Printre cauzele principale care l-au condus pe Solomon la risipă și asuprire a fost faptul că nu a mai menținut și nu a mai întărit spiritul de jertfire de sine.
Când la poalele muntelui Sinai, Moise i-a făcut cunoscută poporului porunca divină: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8), răspunsul israeliților a fost însoțit de daruri corespunzătoare. „Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință” au adus daruri (Exodul 35:21). Pentru construirea sanctuarului au fost necesare pregătiri mari și vaste; se cerea o cantitate mare de material scump și costisitor, dar Domnul a primit numai daruri de bunăvoie. „Să-l primiți de la orice om care va da cu tragere de inimă” (Exodul 25:2) – a fost porunca pe care Moise a repetat-o înaintea poporului. Consacrarea față de Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au fost primele condiții pentru pregătirea locașului Celui Preaînalt.
O chemare asemănătoare la jertfirea de sine a fost făcută atunci când David i-a încredințat lui Solomon răspunderea de a clădi templul. David i-a cerut mulțimii adunate: „Cine vrea să mai aducă de bunăvoie daruri înaintea Domnului?” (1 Cronici 29:5). Această chemare la consacrare și la o slujire de bunăvoie ar fi trebuit să fie păstrată întotdeauna în atenție de aceia care au avut de a face cu ridicarea templului.
Pentru construirea tabernaculului din pustie, oameni aleși au fost înzestrați de Dumnezeu cu o pricepere deosebită și cu înțelepciune. „Moise a zis copiilor lui Israel: «Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, ... din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări... I-a dat şi darul să înveţe pe alţii, atât lui, cât şi lui Oholiab, ... din seminţia lui Dan. I-a umplut cu pricepere, ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meşteşugită, de lucrat la gherghef şi de ţesut ..., să facă tot felul de lucrări şi născociri de planuri.» ... Beţaleel, Oholiabşi toţi bărbaţii iscusiţi în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere... au făcut totul după cum poruncise Domnul” (Exodul 35:30-35; 36:1). Ființele cerești colaborau cu lucrătorii pe care îi alesese Dumnezeu.
Urmașii acestor meșteri au moștenit într-o mare măsură talentele dăruite părinților lor. Pentru o vreme, acești bărbați din Iuda și din Dan au rămas smeriţi și neegoiști. Dar treptat, aproape pe neobservate, și-au pierdut simțământul dependenței de Dumnezeu și dorința de a-L servi în mod neegoist. Ei au cerut o plată mai mare pentru serviciile lor, din cauza priceperii lor deosebite ca meșteri în artele decorative. În anumite situații, cererile lor au fost satisfăcute, dar cel mai adesea au găsit de lucru la popoarele înconjurătoare. În locul spiritului nobil și de jertfire de sine, care umpluse inimile înaintașilor lor renumiți, ei și-au îngăduit un spirit de lăcomie, acaparând din ce în ce mai mult. Pentru ca dorințele lor să poată fi împlinite, şi-au folosit priceperea dată de Dumnezeu în slujba împăraților idolatri și talentele, pentru realizarea unor lucrări care erau o dezonoare pentru Creatorul lor.
Printre acești bărbați a căutat Solomon un meșter care să conducă construirea templului de pe muntele Moria. Împăratului i se încredințaseră în scris specificări amănunțite cu privire la fiecare parte a clădirii sfinte și el ar fi trebuit să privească spre Dumnezeu, în credință, pentru ajutoare consacrate, cărora să le dea pricepere deosebită pentru a putea face cu precizie lucrarea cerută. Dar Solomon a pierdut din vedere această ocazie de a manifesta credință în Dumnezeu. El a trimis la împăratul Tirului să ceară „un om iscusit în lucrarea aurului, argintului, aramei şi fierului, a materiilor vopsite în purpură, a materiilor de culoarea cârmâzului şi de culoare albastră şi care să cunoască săpătura în lemn, ca să lucreze cu meşterii iscusiţi ... în Iuda şi la Ierusalim” (2 Cronici 2:7).
Împăratul fenician a răspuns trimițându-l pe Huram-Abi, „fiul unui femei din fetele lui Dan și al unui tată tirian” (2 Cronici 2:14). Huram era, prin mama sa, un urmaș al lui Oholiab, căruia, cu sute de ani mai înainte, Dumnezeu îi dăduse o înțelepciune deosebită pentru construirea cortului. Astfel, în fruntea cetei de lucrători ai lui Solomon, a fost așezat un bărbat ale cărui eforturi nu erau determinate de o dorință neegoistă de a-L sluji pe Dumnezeu. El slujea dumnezeului acestui veac – Mamona. Toate fibrele ființei sale erau îmbibate cu principiile egoismului.
