39. LA CURTEA BABILONULUI

Capitolul acesta se bazează pe textele din Daniel 1.

Printre copiii lui Israel care au fost duși robi în Babilon la începutul celor șaptezeci de ani de robie, se găseau și credincioși patrioți, bărbați care au fost statornici în principii, tari ca oțelul, care nu au fost corupți de egoism și care L-au onorat pe Dumnezeu cu riscul de a pierde toate bunurile. În țara robiei lor, acești bărbați trebuiau să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu, dându-le popoarelor păgâne binecuvântările care vin prin cunoașterea lui Iehova. Ei trebuiau să fie reprezentanții Săi. Ei nu trebuiau să facă vreodată compromisuri cu cei care se închinau la idoli; ei trebuiau să își păstreze credința și numele, ca unii care I se închinau viului Dumnezeu, ca pe o mare cinste. Și așa au făcut. Atât în prosperitate, cât și în împotrivire, L-au onorat pe Dumnezeu, și Dumnezeu i-a onorat.

Faptul că acești bărbați care I se închinau lui Iehova erau robi în Babilon și că vasele Casei Domnului fuseseră așezate în templul zeilor babilonieni era folosit cu îngâmfare de învingători ca dovadă că religia și obiceiurile lor erau superioare religiei și obiceiurilor evreilor. Dar chiar prin umilințele pe care le adusese îndepărtarea lui Israel de El, Dumnezeu i-a dat Babilonului o dovadă despre supremația Sa, sfințenia cerințelor Lui și urmările sigure ale ascultării. Și a dat această mărturie, numai așa cum se putea da, prin aceia care Îi erau credincioși.

Printre cei care și-au păstrat supunerea față de Dumnezeu erau și Daniel și tovarășii lui – exemple strălucite pentru ceea ce pot deveni oamenii atunci când se unesc cu Dumnezeul înțelepciunii și al puterii. Din relativa simplitate a căminului lor iudaic, acești tineri de neam regesc au fost aduși în cea mai strălucitoare dintre cetăți și la curtea celui mai mare monarh al lumii. Nebucadneţar „a dat poruncă lui Așpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câțiva din copiii lui Israel de neam împărătesc și de viță boierească, niște tineri fără vreun cusur trupesc, frumoși la chip, înzestrați cu înțelepciune în orice ramură a științei, cu minte ageră și pricepere, în stare să slujească în casa împăratului…

Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mișael și Azaria.” Văzând că acești tineri aveau niște capacității deosebite, Nebucadneţar a hotărât să fie educați pentru a ocupa poziții importante în împărăția lui. Spre a fi deplin pregătiți pentru lucrarea ce le stătea înainte, a stabilit ca ei să învețe limba caldeenilor și timp de trei ani să li se acorde avantajele unei educații deosebite care se dădea prinților împărăției.

Numele lui Daniel și al tovarășilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeitățile caldeene. Numelor date de părinții evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinții doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor. Căpetenia în a cărei sarcină au fost dați robii evrei le-a dat însă alte nume: „lui Daniel i-a pus numele Beltșațar; lui Hanania, Șadrac; lui Mișael, Meșac și lui Azaria, Abed-Nego”.

Împăratul nu i-a constrâns pe tinerii evrei să renunțe la credința lor în favoarea idolatriei, dar spera să înfăptuiască treptat acest lucru. Dându-le nume semnificative ale idolatriei, aducându-i în fiecare zi în strânsă legătură cu obiceiurile idolatre și sub influența ritualurilor amăgitoare ale închinării păgâne, el spera să-i facă să renunțe la religia poporului lor și să adere la închinarea babilonienilor.

Chiar la începutul carierei lor au trecut printr-o încercare decisivă cu privire la caracterul lor. Se stabilise să mănânce hrana și să bea vinul care veneau de la masa împăratului. Prin aceasta, împăratul considera că le dă o dovadă de favoare și își arăta grija pentru bunăstarea lor. Dar, pentru că o parte fusese oferită idolilor, hrana de la masa împăratului era consacrată idolatriei, iar acela care o folosea era privit ca unul care le dădea cinste zeilor Babilonului. Loialitatea față de Iehova le interzicea lui Daniel și tovarășilor săi să participe la o astfel de cinstire. Chiar și numai faptul de a mânca hrana aceea și a bea vinul era o tăgăduire a credinței lor. A face acest lucru însemna alipirea lor la păgânism și de­zonorarea principiilor Legii lui Dumnezeu. 

