În anul al nouălea al domniei lui Zedechia, „Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit cu toată oștirea lui împotriva Ierusalimului” (2 Împărați 25:1), pentru a asedia cetatea. Perspectiva lui Iuda era fără speranţă. „Iată am necaz pe tine”, spusese Însuși Domnul prin Ezechiel, „... Eu, Domnul, Mi-am scos sabia din teacă și nu se va mai întoarce înapoi în ea... Toate inimile se vor înspăimânta, toate mâinile vor slăbi, toate sufletele se vor mâhni și toți genunchii se vor topi ca apa!... Îmi voi vărsa mânia peste tine, voi sufla împotriva ta cu focul urgiei Mele și te voi da în mâinile unor oameni care nu lucrează decât la nimicire” (Ezechiel 21:3,5-7,31).
Egiptenii s-au străduit să vină în ajutorul cetății asediate, iar caldeenii, pentru a-i împiedica, au lăsat o vreme asediul capitalei iudaice. Speranţa a încolțit iarăși în inima lui Zedechia, care a trimis un sol la Ieremia, cerându-i să se roage Domnului în favoarea poporului evreu.
Răspunsul înfricoșător al prorocului a fost că armatele caldeene se vor întoarce și vor distruge cetatea. Hotărârea fusese luată; poporul nepocăit nu mai putea amâna judecățile divine: „Nu vă înșelați”, l-a avertizat Domnul pe poporul Său, „zicând: «Caldeenii se vor depărta de la noi!» Căci nu se vor depărta! Și chiar dacă ați bate toată oastea caldeenilor care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar mai rămâne din ei decât vreo câțiva oameni răniți, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui și ar arde cetatea aceasta cu foc” (Ieremia 37:9,10). Rămășița lui Iuda urma să meargă în robie și să învețe în împrejurări grele lecțiile pe care refuzase să le învețe în condiții mai favorabile. Această hotărâre a Veghetorului celui sfânt era definitivă.
Printre cei neprihăniți care se găseau încă în Ierusalim, cărora le fusese lămurit planul divin, erau unii care s-au hotărât să așeze undeva, departe de mâinile nemiloase, chivotul sfânt care cuprindea tablele de piatră pe care fuseseră înscrise preceptele Decalogului. Și așa au făcut. Cu jale și cu amărăciune, ei au ascuns chivotul într-o peșteră, unde avea să stea ascuns de poporul Israel și Iuda, din cauza păcatelor lor, și nu urma să le mai fie redat. Acel chivot sfânt este încă ascuns. Niciodată n-a fost deranjat de când a fost pus în acel loc tainic.
Mulți ani, Ieremia stătuse înaintea poporului ca un martor credincios pentru Dumnezeu și acum, când cetatea blestemată era gata să cadă în mâinile păgânilor, și-a socotit lucrarea încheiată și a încercat s-o părăsească, dar a fost oprit de fiul unuia dintre prorocii falși, care a făcut cunoscut că Ieremia era pe cale să fugă la babilonieni, înaintea cărora îi îndemnase de repetate ori pe bărbații lui Iuda să se supună. Prorocul a respins acuzația mincinoasă, dar „căpeteniile, mâniate pe Ieremia, l-au lovit și l-au aruncat în temniță” (vers. 15).
Speranţele care se născuseră în inimile căpeteniilor și ale poporului, atunci când armatele lui Nebucadneţar s-au întors către miazăzi ca să-i întâmpine pe egipteni, s-au prăbușit repede. Cuvântul Domnului fusese: „Iată că am necaz pe tine, Faraoane, împăratul Egiptului.” Puterea Egiptului era doar o trestie frântă. „Toți locuitorii Egiptului”, spusese Inspirația, „vor ști că Eu sunt Domnul, pentru că au fost o proptea de trestie pentru casa lui Israel”. „Dar voi întări brațele împăratului Babilonului, iar brațele lui Faraon vor cădea. Și vor ști că Eu sunt Domnul când voi pune sabia Mea în mâna împăratului Babilonului și când o va întoarce împotriva țării Egiptului” (Ezechiel 29:3,6; 30:25,26).
