Pasaj biblic citit de vorbitor: Ioan 3,16.
În întreaga Scriptură, nu există nici o învăţătură care să arate cu mai multă claritate calea spre ceruri, decât cea pe care o avem în aceste cuvinte. Ele ne spun ce este convertirea. El ne spun ce trebuie să facem pentru a fi mântuiţi. Prietenii mei, vreau să vă spun că aceste cuvinte ţintesc direct la rădăcina lucrării care se vede în lumea religioasă. Ele ţintesc direct împotriva ideii că poţi să devii un copil al lui Dumnezeu fără vreo schimbare deosebită. Dacă adevărul lui Dumnezeu şi-a găsit un loc în inima noastră, atunci se realizează o schimbare hotărâtă, deoarece el are o putere sfinţitoare asupra vieţii şi caracterului. Când vedem roadele neprihănirii în viaţa celor care declară că au un adevăr înaintat, aşa cum declarăm noi că avem, atunci va exista un comportament care dovedeşte că am învăţat de la Hristos.
Când Domnul Hristos, Nădejdea lui Israel, a fost ţintuit pe cruce şi înălţat, aşa cum îi spusese lui Nicodim că va fi, nădejdea ucenicilor a murit o dată cu El. Ei nu puteau să explice situaţia. Ei nu au putut să înţeleagă tot ce le spusese Domnul Hristos mai înainte despre aceasta.
Totuşi, după înviere, speranţele şi credinţa lor au reînviat, iar ei au mers şi L-au propovăduit pe Hristos şi pe El răstignit. Ei au spus că Domnul vieţii şi al slavei a fost luat şi răstignit de mâini nelegiuite, dar a înviat. Astfel, le-au adresat oamenilor cuvintele vieţii [64] cu o mare îndrăzneală, iar oamenii au fost foarte uimiţi.
Fariseii şi cei care i-au auzit pe ucenici propovăduindu-L cu îndrăzneală pe Isus ca fiind Mesia au înţeles că ei fuseseră cu Hristos şi învăţaseră de la El. Ei vorbeau exact cum vorbea Isus. Acest lucru clarificase în mintea lor faptul că ucenicii învăţaseră de la Isus. Ce s-a întâmplat cu ucenicii Săi de-a lungul tuturor veacurilor? Ei au învăţat de la Domnul Isus, au fost în şcoala Sa, au fost elevii Săi şi au învăţat lecţiile lui Hristos cu privire la legătura vie a sufletului cu Dumnezeu. Credinţa vie că trebuie să ne bazăm pe meritele sângelui Mântuitorului care a fost răstignit şi a înviat, pe Hristos, Neprihănirea noastră, este esenţială pentru mântuire.
Parcă o atmosferă înnegurată s-a adunat în jurul sufletului omului şi i-a închis mintea. Este aproape imposibil să străpungi această atmosferă de îndoială şi de necredinţă. Este aproape imposibil să-l faci conştient de interesele lui vitale, ca să poată înţelege ce trebuie să facă pentru a fi mântuit.
Simplitatea mântuirii
Cel care se încrede în neprihănirea lui Hristos nu este nevoit să aştepte nici o clipă pentru a-şi şterge singur propriile păcate. Nu este nevoit să aştepte până când va realiza o pocăinţă corespunzătoare, înainte de a putea să se încreadă în neprihănirea lui Hristos. Noi nu înţelegem subiectul mântuirii. Este simplu ca ABC. Dar noi nu-l înţelegem.
Prin urmare, cum se va pocăi un om? Este ceva care vine de la el însuşi? Nu, pentru că inima firească este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Aşadar, cum poate inima firească să dea naştere din ea însăşi pocăinţei, dacă nu are nici o putere pentru a face acest lucru? Cum ajunge omul la pocăinţă? Prin Isus Hristos. Cum îl aduce El pe om la pocăinţă? Există o mie de căi prin care poate să facă acest lucru.