Datorită priceperii lui neobișnuite, Huram a cerut prețuri mari. Treptat, principiile păcătoase pe care le nutrea au fost preluate și de tovarășii lui. Lucrând cu el zi de zi, ei s-au supus tendinței de a compara plata lor cu a lui și au început să piardă din vedere caracterul sfânt al lucrării lor. Spiritul de tăgăduire de sine i-a părăsit și a luat loc spiritul lăcomiei. Urmarea a fost cererea de sume mai mari, care le-a fost acceptată.
Influențele dăunătoare care au luat naștere în felul acesta au pătruns în toate ramurile slujirii Domnului și s-au răspândit în toată împărăția. Salariile mari, pretinse și obținute, le-au dat multora posibilitatea să-și permită lux și risipă. Săracii erau năpăstuiți de bogați, spiritul de jertfire de sine se pierduse aproape în totalitate. În efectele îndepărtate ale acestor influențe se poate găsi una dintre principalele cauze ale apostaziei grozave a aceluia care odinioară se număra printre cei mai înțelepți dintre muritori.
Contrastul izbitor, în spirit și motive, dintre cei care clădiseră cortul din pustie și cei angajați la înălțarea Templului lui Solomon cuprinde o lecție de o însemnătate profundă. Urmărirea intereselor personale care îi caracteriza pe constructorii templului își găsise echivalentul în egoismul care predomina în lume. Spiritul de lăcomie, de căutare a poziției celei mai înalte, a veniturilor celor mai mari este în creștere. Slujirea de bunăvoie și jertfirea de sine bucuroasă a lucrătorilor de la tabernacul se întâlnesc rareori. Dar acesta este singurul spirit care ar trebui să-i conducă la acţiune pe urmașii lui Isus. Maestrul nostru divin ne dă un exemplu de felul cum trebuie să lucreze ucenicii Lui. Acelora pe care i-a chemat: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19), nu le-a oferit o plată stabilă pentru slujirea lor. Ei urmau să fie părtași cu El la renunțare și la sacrificii.
Trebuie să lucrăm nu pentru plata pe care o primim. Motivul care să ne îndemne la lucrare pentru Dumnezeu nu trebuie să conțină nimic care tinde către slujirea de sine. Consacrarea neegoistă și un spirit de jertfire de sine au fost și vor fi întotdeauna prima condiție a unei slujiri primite de Dumnezeu. Domnul și Învățătorul nostru dorește ca în lucrarea Sa să nu fie țesut niciun fir de egoism. În străduințele noastre trebuie să punem tactul și priceperea, precizia și înțelepciunea pe care Dumnezeul desăvârșirii le-a cerut de la clăditorii tabernaculului pământesc, însă, în toate lucrările noastre, trebuie să ne amintim că cele mai strălucite talente sau cele mai scumpe servicii sunt primite numai atunci când eul este mistuit pe altar, ca o jertfă vie.
O altă îndepărtare de la principiile drepte, care în cele din urmă a dus la decăderea împăratului lui Israel, a fost cedarea în fața ispitei de a-și atribui slava care Îi aparținea numai lui Dumnezeu.
Din ziua când Solomon a fost însărcinat cu lucrarea clădirii templului și până la încheierea ei, ținta lui declarată a fost „să clădească o casă pentru Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel” (2 Cronici 6:7). Această țintă a fost pe deplin recunoscută înaintea adunării oștirilor lui Israel la data consacrării templului. În rugăciunea lui, împăratul a recunoscut că Iehova a zis: „Numele Meu va fi în el” (1 Împărați 8:29).
Una dintre părțile cele mai mișcătoare ale rugăciunii de consacrare a fost cererea către Dumnezeu cu privire la străinii care vor veni din țările îndepărtate ca să afle mai mult despre Acela a cărui faimă se răspândise printre popoare. „Se va ști”, s-a rugat împăratul, „că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare și brațul Tău este întins”. În favoarea fiecăruia dintre acești închinători străini, Solomon a cerut: „Ascultă-l… și dă străinului aceluia tot ce-Ți va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca și poporul Tău Israel, și să știe că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu!” (1 Împărați 8:42,43)
La încheierea serviciului divin, Solomon îl îndemnase pe poporul Israel să-I fie credincios Dumnezeului adevărat pentru ca „toate popoarele pământului să poată cunoaște”, zicea el, „că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El!” (1 Împărați 8:60)
Cel care a plănuit templul era mai mare decât Solomon; înțelepciunea și slava lui Dumnezeu erau descoperite acolo. Aceia care nu cunoșteau aceste fapte, desigur că se mirau și îl lăudau pe Solomon ca fiind arhitectul și constructorul, dar împăratul a declinat orice onoare pentru plănuirea și înălțarea lui.