În timp ce căpeteniile lui Iuda se îndreptau zadarnic către Egipt pentru ajutor, regele Zedechia, cu presimțiri pline de îngrijorare, se gândea la prorocul lui Dumnezeu care fusese aruncat în închisoare. După multe zile, regele a trimis după el și l-a întrebat în taină: „Ai vreun cuvânt din partea Domnului?” Ieremia a răspuns: „Da” și a adăugat, „vei fi dat în mâinile împăratului Babilonului.”
„Ieremia a mai spus împăratului Zedechia: «Cu ce am păcătuit eu împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi și împotriva poporului acestuia de m-ați aruncat în temniță? Și unde sunt prorocii voștri, care vă proroceau și ziceau: ’Împăratul Babilonului nu va veni împotriva voastră, nici împotriva țării acesteia’? Acum ascultă, te rog, împărate, domnul meu! Fie bine primite înaintea ta rugămințile mele! Nu mă trimite iarăși în casa logofătului Ionatan, ca nu cumva să mor acolo!»” (Ieremia 37:17-20)
La aceste cuvinte, „Zedechia a poruncit să-l păzească pe Ieremia în curtea temniței și să-i dea în fiecare zi o pâine din ulița brutarilor, până s-a sfârșit pâinea din cetate. Astfel, Ieremia a rămas în curtea temniței” (vers. 21).
Regele n-a îndrăznit să-și manifeste în mod deschis credința în Ieremia. Cu toate că teama l-a condus să caute informații la el în taină, era prea slab ca să înfrunte dezaprobarea căpeteniilor și a poporului, supunându-se voinței lui Dumnezeu, așa cum fusese prezentată de proroc.
Din curtea închisorii, Ieremia a continuat să sfătuiască la supunere față de conducătorul babilonian. A opune rezistență însemna a merge la moarte sigură. Solia Domnului către Iuda era: „Așa vorbește Domnul: «Cine va rămâne în cetatea aceasta va muri ucis de sabie, de foamete sau ciumă, dar cine va ieși și se va duce la caldeeni va scăpa cu viață, va avea ca pradă viața lui și va trăi.» Așa vorbește Domnul: «Cetatea aceasta va fi dată în mâna oștirii împăratului Babilonului, și o va lua!»” (Ieremia 38:2,3)
În cele din urmă, căpeteniile, aprinse de mânie pentru sfaturile repetate ale lui Ieremia, care erau contrare atitudinii hotărâte de rezistență, i-au adresat regelui un protest puternic, susținând că prorocul era un vrăjmaș al poporului, iar cuvintele lui au slăbit mâinile poporului și au adus nenorocire asupra lui, de aceea, trebuia să fie dat la moarte.
Regele laș știa că acuzațiile erau neîntemeiate, dar, ca să-i îmblânzească pe cei care ocupau poziții înalte și influente în popor, s-a prefăcut a crede minciunile lor și l-a dat pe Ieremia în mâinile lor, ca să facă ce doreau. Prorocul a fost aruncat „în groapa lui Malchia, fiul împăratului, care se afla în curtea temniței și au pogorât în ea pe Ieremia cu funii. În groapă nu era apă, dar era noroi, și Ieremia s-a afundat în noroi” (vers. 6). Dar Dumnezeu a ridicat prieteni care au stăruit pe lângă rege în favoarea lui și l-au scos iarăși în curtea temniței.
Încă o dată regele a trimis în ascuns la Ieremia și l-a rugat să relateze cu credincioșie planul lui Dumnezeu față de Ierusalim. Ca răspuns, Ieremia a zis: „Dacă îți voi spune, mă vei omorî; iar dacă-ți voi da un sfat, nu mă vei asculta.” Regele Zedechia i-a jurat în taină lui Ieremia și i-a zis: „Viu este Dumnezeu, care ne-a dat viața, că nu te voi omorî și nu te voi lăsa în mâinile oamenilor acestora, care vor să-ți ia viața” (vers. 15,16).