Dumnezeul cerurilor lucrează asupra minţii omului în permanenţă. Cuvântul lui Dumnezeu îi adresează o invitaţie, dar nu doar Cuvântul, ci şi toţi cei care cred [65] în Isus Hristos şi Îl descoperă pe Hristos prin caracterul lor. Poate că nu ţin o predică, poate că nu vin direct la o persoană pentru a-i vorbi despre starea ei de nepocăinţă, totuşi, când este adusă în legătură cu vreunul dintre ucenicii lui Isus Hristos, o astfel de persoană înţelege că el are ceva ce ea nu are. Fariseii au înţeles că în viaţa ucenicilor se întâmpla ceva ce ei nu puteau să explice. Ei au văzut ceva minunat şi au fost convinşi că ucenicii Îl ascultaseră pe Domnul Isus şi că învăţaseră de la El.
Omul transmite fără încetare anumite impresii. Există o atmosferă care învăluie sufletul omenesc şi ea este fie cerească, fie demonică. Sunt doar două tabere distincte. Fie ne aflăm de partea lui Hristos, fie de partea vrăjmaşului. Dacă primim continuu razele de lumină divină din slava Sa, îngerii lui Dumnezeu ne înconjoară şi sufletul omenesc este învăluit de atmosfera creată de ei. Chiar atitudinea noastră, cuvintele noastre le dau tuturor celor care ajung în sfera noastră de influenţă o dovadă că suntem cu adevărat convertiţi. „Duhul şi Mireasa zic: ’Vino!’ Şi cine aude, să zică: ’Vino!’ Şi celui ce îi este sete să vină!”
Aşadar, dacă suntem mlădiţe ale Adevăratei Viţe, vom fi hrăniţi de seva care vine de la Viţă. Ea se revarsă fără încetare în fiecare mlădiţă şi fiecare mlădiţă va aduce roade spre slava lui Dumnezeu. „Este plăcerea Tatălui vostru” „să aduceţi multă roadă”. Prin urmare, care este poziţia noastră? Trebuie să fie poziţia unei credinţe vii.
Nu puteţi să explicaţi acest subiect prin raţionamente
„Vreau”, spune cineva, „să explic acest subiect prin raţionamente”. Ei bine, explică-l dacă poţi. „Vântul bate încotro vrea” şi îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine. Tot aşa nu poţi să explici lucrările lui Dumnezeu asupra inimii omeneşti. Nu poţi să explici această credinţă care se bazează pe meritele sângelui unui Mântuitor răstignit şi înviat pentru a [66] aduce neprihănirea lui Hristos în viaţa ta. Când eşti îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos şi nu în propria neprihănire, nu vei depinde de ce poţi sau de ce vrei tu să faci. Nu ştiţi că fără Hristos nu puteţi face nimic? „Fără mine”, spune El, „nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).
Atunci când staţi la masă şi mâncaţi, acest fapt este o expresie a iubirii lui Hristos. Iar adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, rostite de la amvon, este o solie trimisă pentru a ne propovădui cuvintele vieţii.
Cine dintre voi a adunat toate îndoielile şi întrebările pe care a putut să le adune şi să le îndrepte împotriva acestei neprihăniri a lui Hristos? A făcut cineva lucrul acesta? De care parte vă aflaţi?
Aţi cercetat voi adevărurile preţioase, punct cu punct, aşa cum au fost prezentate? Sau v-aţi gândit să vă urmaţi propriile idei şi opinii şi să citiţi, şi să judecaţi Cuvântul lui Dumnezeu prin opiniile şi teoriile voastre? Sunteţi voi dispuşi să confruntaţi ideile şi teoriile voastre cu Cuvântul lui Dumnezeu şi să lăsaţi ca scrierile sfinte să vă arate unde sunt neajunsurile şi greşelile în ideile şi în teoriile voastre? Nu putem să ne aşezăm pe o poziţie din care să judecăm Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că noi am crezut aşa sau altfel. „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8,20).
Dacă un popor a avut vreodată nevoie de lumină, atunci acesta este poporul care trăieşte chiar în ultimele zile ale istoriei pământului. Noi vrem să ştim ce spune Scriptura. Vrem să apelăm la scrierile sfinte ale lui Dumnezeu. Vrem acea credinţă vie care se prinde de braţul puterii infinite şi vrem să ne bazăm cu toată fiinţa noastră pe Isus Hristos, Neprihănirea noastră. Putem să facem aşa. Da, o facem pentru binele sufletului nostru.
