea Roșie, i-a despărțit pe copiii lui Israel de oastea egipteană.
Poporul de pe munte se pleacă plin de teamă înaintea lui Dumnezeului nevăzut. Oamenii nu îndrăznesc să mai privească focul trimis de Cer. Se tem că vor fi și ei mistuiți și, convinși de datoria lor de a-L recunoaște pe Dumnezeul lui Ilie ca Dumnezeul părinților lor, căruia Îi datorează supunere, strigă împreună într-un glas: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Cu o claritate uimitoare, strigătul răsună peste munte, iar ecoul ajunge în câmpie. În sfârșit, poporul Israel se trezeşte, neamăgit și pocăit. În sfârșit, vede cât de mult L-a dezonorat pe Dumnezeu. Se descoperise absurditatea închinării la Baal, în contrast cu slujirea rațională cerută de Dumnezeul cel adevărat. Oamenii recunosc dreptatea lui Dumnezeu și mila Sa în faptul că ploaia și roua pământului au fost oprite până când ei au fost aduși să mărturisească Numele Său. Acum sunt gata să recunoască faptul că Dumnezeul lui Ilie este mai presus de orice idol.
Preoții lui Baal privesc cu consternare descoperirea minunată a puterii lui Iehova. Înfrânţi clar și aflându-se în prezența slavei divine, ei refuză totuşi să se pocăiască de nelegiuirea lor. Ei voiau să rămână tot profeți ai lui Baal. În felul acesta, s-au dovedit copți pentru nimicire. Pentru ca Israelul pocăit să fie protejat de rătăcirile acelora care îl învățase să se închine la Baal, Ilie este îndrumat de Domnul să-i nimicească pe acești învățători falși. Mânia oamenilor era deja stârnită împotriva celor care îi conduseseră în nelegiuire și, când Ilie le dă porunca: „Puneți mâna pe prorocii lui Baal, niciunul să nu scape”, sunt gata să asculte. Îi prind pe preoți, îi duc la pârâul Chison și acolo, înainte să se termine ziua care a marcat începutul unei reforme hotărâte, slujitorii lui Baal sunt înjunghiați. Niciunul nu e lăsat cu viaţă.