Încă mai era ocazia ca regele să manifeste bunăvoință și să ia seama la avertizările lui Iehova și, în felul acesta, să se îndulcească cu milă judecățile care începuseră deja să cadă asupra cetății și a națiunii. „Dacă te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului”, a fost solia dată regelui, „vei scăpa cu viață și nici cetatea aceasta nu va fi arsă cu foc, iar tu vei trăi împreună cu casa ta. Dar, dacă nu te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului, cetatea aceasta va fi dată în mâinile caldeenilor, care o vor arde cu foc, iar tu nu vei scăpa din mâinile lor!” „Mă tem de iudeii care au trecut la caldeeni”, a răspuns regele; „mă tem să nu mă dea în mâinile lor și să mă batjocorească.” Prorocul a făgăduit: „Nu te vor da”, și a adăugat rugămintea stăruitoare: „Ascultă glasul Domnului și ce-ți spun, căci o vei duce bine și vei scăpa cu viață” (vers. 17-20).
Astfel, chiar în ultimul ceas, Dumnezeu Și-a făcut cunoscută bunăvoința Sa de a arăta milă față de aceia care aveau să aleagă să se supună cerințelor Sale drepte. Dacă regele ar fi ales să asculte, viața poporului ar fi putut fi cruțată, iar cetatea, scăpată de nenorocire, dar el a socotit că mersese prea departe ca să se mai retragă. Se temea de iudei, se temea de batjocură, se temea pentru viața lui. După ani de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Zedechia a socotit umilitor să-i spună poporului: „Primesc cuvântul Domnului așa cum a fost rostit prin prorocul Ieremia; nu îndrăznesc să pornesc la război împotriva vrăjmașului, în fața tuturor acestor avertizări.”
Cu lacrimi, Ieremia a stăruit de Zedechia să se salveze pe sine și să salveze poporul său. Cu groază în suflet, l-a asigurat că, dacă nu va lua aminte la sfatul lui Dumnezeu, nu-și va putea scăpa viața și toate averile vor cădea în mâinile babilonienilor. Dar regele pornise pe o cale greșită și nu se mai putea întoarce. S-a hotărât să urmeze sfatul prorocilor mincinoși și al bărbaților pe care în realitate îi disprețuia și care își băteau joc de slăbiciunea lui de a se supune atât de ușor dorințelor lor. Acest bărbat și-a sacrificat nobila sa libertate și a ajuns un rob, care se pleca în fața opiniei publice. Fără un plan deliberat de a face răul, a fost totuși nehotărât să stea cu mult curaj pentru dreptate. Cu toate că era convins de valoarea sfatului dat de Ieremia, nu a avut puterea morală să asculte și, ca urmare, a mers înainte în direcția greșită.
Regele era prea slab ca să fie dispus ca oamenii de la curte și poporul să știe că avusese o întâlnire cu Ieremia, atât de mult pusese stăpânire pe sufletul lui teama față de om. Dacă Zedechia s-ar fi ridicat plin de curaj și ar fi declarat că el credea cuvintele prorocului care se împliniseră deja pe jumătate, cum ar fi fost îndepărtată pustiirea! El ar fi trebuit să spună: „Voi asculta pe Domnul ca să scap cetatea de la distrugere totală. Nu îndrăznesc să disprețuiesc poruncile lui Dumnezeu de frică de oameni sau pentru că voi pierde favoarea lor. Eu iubesc adevărul, urăsc păcatul și voi urma sfatul Puternicului lui Israel.”
Atunci, poporul ar fi avut respect față de spiritul lui curajos, iar aceia care oscilau între credință și necredință ar fi luat o poziție categorică în favoarea dreptății. Chiar dreptatea și neînfricarea lui le-ar fi insuflat supușilor admirație și credincioșie. El ar fi avut un mai mare sprijin, iar Iuda ar fi fost cruțat de nenorocirile măcelului, ale foametei și focului.