Voi puteţi fi uniţi cu Adevărata Viţă. Fiecare parte a întregii voastre făpturi poate să fie unită cu Viţa, iar seva şi hrana care vin de la ea vor hrăni mlădiţele legate de Viţă, până când veţi ajunge una cu Hristos, aşa cum El a fost una [67] cu Tatăl. În felul acesta, vă vor fi date binecuvântările Sale. Dar, fraţilor, noi nu am avut credinţă. Noi L-am dezonorat prea multă vreme pe Dumnezeu prin necredinţă.
Credinţa omului paralizat
Mă voi referi la omul paralizat, care nu-şi mai folosise membrele de mulţi ani. Aceasta era starea lui. Preoţii, conducătorii şi cărturarii au examinat situaţia lui şi au declarat-o ca fiind disperată. I-au spus că se adusese singur în această stare prin propriul păcat şi că nu mai era nici o speranţă pentru el. Totuşi i s-a spus că exista un om, pe nume Isus, care făcea lucrări minunate. El îi vindeca pe bolnavi şi chiar înviase morţi. „Dar cum pot să merg la El”, a spus omul.
„Te vom duce noi la Isus”, au răspuns prietenii lui, „chiar în prezenţa Sa. Am auzit că a venit în apropiere.”
Prin urmare, l-au luat pe omul neajutorat şi l-au dus în locul unde se afla Domnul Isus. Dar mulţimea înconjurase atât de aproape casa în care era Domnul Isus, încât nu aveau nici o şansă, nici măcar să ajungă la uşă. Ce aveau să facă? Omul paralizat le-a sugerat să desfacă acoperişul, să dea la o parte scândurile şi să-l coboare în casă prin acoperiş.
Aşa şi-a manifestat el credinţa stăruitoare. Ei au făcut întocmai, şi el a fost adus chiar înaintea Domnului Isus, unde Învăţătorul putea să-l vadă. Când S-a uitat la el, lui Isus I-a fost milă şi a zis: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2,5). Ei bine, ce bucurie a simţit atunci bolnavul! Domnul Isus a ştiut exact de ce avea nevoie acel suflet bolnav de păcat. El a ştiut că omul acela fusese torturat de propria conştiinţă, aşa că i-a zis: „Păcatele îţi sunt iertate!” Ce eliberare a venit în sufletul lui! Ce speranţă i-a umplut inima!
Deodată, în inima fariseilor s-a ivit gândul: „Cine are puterea să ierte păcatele? Numai Dumnezeu are această putere.”
Atunci, Domnul Isus le-a zis: „Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: [68] ’Ţie îţi poruncesc’, i-a zis El slăbănogului, ’scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă’” (Luca 5,24). Cum? Să-şi ridice patul cu mâinile lui paralizate!? Ce a făcut el? El a făcut ce i-a spus Domnul. De ce? Pentru că a făcut pur şi simplu ce i se poruncise! Puterea voinţei a pus în mişcare membrele lui paralizate, iar ele au răspuns, deşi nu răspunseseră de multă vreme. Această manifestare le-a arătat oamenilor că în mijlocul lor era Unul care putea nu numai să ierte păcatele, dar şi să vindece bolnavii.
Cu toate acestea, dovada puternică dată fariseilor nu i-a convertit. Oamenii se pot închide în ei înşişi în necredinţă, îndoială şi necredincioşie, aşa încât nici învierea morţilor nu i-ar convinge. Din cauza necredinţei lor, ei vor rămâne în aceeaşi stare de neconvertire şi de scepticism. Dar toţi cei care au inimi dispuse să primească adevărul şi urechi să-l asculte, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Ei exclamă: „Nu am văzut niciodată aşa ceva!”