Ei nici nu îndrăzneau să-și asume riscul efectului ațâțător al plăcerii și al risipei asupra dezvoltării fizice, mintale și spirituale. Cunoșteau istoria lui Nadab și Abihu, raportul despre necumpătarea lor și urmările ei fusese păstrat în pergamentele Pentateuhului, și știau că puterea fizică și mintală ar fi fost mult afectată prin folosirea vinului.

Daniel și tovarășii lui fuseseră educați de părinții lor în obiceiurile cumpătării stricte. Ei fuseseră învățați că Dumnezeu îi considera răspunzători pentru capacitățile lor și că nu trebuiau niciodată să-și slă­bească sau să-și pipernicească puterea. Pentru Daniel și tovarășii lui, această educație a fost un mijloc de apărare în tumultul influențelor demoralizatoare ale curții Babilonului. Ispitele care-i înconjurau la curtea aceea coruptă și plină de lux erau puternice, dar ei au rămas neîntinați. Nicio putere și nicio influență nu i-au putut îndepărta de la principiile pe care le învățaseră în prima parte a vieții, prin studierea Cuvântului și a lucrărilor lui Dumnezeu.

În împrejurările în care se afla, dacă ar fi dorit, Daniel ar fi găsit o scuză plauzibilă pentru a se îndepărta de obiceiurile de strictă cumpătare. El ar fi putut argumenta că, fiind dependent de favoarea împăratului și supus puterii lui, nu avea altă posibilitate decât să mănânce din hrana împăratului și să bea din vinul lui, căci, dacă ar fi ținut la învățătura divină, l-ar fi putut ofensa pe împărat și și-ar fi putut pierde poziția și viața. Dacă ar fi nesocotit porunca Domnului, ar fi păstrat favoarea împăratului și ar fi obținut avantaje intelectuale și perspective lumești măgulitoare.

Dar Daniel n-a ezitat. Aprobarea lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât favoarea celui mai puternic potentat pământesc, mai scumpă decât însăși viața. El s-a hotărât să rămână statornic în integritatea lui, indiferent care ar fi fost urmarea. Daniel „s-a hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul pe care-l bea împăratul.” Și, în această hotărâre, a fost susținut de cei trei tovarăși ai lui.

Luând această hotărâre, tinerii evrei n-au lucrat cu încumetare, ci cu deplină încredere în Dumnezeu. Ei nu au vrut să fie altfel decât ceilalți, dar erau gata mai degrabă să fie considerați ciudați, decât să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Dacă ar fi făcut compromis cu păcatul în această situație, cedând presiunii împrejurărilor, îndepărtarea de principii le-ar fi slăbit simțul de dreptate și de oroare față de păcat. Primul pas greșit ar fi fost urmat de alții, până când, legătura lor cu Cerul fiind întreruptă, ar fi fost înfrânți de ispită.

„Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoință și trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători” și cererea de a nu se întina a fost primită cu respect. Cu toate acestea, căpetenia a ezitat să i-o accepte. „Mă tem numai de domnul meu împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncați și să beți”, i-a explicat el lui Daniel, „ca nu cumva să vadă fețele voastre mai triste decât ale celorlalți tineri de vârsta voastră și să-mi puneți astfel capul în primejdie înaintea împăratului.”

Atunci, Daniel i-a zis lui Melzar, slujitorul care răspundea în mod special de tinerii evrei, cerând să li se îngăduie să nu mănânce din cărnurile de la masa împăratului și să nu bea din vinul lui. El a cerut ca acest fapt să fie testat timp de zece zile – tinerilor evrei dându-li-se în acest timp hrană simplă, în timp ce colegii lor mâncau din delicatesele de la masa împăratului.