Slăbiciunea lui Zedechia a fost un păcat pentru care a plătit un preț îngrozitor. Vrăjmașul a căzut peste ei ca o avalanșă, căreia nu i s-a putut rezista și a devastat cetatea. Armatele lui Iuda au fost înfrânte și obligate să se retragă în derută. Națiunea a fost cucerită. Zedechia a fost luat prizonier, iar fiii lui uciși în fața ochilor săi. Regele a fost luat din Ierusalim și dus departe ca rob, i-au fost scoși ochii și, după ce a ajuns în Babilon, a murit în mod lamentabil. Templul cel frumos, care timp de peste patru secole încoronase vârful muntelui Sion, n-a fost cruțat de caldeeni. „Au ars Casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului au pus foc tuturor caselor lui și au nimicit toate lucrurile scumpe” (2 Cronici 36:19).
Cu ocazia cuceririi finale a Ierusalimului de către Nebucadneţar, mulți au scăpat de ororile asediului îndelungat numai pentru a pieri de sabie. Dintre cei care au rămas, unii, și mai ales preoții cei mai de seamă, înalții dregători și căpeteniile regelui, au fost duși la Babilon și acolo executați ca trădători. Alții au fost duși captivi pentru a face muncă de rob pentru împăratul Babilonului și fiii lui, „până la stăpânirea împărăției perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului prin gura lui Ieremia” (vers. 20,21).
Despre Ieremia este spus: „Nebucadneţar, împăratul Babilonului, dăduse porunca următoare cu privire la Ieremia, prin Nebuzaradan, căpetenia străjerilor: «Ia-l, poartă grijă de el și nu-i face niciun rău, ci fă-i ce-ți va cere»” (Ieremia 39:11,12).
Eliberat din închisoare de slujbașii babilonieni, prorocul a ales să împărtășească soarta cu rămășița cea slabă, „cei săraci din țară”, lăsați de caldeeni ca „lucrători de vii și de ogoare”. Babilonienii au pus peste ei ca priveghetor pe Ghedalia. Numai câteva luni au trecut, și guvernatorul rânduit de curând a fost ucis prin trădare. Săracii, după ce au trecut prin multe încercări, au fost convinși în cele din urmă de conducătorii lor să-și găsească scăpare în țara Egiptului. Ieremia și-a ridicat glasul de protest împotriva acestei mișcări: „Nu vă duceți în Egipt”, i-a îndemnat el. Dar sfatul n-a fost luat în seamă și toate rămășițele lui Iuda, și anume bărbați, femei și copii, „au plecat dar în țara Egiptului, căci n-au ascultat de porunca Domnului, și au ajuns până la Tahpanes” (Ieremia 43:5-7).
Prorociile cu privire la nenorocirea rostită de Ieremia asupra rămășiței care se răsculase împotriva lui Nebucadneţar ca să fugă în Egipt au fost amestecate cu făgăduințele de iertare pentru aceia care aveau să se pocăiască de nebunia lor și care erau gata să se întoarcă. Dacă Domnul nu avea să-i cruțe pe aceia care se întorseseră de la sfatul Său la influențele ademenitoare ale idolatriei Egiptului, totuși avea să arate milă față de cei care se dovedeau credincioși și sinceri. „Aceia, în mic număr, care vor scăpa de sabie se vor întoarce din țara Egiptului în țara lui Iuda”, spusese El. „Dar toată rămășița lui Iuda, toți cei ce au venit să locuiască în țara Egiptului, vor vedea dacă se va împlini Cuvântul Meu sau al lor” (Ieremia 44:28).