Așa au stat lucrurile atunci când împărăteasa din Seba a venit să-l viziteze pe Solomon. Auzind despre înțelepciunea lui și despre templul măreț pe care-l clădise, ea s-a hotărât „să-l încerce cu întrebări grele” și să vadă personal lucrările lui vestite. Însoțită de o suită de slujitori şi de cămile ducând „mirodenii, aur mult și pietre scumpe”, ea a făcut o călătorie lungă la Ierusalim. „S-a dus la Solomon și i-a spus tot ce avea pe inimă”, a vorbit cu el despre tainele naturii, și Solomon a învățat-o cu privire la Dumnezeul naturii, marele Creator, care locuiește în cerurile înalte și guvernează peste tot. „Solomon i-a răspuns la toate întrebările și nu a fost nimic pe care să nu fi știut Solomon să i-l lămurească”
(1 Împărați 10:1-3; 2 Cronici 9:1,2).
„Împărăteasa din Seba a văzut toată înțelepciunea lui Solomon și casa pe care o zidise, și bucatele de la masa lui, și locuințele slujitorilor lui, și slujbele, și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui, și arderile-de-tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului: «Deci era adevărat ce am auzit în țara mea despre faptele și înțelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit şi am văzut cu ochii mei. Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înțelepciune și propășire decât am auzit mergându-ți faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înțelepciunea ta!»” (1 Împărați 10:4-8; 2 Cronici 9:3-6)
La încheierea vizitei, împărăteasa învăţase atât de mult de la Solomon despre Izvorul înțelepciunii și priceperii lui, încât a fost silită să nu înalțe unealta omenească, ci să exclame: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat ca să judeci și să faci dreptate” (1 Împărați 10:9). Aceasta era impresia pe care Dumnezeu intenționa să o facă asupra tuturor popoarelor. Iar atunci când „toți împărații pământului căutau să vadă pe Solomon ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui” (2 Cronici 9:23), Solomon L-a onorat pentru o vreme pe Dumnezeu, atrăgându-le atenția cu respect către Creatorul cerului și al pământului Conducătorul universului, Cel Atotînțelept.
Care ar fi fost istoria lui Solomon, dacă ar fi continuat în umilința sufletului să îndrepte atenția oamenilor de la sine către Acela care îi dăduse înțelepciunea, bogăția și cinstea! Dar, deşi raportează virtuțile lui, pana inspirată dă o mărturie credincioasă și cu privire la căderea lui. Înălțat pe culmea măreției și înconjurat cu darurile bogăției, Solomon a fost amețit, și-a pierdut echilibrul și a căzut. Înălțat continuu de oamenii lumii, n-a mai fost în stare să respingă flatările oferite lui. Înțelepciunea care-i fusese dată pentru a-L preamări pe Dătător l-a umplut de mândrie. În cele din urmă, le-a îngăduit oamenilor să vorbească despre el ca despre unul vrednic de laudă, pentru strălucirea neîntrecută a clădirilor plănuite și înălțate în cinstea Numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel.
În felul acesta, Templul lui Iehova a ajuns să fie cunoscut printre popoare ca fiind „Templul lui Solomon”. Unealta omenească și-a atribuit slava care aparținea Aceluia „mai mare” (Eclesiastul 5:8). Până în ziua de astăzi, templul despre care Solomon declarase: „Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o” (2 Cronici 6:33) este cel mai adesea numit nu „Templul lui Iehova”, ci „Templul lui Solomon”.
Omul nu poate manifesta o slăbiciune mai mare decât atunci când le îngăduie altora să-i atribuie lui cinstea pentru darurile care îi sunt date de Cer. Creștinul adevărat va face din Dumnezeu cel dintâi, cel de pe urmă și cel mai bun în toate. Niciun motiv născut din ambiție nu va răci dragostea lui pentru Dumnezeu, ci, stăruitor și neabătut, el Îi va aduce cinste Tatălui ceresc. Numai atunci când suntem credincioși în cinstirea Numelui lui Dumnezeu înclinațiile noastre sunt sub supravegherea Sa și suntem făcuți în stare să creștem în putere atât din punct de vedere spiritual, cât și intelectual.