Melzar, cu toate că se temea că împlinind această cerere avea să-și atragă neplăcerea împăratului, a consimțit totuși, iar Daniel și-a dat seama că această cauză era câștigată. La sfârșitul celor zece zile de încercare, rezultatul s-a văzut a fi opus temerilor căpeteniei. „Ei erau mai bine la față și mai grași decât toți tinerii care mâncau din bucatele împăratului.” În aspectul înfățișării, tinerii evrei aveau o superioritate categorică asupra tovarășilor lor. Ca urmare, lui Daniel și tovarășilor lui li s-a îngăduit să continue cu dieta simplă, în tot timpul educației lor.

Timp de trei ani, tinerii au studiat pentru a-și însuși „scrierea și limba caldeenilor”. În această vreme, au păstrat cu tărie credincioșia față de Dumnezeu și au depins continuu de puterea Sa. Au adăugat la deprinderile de renunțare la sine, stăruința în planuri, hărnicia și statornicia. Nu mândria și ambițiile îi aduseseră la curtea împăratului, în tovărășie cu aceia care nu Îl cunoscuseră niciodată pe Dumnezeu și nu se temeau de El; ei erau robi într-o țară străină, aduși acolo de Înțelepciunea infinită. Despărțiți de influența căminului și de legăturile sfinte, au căutat să se dovedească oameni de încredere, pentru onoarea poporului lor asuprit și pentru slava Aceluia ai cărui slujitori erau.

Domnul a privit favorabil statornicia și tăgăduirea de sine a tinerilor evrei, precum și curăția motivelor lor, și binecuvântarea Lui i-a însoțit. El „a dat acestor patru tineri știință și pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel  priceput în toate vedeniile și în toate visele.” S-a împlinit cu ei făgăduința: „Voi cinsti pe cine Mă cinstește” (1 Samuel 2:30).

Când Daniel s-a prins cu încredere neclintită de Dumnezeu, duhul puterii profetice a venit asupra lui. În timp ce primea îndrumări de la oameni, cu privire la îndatoririle vieții de la curte, el era învățat de Dumnezeu să citească tainele viitorului și să consemneze pentru generațiile viitoare, prin figuri și simboluri, evenimentele care acoperă istoria acestei lumi până la încheierea timpului.

Când a venit vremea ca tinerii să fie cercetați, au fost examinați și evreii împreună cu alți candidați la slujba împărăției. „Dar, între toți tinerii aceia, nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria.” Inteligența lor ascuțită, cunoștințele lor vaste, alegerea unui limbaj adecvat au dat mărturie despre forța și vigoarea puterii lor mintale. „În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui.” De aceea au fost primiți în slujba împăratului.

La curtea Babilonului, erau adunați reprezentanți din toate țările, oamenii cei mai talentați, oameni înzestrați din abundență cu daruri naturale și având cultura cea mai dezvoltată pe care lumea o putea da, totuși, printre ei, acești tineri evrei erau fără egal. În putere și în frumusețe fizică, în vigoare mintală și în realizări literare, erau neîntrecuți. Ținuta dreaptă, pasul sigur și elastic, fața plăcută, simțurile agere, respirația nealterată, toate acestea erau tot atâtea certificate de bună purtare, semnul nobleței cu care natura îi onorează pe cei care ascultă de legile ei. 

În însușirea înțelepciunii babiloniene, Daniel și tovarășii lui erau mult mai înzestrați decât colegii lor cercetători, dar ei nu-și însușeau învățătura la întâmplare. Ei și-au însușit cunoștințele prin folosirea cu credincioșie a puterilor lor sub călăuzirea Duhului Sfânt. S-au așezat în legătură cu Izvorul oricărei înțelepciuni, făcând din cunoașterea de Dumnezeu temelia educației lor. În credință se rugau pentru înțe­lep­ciune și puneau în practică rugăciunile lor. Se așezau în poziția în care Dumnezeu îi putea binecuvânta. Evitau tot ce le putea slăbi puterile și foloseau orice ocazie pentru a deveni cunoscători în toate domeniile. Ei au urmat legile vieții, care le puteau oferi cu siguranță putere intelectuală. Au căutat să-și însușească cunoștințe cu un singur scop – să-L poată onora pe Dumnezeu. Ei și-au dat seama că, pentru a sta ca reprezentanți ai religiei adevărate în mijlocul religiilor false ale păgânismului, trebuie să aibă o minte clară și să-și desăvârșească un caracter creștin. Și Dumnezeu Însuși le era Învățător. Rugându-se continuu, studiind cu conștiinciozitate, păstrând legătura cu Cel Nevăzut, umblau cu Dumnezeu, așa cum făcuse Enoh.

