Favoarea lui Dumnezeu față de israeliţi fusese întotdeauna condiționată de ascultarea lor. La poalele muntelui Sinai, ei intraseră în legământ cu El, ca să fie comoara Lui deosebită „dintre toate popoarele”. Ei făgăduiseră în mod solemn să urmeze calea ascultării. „Vom face tot ce a zis Domnul”, ziseseră ei (Exodul 19:5,8). Și, la câteva zile după aceea, când Legea lui Dumnezeu a fost rostită pe Sinai și prin Moise le-au fost transmise îndrumări suplimentare sub formă de regulamente și judecăți, israeliții au făgăduit iarăși într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.” La ratificarea legământului, poporul s-a unit din nou și a zis: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:3,7). Dumnezeu îi alesese pe israeliţi ca popor la Său, și ei Îl aleseseră ca Împărat al lor.
Aproape de încheierea călătoriei prin pustie, au fost repetate condițiile legământului. La Baal-Peor, chiar la hotarele ţării făgăduite, unde mulți au căzut pradă unei ispite viclene, cei care au rămas credincioși și-au reînnoit votul de devotament. Prin Moise au fost avertizați împotriva ispitelor care aveau să-i asalteze în viitor și au fost îndrumați stăruitor să rămână departe de națiunile vecine și să se închine numai lui Dumnezeu.
„Acum, Israele”, îi îndrumase Moise pe copiii lui Israel, „ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. Împliniți-le, pentru ca să trăiți și să intrați în stăpânirea țării pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinților voștri. Să nu adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau eu… Să le păziți și să le împliniți, căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!»” (Deuteronomul 4:1-6).
Israeliții fuseseră în mod deosebit îndemnați să nu piardă din vedere poruncile lui Dumnezeu, în ascultarea cărora aveau să găsească putere și binecuvântare. „Ia seama asupra ta și veghează cu luare-aminte asupra sufletului tău în toate zilele vieţii tale”, fusese cuvântul Domnului către ei prin Moise, „ca nu cumva să uiți lucrurile pe care ți le-au văzut ochii și să-ți iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi și copiilor copiilor tăi” (vers. 9). Scenele care inspiraseră teamă la darea Legii pe Sinai nu aveau să fie niciodată uitate. Clare și hotărâte erau avertizările care îi fuseseră date lui Israel împotriva obiceiurilor idolatre care predominau la popoarele vecine. „Vegheați cu luare-aminte asupra sufletelor voastre”, era sfatul dat, „ca nu cumva să vă stricați și să vă faceți un chip cioplit sau o înfățișare a vreunui idol..., ca nu cumva, ridicându-ți ochii spre cer, și văzând Soarele, Luna și stelele, toată oștirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor și să le slujești, căci acestea sunt lucruri pe care Domnul, Dumnezeul tău, le-a făcut și le-a împărțit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.” „Vegheați asupra voastră, ca să nu dați uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, și să nu faceți vreun chip cioplit, nici vreo înfățișare oarecare, pe care te-a oprit Domnul, Dumnezeul tău, să o faci” (vers. 15,16,19,23).
Moise a arătat relele care aveau să fie urmarea îndepărtării de rânduielile lui Iehova. Chemând cerul și pământul ca martori, el a spus că dacă, după ce va fi locuit multă vreme în Ţara Făgăduită, poporul va introduce forme corupte de închinare, se va pleca înaintea chipurilor cioplite și va refuza să se întoarcă la închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu, mânia Domnului va izbucni, și ei vor fi duși robi și împrăștiați printre păgâni. „Veți pieri de o moarte repede din țara pe care o veți lua în stăpânire dincolo de Iordan”, i-a avertizat el, „și nu veți avea multe zile în ea, căci veți fi nimiciți de tot. Domnul vă va împrăștia printre popoare și nu veți rămâne decât un mic număr în mijlocul neamurilor unde vă va duce Domnul. Și acolo veți sluji unor dumnezei care sunt o lucrare făcută de mâini omenești, de lemn și de piatră, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să mănânce, nici să miroasă” (vers. 26-28).
Această prorocie, împlinită în parte în timpul judecătorilor, și-a găsit o împlinire completă și literală în timpul robiei lui Israel în Asiria și a lui Iuda în Babilon.
Apostazia lui Israel se dezvoltase treptat. Din generație în generație, Satana făcuse repetate încercări să determine poporul ales să uite „poruncile, legile și rânduielile” pe care făgăduise să le păzească pe vecie (Deuteronomul 6:1). El știa că dacă îi va putea determina pe cei din Israel să-L uite pe Dumnezeu, să meargă după alți dumnezei, să le slujească şi să se închine înaintea lor, ei aveau să piară cu siguranță (Deuteronomul 8:19).
Vrăjmașul bisericii lui Dumnezeu pe pământ nu luase pe deplin în considerație caracterul plin de milă al Aceluia care „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat”, dar a cărui slavă Îl face să fie „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oamenii, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34:6,7). În ciuda străduințelor lui Satana de a zădărnici planul lui Dumnezeu pentru Israel, chiar în orele cele mai întunecate ale istoriei lui, când se părea că forțele răului erau gata să câștige biruința, Domnul S-a descoperit pe Sine în mod îndurător. El a așezat înaintea lui Israel lucrurile care erau spre binele națiunii. „Chiar dacă-i scriu toate poruncile Legii Mele”, declară El prin Osea, „totuși ele sunt privite ca ceva străin.” „Și totuși Eu l-am învățat pe Efraim să meargă și l-am ridicat în brațe, dar n-au văzut că Eu îi vindecam” (Osea 8:12; 11:3). Domnul îi tratase cu dragoste, îndrumându-i prin prorocii Săi, dând învățătură după învățătură, poruncă după poruncă.