Isus, Maestrul divin, a înălțat întotdeauna numele Tatălui Său ceresc. El i-a învățat pe ucenici să se roage: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se Numele Tău” (Matei 6:9). Și nu trebuia ca ei să uite să recunoască: „A Ta este… slava” (Matei 6:13). Atât de atent a fost marele Vindecător să îndrepte atenția de la Sine la Izvorul puterii Sale, încât mulțimea uimită, „când a văzut că muții vorbesc, ciungi se însănătoșesc, schilozii umblă și orbii văd”, nu L-au preamărit pe El, ci au slăvit pe Dumnezeul lui Israel (Matei 15:31). În rugăciunea minunată pe care a înălțat-o chiar înainte de a fi răstignit, Hristos a spus: „Te-am proslăvit pe pământ... Proslăvește pe Fiul Tău”, Se ruga El, „ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.” „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu mai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, și Eu să fiu în ei” (Ioan 17:1,4,25,26).
„Așa vorbește Domnul: «Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu», zice Domnul” (Ieremia 9:23,24).
Atunci, voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări,
și prin laude Îl voi preamări. ...
Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru,
să primești slava, cinstea și puterea. ...
Te voi lăuda din toată inima mea Doamne, Dumnezeul meu,
și voi preamări Numele Tău în veci!
Înălțați pe Domnul împreună cu mine!
Să lăudăm cu toți Numele Lui!”
(Psalmii 69:30; Apocalipsa 4:11; Psalmii 86:12; 34:3)
Introducerea unor principii care l-au îndepărtat de spiritul de sacrificiu și care tindeau spre proslăvirea de sine a fost însoțită de o altă vădită pervertire a planului divin pentru Israel. Dumnezeu plănuise ca poporul Său să fie lumina lumii. De la ei trebuia să strălucească slava Legii Sale, descoperită în viața practică. Pentru împlinirea acestui plan, El rânduise ca poporul ales să ocupe o poziție deosebită între popoarele lumii.
În zilele lui Solomon, împărăția lui Israel se întindea de la Hamat, în nord, până la Egipt, la miazăzi, și de la Marea Mediterană până la fluviul Eufrat. Aici se încrucișau multe drumuri comerciale, iar caravanele din țări îndepărtate treceau continuu într-o parte și în alta. Astfel, lui Solomon și poporului li s-a oferit ocazia să le descopere oamenilor din toate națiunile caracterul Împăratului împăraților și să-i învețe să-L respecte și să-L asculte. Această cunoaștere trebuia să-i fie dată lumii întregi. Prin învățăturile cuprinse în jertfe, Hristos trebuia să fie înălțat înaintea popoarelor, pentru ca toți cei care doreau să poată avea viața.
Așezat în fruntea unui popor care fusese desemnat să fie ca o lumină pentru națiunile înconjurătoare, Solomon ar fi trebuit să folosească înțelepciunea și puterea influenței date lui de Dumnezeu în organizarea și îndrumarea unei mari mișcări pentru iluminarea acelora care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu și adevărul Său. În felul acesta, mulți ar fi fost câștigați pentru primirea preceptelor divine, Israel ar fi fost ocrotit de practicile rele ale păcatului și ale păgânismului, iar Domnul slavei ar fi fost mult onorat. Dar Solomon a pierdut din vedere această țintă înaltă. El nu a reușit să folosească ocaziile deosebite pentru iluminarea acelora care treceau continuu prin țara lui sau care zăboveau în orașele principale ale țării.
Spiritul misionar, pe care Dumnezeu îl sădise în inima lui Solomon și în inimile tuturor israeliților credincioși, a fost înlocuit cu un spirit mercantil. Ocaziile oferite de legăturile cu multe popoare au fost folosite pentru mărire personală. Solomon a căutat să-și întărească poziția politică, clădind cetăți întărite la vadurile comerciale. El a rezidit Ghezerul, aproape de Iope, așezat de-a lungul drumului dintre Egipt și Siria; Bet-Horonul, la apus de Ierusalim, care controla trecerea pe drumul ce ducea din inima Iudeei la Ghezer și la țărmul mării; Meghido, așezat pe drumul caravanelor de la Damasc la Egipt și din Ierusalim către miazănoapte, precum și „Tadmorul din pustie” (2 Cronici 8:4), aflat în calea caravanelor de la Răsărit. Toate aceste cetăți au fost puternic întărite. Avantajele comerciale ale ieșirii la Marea Roșie au fost dezvoltate prin construirea unei flote de „corăbii la Ețion-Gheber... pe țărmurile Mării Roșii, în țara Edomului”. Marinarii pricepuți din Tir, „împreună cu slujitorii lui Solomon”, formau echipajul acestor vase în călătoriile „la Ofir și au luat de acolo... aur” și „foarte mult lemn de santal și pietre scumpe” (2 Cronici 8:18; 1 Împărați 9:26.28; 10:11).