Amărăciunea prorocului pentru decăderea profundă a acelora care ar fi trebuit să fie lumina spirituală a lumii, amărăciunea pentru soarta Sionului și a poporului dus în robie în Babilon este manifestată în plângerile pe care le-a lăsat scrise ca o amintire a nebuniei întoarcerii de la sfatul lui Iehova către înțelepciunea omenească. În mijlocul distrugerii, Ieremia putea spune încă: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu au ajuns la capăt”, iar rugăciunea lui continuă era: „Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm și să ne întoarcem la Domnul” (Plângeri 3:22,40). Pe când Iuda era încă un regat printre popoare, el Îl întrebase pe Domnul: „Ai lepădat Tu de tot pe Iuda și a urât sufletul Tău atât de mult Sionul?” și a îndrăznit să se roage: „Pentru Numele Tău, nu nesocoti legământul Tău cu noi!” (Ieremia 14:19,21). Credința deplină a profetului în planul veșnic al lui Dumnezeu de a restabili ordinea acolo unde era confuzie și de a demonstra popoarelor pământului și întregului univers atributele Sale de dreptate și de dragoste, această credință l-a determinat acum să se roage cu încredere pentru cei care aveau să se întoarcă de la păcat la neprihănire.
Dar acum, Sionul era cu totul distrus, poporul lui Dumnezeu era în robie. Copleșit de amărăciune, prorocul exclama: „Vai! Cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altădată! A rămas ca o văduvă! Ea, care altădată era mare între neamuri, fruntașă printre țări, a ajuns roabă astăzi! Plânge amarnic noaptea și-i curg lacrimile pe obraji. Niciunul dintre toți cei ce o iubeau n-o mângâie; toți prietenii ei au părăsit-o și i s-au făcut vrăjmași.
Iuda a plecat în pribegie din pricina apăsării și muncilor grele. Locuiește în mijlocul neamurilor și nu găsește odihnă. Toți prigonitorii lui l-au ajuns tocmai când îi era mai mare strâmtorarea. Drumurile Sionului sunt triste, căci nimeni nu se mai duce la sărbători, toate porțile lui sunt pustii, preoții lui oftează; fecioarele lui sunt mâhnite și el însuși este plin de amărăciune. Asupritorii lui sar biruitori, vrăjmașii lui sunt mulțumiți. Căci Domnul l-a smerit din pricina mulțimii păcatelor lui; copiii lui au mers în robie înaintea asupritorului. …
Vai, în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului! A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel și nu Și-a mai adus aminte de scaunul picioarelor Lui în ziua mâniei Lui! Domnul a nimicit fără milă toate locuințele lui Iacov. În urgia Lui, a dărâmat întăriturile fiicei lui Iuda și le-a prăvălit la pământ; a făcut de ocară împărăția și căpeteniile ei. În mânia Lui aprinsă, a doborât toată puterea lui Israel. Și-a tras înapoi de la el dreapta înaintea vrăjmașului și a aprins în Iacov o văpaie de foc care mistuie toate de jur împrejur. Și-a încordat arcul ca un vrăjmaș, Și-a ridicat dreapta ca un asupritor și a prăpădit tot ce era plăcut privirilor, Și-a vărsat ca un foc urgia peste cortul fiicei Sionului.
Cu ce să te îmbărbătez și cu ce să te asemăn, fiica Ierusalimului? Cu cine să te pun alături și cu ce să te mângâi, fecioară, fiica Sionului? Căci rana ta este mare ca marea. Cine va putea să te vindece? …
Adu-ți aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te și vezi-ne ocara! Moștenirea noastră a trecut la niște străini, casele noastre, la cei din alte țări! Am rămas orfani, fără tată; mamele noastre sunt ca niște văduve. Părinții noștri care au păcătuit nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele. Robii ne stăpânesc și nimeni nu ne izbăvește din mâinile lor... Ne doare inima, ni s-au întunecat ochii... Dar Tu, Doamne, împărățești pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam! Pentru ce să ne uiți pe vecie și să ne părăsești pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, și ne vom întoarce! Dă-ne iarăși zile ca cele de odinioară!” (Plângeri 1:1-5; 2:1-4, 13; 5:1-3,7,8,17,19-21)