Succesul adevărat în orice ramură de activitate nu este urmarea șansei, a întâmplării sau a destinului. Este lucrarea providenței lui Dumnezeu, răsplata credinței și a înțelepciunii, a virtuții și a stăruinței. Calitățile mintale curate și un nivel moral înalt nu sunt urmarea întâmplării. Dumnezeu oferă ocaziile, succesul depinde de felul cum le folosim.

În timp ce Dumnezeu lucra în Daniel și în tovarășii lui „după plăcerea Lui și voința, și înfăptuirea”, lucrau și ei la propria mântuire (Filipeni 2:13). Prin aceasta se vede lucrarea principiului divin de colaborare, fără de care nu se poate obține niciun succes adevărat. Efortul omenesc nu folosește la nimic fără puterea divină; iar fără străduință omenească, pentru mulți, efortul divin este zadarnic. Pentru ca să ne însușim harul lui Dumnezeu, trebuie să ne facem partea. Harul său este dat ca să lucreze în noi și voința, și înfăptuirea, dar niciodată ca înlocuitor al străduințelor noastre.

Așa cum a conlucrat cu Daniel și cu tovarășii lui, tot astfel va conlucra Dumnezeu cu toți aceia care se străduiesc să împlinească voia Sa. Prin împărtășirea Duhului Său, El va întări orice scop bun, orice hotărâre nobilă. Aceia care umblă pe calea ascultării vor întâlni multe piedici. Influențe puternice, subtile, îi pot lega de lume, dar Domnul este în stare să zădărnicească orice forță care lucrează pentru înfrângerea celor aleși ai Săi; în puterea Sa, ei pot birui orice ispită, pot învinge orice greutate.

Dumnezeu i-a adus pe Daniel și pe tovarășii lui în legătură cu marii bărbați ai Babilonului, pentru ca, în mijlocul unei națiuni de idolatri, să reprezinte caracterul Său. Cum au ajuns ei pregătiți pentru o poziție de atât de mare cinste și încredere? Credincioșia în lucrurile mici a fost aceea care a dat direcția întregii lor vieți. Ei L-au onorat pe Dumnezeu în îndatoririle cele mai mici, ca și în răspunderile mai importante.

Așa cum l-a chemat pe Daniel să-L mărturisească în Babilon, tot așa Dumnezeu ne cheamă și pe noi să-I fim martori în lumea de astăzi. Atât în problemele cele mai mici, cât și în problemele cele mai mari ale vieții, El dorește să descoperim înaintea oamenilor principiile Împărăției Sale. Mulți așteaptă să le fie încredințată o lucrare mare, în timp ce zilnic pierd ocaziile de a manifesta credincioșie față de Dumnezeu. Zilnic dau greș în a-și îndeplini cu toată inima îndatoririle mărunte ale vieții. În timp ce așteaptă o lucrare mare, în care să-și exercite presupusele talente deosebite și în felul acesta să-și satisfacă dorințele lor ambițioase, zilele lor trec.

În viața unui creștin adevărat nu există lucruri fără importanță. Domnul măsoară cu exactitate orice posibilitate de slujire. Capacitățile nefolosite sunt tot atât de mult luate în seamă ca și acelea care sunt folosite. Vom fi judecați pentru ceea ce ar fi trebuit să facem, dar n-am făcut, din cauză că n-am folosit puterile noastre pentru proslăvirea lui Dumnezeu.

Un caracter nobil nu este urmarea întâmplării, nu se datorează unor privilegii deosebite sau unor înzestrări ale Providenței. Este urmarea disciplinării de sine, a supunerii firii omenești în fața naturii divine, a predării eului în slujba lui Dumnezeu și a omului.