Răspunsul omului neputincios
Era un om neputincios şi, când Domnul Hristos a stat de vorbă cu el, bolnavul I-a zis cât de rău îi părea că, de fiecare dată când voia să coboare în apă, ca să fie vindecat, altcineva păşea înaintea lui. Domnul Hristos l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5,6). Ce întrebare! Acela era motivul pentru care se afla acolo, dar Domnul Hristos a dorit să învie în inima omului dorinţa de a fi însănătoşit. Iar când Hristos i-a poruncit să se ridice, să-şi ia patul şi să umble, el a făcut exact ce i-a spus Domnul. El nu a spus: „Sunt aici de treizeci de ani şi nu am făcut nici un pas în tot acest timp”. El nu a început să argumenteze, ci a făcut exact ce i s-a poruncit. Şi-a luat patul şi a plecat. Şi din clipa aceea, a fost vindecat.
Aceasta este credinţa de care avem nevoie. Dar, dacă începeţi să explicaţi totul şi să judecaţi fiecare punct, veţi muri în păcatele voastre, deoarece nu veţi fi mulţumiţi niciodată. [69]
Şarpele de aramă
Iată un alt exemplu pe care Domnul Hristos i l-a prezentat lui Nicodim – şarpele care a fost înălţat în pustie. Şi Domnul a declarat: „Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3,14). Dacă El este înălţat, îi va atrage pe oameni la Sine, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică” (Ioan 3,15). Prin urmare, doar să priviţi la şarpele de aramă. Copiii lui Israel nu şi-au dat seama că Dumnezeu îi păzise prin îngerii Săi trimişi ca să-i ajute şi să-i protejeze. Poporul nu fusese nimicit de şerpi de-a lungul îndelungatei lui călătorii prin pustie. El fusese un popor nerecunoscător.
Noi suntem la fel. Nu ne dăm seama de miile de pericole de care ne-a ferit Tatăl nostru ceresc. Nu ne dăm seama de marea binecuvântare pe care El a revărsat-o asupra noastră prin faptul că ne-a dat hrană şi îmbrăcăminte, ne-a păstrat viaţa, trimiţând îngerii păzitori să vegheze asupra noastră. Ar trebui să fim recunoscători pentru acest fapt în fiecare zi. Ar trebui să avem inima plină de mulţumire şi să venim la Dumnezeu cu o jertfă de recunoştinţă, zi de zi. Ar trebui să ne adunăm zilnic în jurul altarului familial şi să-L lăudăm pentru că veghează asupra noastră şi ne poartă de grijă. Copiii lui Israel pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu îi apărase de şerpii veninoşi. Dar, când El Şi-a retras mâna, au fost muşcaţi.
Ce a urmat? Domnul Hristos i-a spus lui Moise să înalţe o prăjină, să facă un şarpe de aramă, să-l pună pe acea prăjină şi să-l înalţe în văzul israeliţilor, pentru ca oricine va privi la el, să poată trăi. Ei nu au avut de făcut vreo lucrare mare. Era necesar să privească, pentru că Dumnezeu a spus că aşa trebuie.
Aşadar, să presupunem că ei s-ar fi oprit să judece şi să spună: „De ce? Nu se poate să fim vindecaţi, privind la acel şarpe de aramă! Nu are nici o viaţă în el!” Totuşi privirea credinţei i-a vindecat exact aşa cum le spusese Dumnezeu. Cei care au privit au trăit. Cei care s-au oprit să gândească şi să explice au murit.
Ce trebuie să facem noi? Să privim şi să trăim. „Şi, după cum a înălţat Moise [70] şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3,14). Motivul? „Pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16).
Ce fel de credinţă este aceasta? Înseamnă ea a crede, pur şi simplu, sau este o credinţă condiţionată? Sunt mulţi aici care au o astfel de credinţă. Voi credeţi că Domnul Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, dar aveţi voi o credinţă personală în ce priveşte propria mântuire? Credeţi voi că Domnul Isus este Mântuitorul vostru, că El a murit pe crucea Golgotei pentru a vă răscumpăra şi că v-a dat darul vieţii veşnice, dacă voi credeţi în El?