Veniturile împăratului și ale multora dintre supușii lui au crescut foarte mult, dar cu ce preț!? Prin lăcomia și nesocotința celor cărora le fuseseră încredințate descoperirile lui Dumnezeu, mulțimile nenumărate care aglomerau drumurile comerciale au fost lăsate în necunoștință de Dumnezeu.
În contrast izbitor cu drumul urmat de Solomon, a fost calea urmată de Hristos atunci când a fost pe pământ. Mântuitorul, cu toate că avea „toată puterea”, n-a folosit niciodată această putere pentru preamărirea de Sine. Niciun vis de cucerire pământească, de mărire lumească nu a mânjit desăvârșirea slujirii Sale pentru omenire. „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi”, a zis El, „dar Fiul omului nu are unde-Și odihni capul” (Matei 8:20). Aceia care, ca răspuns la chemarea făcută acum, intră în slujba Maestrului ar face bine să studieze metodele Sale. El a folosit din plin ocaziile oferite de marile răspântii de drumuri.
Între călătoriile Sale, Isus a locuit la Capernaum, care a ajuns să fie cunoscut ca fiind „cetatea Sa” (Matei 9:1). Așezat pe drumul care mergea de la Damasc la Ierusalim și spre Egipt și Marea Mediterană, el era foarte potrivit pentru a fi un centru al lucrării Mântuitorului. Călători din multe țări treceau prin cetate sau se opreau pentru odihnă. Acolo, Isus Se întâlnea cu oameni din toate popoarele și din toate categoriile și, în felul acesta, învățăturile Sale erau duse în alte țări și în multe familii. Pe această cale, era trezit interesul pentru profețiile care arătau către Mesia, atenția era îndreptată către Mântuitorul şi lucrarea Lui era prezentată lumii.
În zilele noastre, ocaziile de a veni în legătură cu bărbați și femei din toate clasele și din multe naționalități sunt mult mai mari decât în zilele lui Israel. Răspântiile drumurilor s-au înmulțit de o mie de ori.
Asemenea lui Hristos, slujitorii de astăzi ai Celui Preaînalt trebuie să-și ocupe locul în aceste mari răspântii, unde pot întâlni mulțimile care trec din toate părțile lumii. Ca și El, ascunzându-şi eul în Dumnezeu, ei trebuie să semene sămânța Evangheliei, prezentându-le altora adevărurile prețioase ale Sfintei Scripturi, care vor prinde rădăcini în minte și vor răsări către viața veșnică.
Solemne sunt lecţiile pe care le avem în căderea lui Israel, în anii în care conducător și popor s-au întors de la scopul înalt pe care fuseseră chemați să-l aducă la îndeplinire. În loc să fie slabi, chiar pe punctul de a cădea, cei ce formează Israelul lui Dumnezeu de astăzi, reprezentanții Cerului care alcătuiesc biserica adevărată a lui Hristos trebuie să fie puternici, căci asupra lor stă misiunea de a încheia lucrarea care i-a fost încredințată omului și de a grăbi ziua răsplătirilor finale. Totuși aceleași influențe care l-au învins pe Israel în timpul domniei lui Solomon se pot întâlni și astăzi. Oștile vrăjmașului oricărei neprihăniri sunt puternic fortificate și numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi câștigată biruința. Lupta din fața noastră cere exercitarea spiritului de tăgăduire de sine, de neîncredere în sine și de dependență numai de Dumnezeu pentru folosirea înțeleaptă a fiecărei ocazii pentru mântuirea sufletelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu va însoți biserica Sa atunci când înaintează unită, descoperind lumii, care zace în întunericul rătăcirii, frumusețea sfințeniei, așa cum se manifestă într-un spirit de jertfire de sine, asemenea spiritului lui Hristos, într-o înălțare a celor dumnezeiești mai presus de cele omenești și într-o slujire iubitoare și neobosită pentru aceia care au atâta nevoie de binecuvântările Evangheliei.