Prin credincioșia față de principiile cumpătării manifestată de tinerii evrei, Dumnezeu le vorbește tinerilor de astăzi. Este nevoie de bărbați care, asemenea lui Daniel, vor lucra și vor risca pentru cauza dreptății. Sunt necesare inimi curate, brațe puternice și curaj neînfricat, deoarece lupta dintre viciu și virtute cere o veghere neîncetată. Satana vine la fiecare suflet cu ispita în multe forme amăgitoare privind îngăduința poftei.

Corpul este un mijloc foarte important prin care mintea și sufletul se dezvoltă pentru formarea caracterului. De aceea vrăjmașul sufletelor își dirijează ispitele pentru slăbirea și degradarea puterilor fizice. Reușita lui în acest domeniu înseamnă adesea predarea întregii ființe celui rău. Înclinațiile naturii fizice, dacă nu sunt sub stăpânirea puterii divine, vor produce ruină și moarte. Trupul trebuie adus în supunere față de puterile superioare ale ființei noastre. Patimile trebuie stăpânite de voință, care, la rândul ei, să stea sub stăpânirea lui Dumnezeu. Puterea împărătească a rațiunii, sfințită prin har divin, trebuie să controleze viața. Puterea intelectuală, forța fizică și longevitatea depind de legi imuabile. Prin ascultarea de aceste legi, omul poate să stea ca biruitor asupra lui însuși, ca biruitor al propriilor înclinații, ca biruitor al „căpeteniilor, …domniilor, … al stăpânitorilor întunericului acestui veac” și al „duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12).

În ritualul din vechime, care este Evanghelia în simbol, nu putea fi adusă pe altarul lui Dumnezeu nicio jertfă cu defect. Jertfa care urma să-L reprezinte pe Hristos trebuia să fie fără cusur și fără pată. Cuvântul lui Dumnezeu arată spre aceasta ca o ilustrare a ceea ce trebuie să fie copiii Săi – „o jertfă vie”, „sfântă și fără prihană” (Romani 12:1; Efeseni 5:27).

Demnitarii iudei erau bărbați cu aceleași pasiuni ca și ale noastre, însă, cu toate influențele amăgitoare de la curtea Babilonului, ei au stat neclintiți, pentru că s-au sprijinit pe o putere infinită. O națiune păgână a văzut în ei ilustrarea bunătății și milei lui Dumnezeu, a dragostei lui Hristos. În experiența lor avem un exemplu cu privire la biruința principiului asupra ispitei, a curăției asupra stricăciunii, a consacrării și loialității asupra ateismului și idolatriei.

Tineretul de astăzi poate avea același spirit pe care l-a avut Daniel; poate avea același izvor al puterii, aceeași putere de stăpânire de sine și poate manifesta același har în viața lui chiar în împrejurările cele mai nefavorabile. Cu toate că sunt înconjurați de ispite către îngăduința de sine, îndeosebi în marile noastre orașe, unde orice formă de plăceri senzuale este la îndemână și atrage, totuși, prin harul divin, dacă tineri au ca scop să-L onoreze pe Dumnezeu ei pot rămâne neclintiți. Printr-o veghere atentă și hotărâtă, ei pot învinge orice ispită care asaltează sufletul. Dar numai acela care se hotărăște să facă binele pentru că este bine va câștiga biruința.

Ce lucrare măreață au îndeplinit acești nobili evrei! Când și-au luat rămas-bun de la casa copilăriei lor, puțin visau ei ce viitor strălucit avea să le fie partea. Cu credincioșie și neabătuți, s-au supus călăuzirii divine, așa încât, prin ei, Dumnezeu Și-a putut îndeplini planul.

Dumnezeu dorește să descopere prin tineretul și prin copiii de azi aceleași adevăruri puternice care au fost descoperite prin acești tineri bărbați. Viața lui Daniel și a colegilor lui este o demonstrație a ceea ce va face El pentru aceia care se predau Lui și, cu toată inima, caută să împlinească planul Său.