Aceasta este neprihănirea prin credinţă
Ce înseamnă a crede? Înseamnă a accepta pe deplin că Isus Hristos a murit ca jertfă pentru noi, că El a ajuns să fie blestem pentru noi, a luat păcatele noastre asupra Sa şi ne-a atribuit neprihănirea Sa. Prin urmare, noi cerem această neprihănire a lui Hristos, credem în ea, şi ea este neprihănirea noastră. El este Mântuitorul nostru. El ne mântuieşte, pentru că a spus că va face aşa. Avem noi de gând să căutăm tot felul de explicaţii ale modului în care El ne poate mântui? Avem, în noi înşine, evlavia care să ne facă mai buni şi să ne curăţe de petele păcatului, făcându-ne în stare să venim la Dumnezeu după aceea? Pur şi simplu, nu putem face lucrul acesta.
Nu ştiţi că, atunci când tânărul a venit la Domnul Hristos şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a avea viaţa, Hristos i-a spus să păzească poruncile? El a zis: „Le-am păzit”. Atunci, Domnul a dorit să conducă învăţătura în punctul în care trebuia. „Ce-mi mai lipseşte? Sunt desăvârşit.” (Matei 19,20). El nu înţelegea că exista un lucru care îi lipsea şi nu înţelegea nici de ce nu va avea viaţa veşnică. „Le-am păzit”, a spus el. Prin urmare, Domnul Hristos atinge locul dureros din inima lui. El îi spune: „Vino după Mine şi vei avea viaţa”.
Ce a făcut tânărul? A plecat foarte trist, pentru că avea bogăţii mari.
Aşadar, el nu respectase poruncile întru totul. Ar fi trebuit [71] să-L accepte pe Isus Hristos ca Mântuitor al lui şi să se încreadă în neprihănirea Sa. Apoi, după ce ar fi avut neprihănirea lui Hristos, ar fi putut să respecte Legea lui Dumnezeu. Tânărul nu ar mai fi putut să calce Legea în picioare. El trebuia să o respecte şi să o iubească. Atunci, Domnul Hristos ar fi adus puterea divină pentru a se uni cu eforturile omului.
Domnul Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru noi. El Şi-a înveşmântat natura divină în natura omenească, iar natura divină şi cea omenească s-au unit. El a arătat că Legea despre care Satana declarase că nu putea să fie respectată, putea totuşi să fie respectată. Domnul Hristos a luat natura umană pentru a rezista aici, în lumea noastră, pentru a arăta că Satana minţise. El a luat natura omenească asupra Sa pentru a demonstra că, prin unirea naturii divine cu cea omenească, omul poate să respecte Legea lui Iehova. Dacă despărţiţi natura omenească de cea divină, puteţi încerca să vă realizaţi propria neprihănire de acum şi până va veni Domnul Hristos, dar nu va fi altceva decât o nereuşită.
Printr-o credinţă vie, prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeu şi prin dependenţa de meritele lui Isus, noi suntem îmbrăcaţi în neprihănirea Sa şi suntem mântuiţi. „Oh, da”, spun unii, „noi suntem mântuiţi fără să facem nimic. De fapt, eu sunt mântuit. Nu trebuie să respect Legea lui Dumnezeu. Sunt mântuit prin neprihănirea lui Isus Hristos.” Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru a-i aduce pe toţi oamenii înapoi la ascultarea de Dumnezeu. A adopta poziţia că poţi să calci Legea lui Dumnezeu, pe motiv că Domnul Hristos a făcut totul, înseamnă a adopta o poziţie a morţii, pentru că eşti la fel de păcătos ca oricare altul.
Prin urmare, care este poziţia corectă? Să asculţi şi să vezi că prin neprihănirea lui Hristos, pe care o susţii prin credinţă, prin neprihănirea oferită de eforturile şi de puterea Sa divină, poţi să respecţi poruncile lui Dumnezeu.
Nu suntem mântuiţi în nepăsare
Noi vrem să avem această credinţă. Dar, oare va fi mântuit un om aflat într-o stare de nepăsare? Poate el să fie mântuit în timp ce nu face nimic? Niciodată, niciodată! El trebuie să fie conlucrător cu Isus Hristos. Nu se poate mântui singur. „Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Ce înseamnă aceasta? Întregul cer lucrează pentru a ridica neamul omenesc [72] din degradarea păcatului. Întregul cer este deschis pentru locuitorii pământului. Îngerii lui Dumnezeu sunt trimişi să le slujească celor care vor fi moştenitorii mântuirii. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2,13).