Dacă Israel ar fi luat aminte la soliile prorocilor, ar fi fost cruțat de umilirea care a urmat. Din cauză că a persistat în îndepărtarea de Legea Sa, Dumnezeu a fost silit să-l lase să meargă în robie. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință”, era solia Sa către acest popor, prin Osea. „Fiindcă ai lepădat cunoștința și Eu te voi lepăda... fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău” (Osea 4:6).
În orice timp, călcarea Legii lui Dumnezeu a fost urmată de aceleași consecințe. În zilele lui Noe, când orice principiu de viețuire corectă era călcat, iar nelegiuirea devenise atât de profundă și de răspândită, încât Dumnezeu n-a mai putut suporta, s-a rostit hotărârea: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut” (Geneza 6:7). În zilele lui Avraam, oamenii din Sodoma L-au sfidat în mod fățiș pe Dumnezeu și Legea Sa și au trăit în aceeași nelegiuire, aceeași corupție, aceeași îngăduință fără frâu ce caracterizase lumea antediluviană. Locuitorii Sodomei au trecut hotarele răbdării divine și împotriva lor a fost aprins focul răzbunării lui Dumnezeu.
Timpul dinaintea robiei celor zece seminții ale lui Israel a fost caracterizat de aceeași neascultare și de o nelegiuire asemănătoare. Legea lui Dumnezeu era socotită ca fiind fără valoare, și acest lucru a deschis porțile prin care nelegiuirea a venit ca un potop asupra lui Israel. „Domnul are o judecată cu locuitorii țării”, spunea Osea, „pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoștință de Dumnezeu în țară. Fiecare jură strâmb și minte, ucide, fură și preacurvește, năpăstuiește și face omoruri după omoruri” (Osea 4:1,2).
Prorociile cu privire la judecată date prin Amos și Osea au fost însoțite de prevestiri cu privire la slava viitoare. Celor zece seminții, multă vreme răzvrătite și nepocăite, nu le-a fost dată nicio făgăduință cu privire la restaurarea completă a puterii lor de odinioară în Palestina. Până la sfârșitul timpului, ei aveau să fie „risipiți printre popoare”. Dar prin Osea a fost dată o prorocie care le-a pus înainte privilegiul de a avea o parte în restaurarea finală, care avea să fie realizată pentru poporul lui Dumnezeu la încheierea istoriei pământului, când Hristos Se va arăta ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor. „Multă vreme”, a declarat prorocul, cele zece seminții aveau să fie „fără împărat, fără căpetenie și fără jertfă, fără chip de idol, fără efod și fără terafimi. După aceea”, a continuat prorocul, „copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, și pe împăratul lor David și vor tresări le vederea Domnului și a bunătății Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:4,5).
Într-un limbaj simbolic, Osea a pus înaintea celor zece seminții planul lui Dumnezeu de a restatornici, pentru fiecare suflet pocăit care se va uni cu biserica Sa de pe pământ, binecuvântările oferite lui Israel în zilele credincioșiei lui față de El în Țara Făgăduinței. Referindu-se la Israel ca la cineva căruia dorea să-i arate milă, Domnul a zis: „O voi ademeni și o voi duce în pustie și-i voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo, îi voi da iarăși viile și valea Acor i-o voi preface într-o uşă de nădejde și acolo va cânta ca în vremea tinereții ei și ca în ziua când s-a suit din țara Egiptului. În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: «Bărbatul meu!» și nu-mi vei mai zice «Stăpânul meu!» Voi scoate din gura ei numele baalilor, că să nu mai fie pomeniți pe nume” (Osea 2:14-17).
În ultimele zile ale istoriei acestui pământ, legământul lui Dumnezeu cu poporul care păzește poruncile Sale va fi reînnoit. „În ziua aceea, voi încheia pentru ei un legământ cu fiarele câmpului, cu păsările cerului și cu târâtoarele pământului, voi sfărâma din țară arcul, sabia și orice unealtă de război, și-i voi face să locuiască în liniște… Te voi logodi cu Mine prin credincioșie și vei cunoaște pe Domnul! În ziua aceea voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile, și ele vor asculta pământul; pământul va asculta grâul, mustul și untdelemnul, și acestea vor asculta pe Izreel. Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară și-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Ami: «Tu ești poporul Meu!» Și el va răspunde: «Dumnezeul meu»” (Osea 2:18-23).
„În ziua aceea, rămășița lui Israel și cei scăpați din casa lui Iacov... se vor sprijini cu încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel” (Isaia 10:20). Din orice „neam, seminție, limbă și popor” vor fi unii care vor răspunde cu bucurie soliei: „Temeți-vă de Dumnezeu și daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.” Ei se vor întoarce de la orice idol, care-i leagă de pământ și se vor închina „Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Ei se vor elibera din orice încurcătură și vor sta înaintea lumii ca monumente ale harului lui Dumnezeu. Ascultători de cerințele divine, ei vor fi recunoscuți de îngeri și de oameni ca unii care au păzit „poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:6,7,12).
„Iată vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător și cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăștie sămânța, când mustul va picura din munți și va curge de pe toate dealurile. Voi aduce pe prinșii de război ai poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăși cetățile pustiite și le vor locui, vor sădi vii și le vor bea vinul, vor face grădini și le vor mânca roadele. Îi voi sădi în țara lor și nu vor mai fi smulși din țara pe care
le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!” (Amos 9:13-15)