Aceasta este credinţa care aduce la îndeplinire lucrul pe care îl doriţi. Cum lucrează ea? Lucrează prin iubire? Ce fel de iubire? Iubirea care radiază de la crucea Golgotei. Ea se află la mijlocul căii dintre pământ şi ceruri, iar mântuirea este obţinută privind la această cruce. Tatăl a primit-o, iar oştirile îngereşti au venit la această cruce şi Dumnezeu Însuşi s-a aplecat în semn de acceptare a jertfei. Ea răspunde cerinţei Cerului, iar omul poate să fie mântuit prin Isus Hristos, cu condiţia să creadă în El. Omul este împăcat cu Dumnezeu şi Dumnezeu este împăcat cu omul prin jertfa deplină şi desăvârşită.
Prin urmare, fraţilor, noi avem nevoie de credinţă, este nevoie să ne educăm sufletul în credinţă, fiecare pas trebuie să fie un pas al credinţei. Avem nevoie să credem în această jertfă care a fost adusă pentru noi. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85,10). Aşadar, când vedem o rază de lumină, trebuie să ne prindem de ea. Diavolul a lucrat împotriva ei tot timpul. Pe crucea Golgotei, Domnul Isus Hristos a mărturisit despre credinţa care lucrează din iubire. El a avut această iubire faţă de sufletul meu. Domnul Hristos a murit pentru mine. El m-a răscumpărat cu un preţ infinit şi a făcut ispăşire pentru tot ce este ofensator faţă de El. Eu trebuie să fiu un împreună-lucrător cu El. Trebuie să iau jugul Său asupra mea. Să port jugul lui Hristos. Să ridic poverile Sale. Trebuie să-i învăţ pe alţii cum să fie ridicaţi din starea păcătoasă în care am fost eu şi să primească, printr-o credinţă vie, neprihănirea care este în Hristos Isus. Aceasta este singura cale prin care păcătosul poate să fie mântuit.
Nu puteţi să vă mântuiţi singuri
Aţi putea să depindeţi de propria neprihănire şi aţi putea să gândiţi că aţi încercat să faceţi ce este bine şi că, în cele din urmă, [73] veţi fi mântuiţi prin aceasta. Voi nu puteţi să înţelegeţi că Domnul Hristos face totul. Unii spun: „Mai întâi trebuie să mă pocăiesc. Trebuie să merg cât mai departe pe cont propriu, fără Hristos, iar apoi, Domnul Hristos mă va întâlni şi mă va primi.”
Nu puteţi avea nici un gând fără Hristos. Dacă Domnul Hristos nu trimite Duhul Sfânt pentru a impresiona şi a influenţa mintea omenească, nu puteţi avea nici o înclinaţie de a veni la El. Dacă există vreun om pe faţa pământului care are un îndemn de a se apropia de Dumnezeu, acest fapt se datorează numeroaselor influenţe care sunt exercitate asupra minţii şi inimii lui. Această influenţă îl îndeamnă să-L aleagă pe Dumnezeu şi să preţuiască marea lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o pentru el.
Prin urmare, să nu spunem niciodată că ne putem pocăi singuri, iar apoi Domnul Hristos ne va ierta. Cu siguranţă, nu. Favoarea lui Dumnezeu este cea care iartă. Favoarea lui Dumnezeu este cea care ne conduce la pocăinţă prin puterea Sa. Aşadar, totul vine de la Isus Hristos, iar voi trebuie doar să-I răspundeţi, dându-I slavă lui Dumnezeu. De ce nu răspundeţi mai mult, când sunteţi împreună în adunările voastre? De ce nu aveţi influenţa sensibilizatoare a Duhului lui Dumnezeu, când vă sunt prezentate iubirea lui Isus şi mântuirea Sa? Deoarece nu înţelegeţi că Domnul Hristos este cel dintâi, cel de pe urmă şi cel mai bun, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, chiar Autorul şi Desăvârşitorul credinţei voastre. Pentru că nu înţelegeţi acest fapt, voi rămâneţi în păcatele voastre. De ce se întâmplă aşa? Pentru că Satana este aici şi luptă pentru sufletele oamenilor. El îşi aruncă umbrele întunecate chiar înaintea paşilor noştri pe cale şi tot ce puteţi să vedeţi este vrăjmaşul şi puterea lui.
Priviţi dincolo de puterea lui, priviţi spre Acela care este puternic pentru a mântui până la capăt. De ce credinţa voastră nu-şi face drum prin umbre, până în locul unde se află Hristos? El a luat robia roabă şi le-a dat daruri oamenilor. El vă va învăţa că Satana pretinde ca proprietate a lui fiecare suflet care nu se uneşte cu Hristos.
Punctul crucial în marea luptă
Satana este autorul morţii. Ce a făcut Domnul Hristos după ce [74] l-a dus pe Satana sub domnia morţii? Chiar ultimele cuvinte ale lui Hristos, când Îşi dădea viaţa pe cruce, au fost: „S-a isprăvit!” (Ioan 19,30). Diavolul a văzut că trecuse limita. Prin moarte, Domnul Hristos l-a dus pe Satana la moarte şi a adus nemurirea la lumină.
Şi după ce a înviat, ce a făcut Domnul Hristos? El Şi-a luat puterea şi sceptrul. El a deschis mormintele şi a scos o mulţime de robi, dovedindu-le tuturor oamenilor din lumea noastră şi întregii creaţii că avea puterea asupra morţii şi că îi eliberase pe robii morţii.
Nu toţi cei care au crezut în Domnul Isus au fost aduşi la viaţă cu ocazia aceea. Ei au fost doar un exemplu cu privire la ce va fi la înviere, pentru ca noi să putem şti că moartea şi mormântul nu trebuie să-i ţină în robie, deoarece Domnul Hristos i-a luat la cer. Iar când va veni iarăşi cu putere şi mare slavă, El va deschide mormintele. Închisoarea va fi deschisă, iar morţii vor ieşi iarăşi la o nemurire plină de slavă.
Aici sunt trofeele pe care Domnul Hristos le-a luat cu El şi le-a prezentat universului şi lumilor create de Dumnezeu. Orice afecţiune pe care o avuseseră cândva faţă de Lucifer, heruvimul ocrotitor, a fost nimicită. Dumnezeu i-a dat o şansă de a-şi arăta adevăratul caracter. Dacă nu ar fi făcut aşa, ar fi putut exista unii care să creadă că acuzaţiile pe care Lucifer le-a adus împotriva lui Dumnezeu că nu i-a acordat o şansă erau îndreptăţite.
Prinţul vieţii şi prinţul întunericului au fost în conflict. Prinţul vieţii a biruit, dar cu un preţ infinit. Triumful Său este mântuirea noastră. El este Înlocuitorul şi Garantul nostru şi ce îi spune El aceluia care biruie? Spune El că omul nu are nimic de făcut? Ce îi spune? „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21).
Partea biruitorului
Oare Mântuitorul nostru nu a avut nimic de biruit? [75] Nu a dat El bătălia cu prinţul întunericului, până a ajuns biruitor în fiecare punct? Apoi, Hristos a lăsat această lucrare în mâinile urmaşilor Săi. Noi avem ceva de făcut. Oare nu avem noi partea biruitorilor, pe care să o realizăm şi să câştigăm biruinţa? Nu trebuie să înaintăm şi noi, pas cu pas, pentru a-L cunoaşte pe Domnul şi faptele Sale care răsar asemenea zorilor dimineţii? Lumina lor va străluci tot mai puternic. Voi o veţi primi şi, ca răspuns la cererile stăruitoare pe care le înălţaţi spre Dumnezeul cerurilor, veţi merge mai departe, adunând o lumină tot mai strălucitoare.
Iacov a fost prins în capcana ispitei. El l-a înşelat pe fratele lui, luându-i dreptul de întâi născut. Când s-a luptat cu Hristos, păcatele lui au ieşit la iveală. Îngerul s-a luptat cu el şi i-a spus: „Lasă-mă să plec”, dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32,26).
Nu vreţi să faceţi şi voi acest lucru? Nu vreţi voi să luptaţi cu Dumnezeu cu ocazia acestei adunări, până când veţi şti că El vi Se descoperă? Există păcate care vă tulbură sufletul şi vă întristează. Veţi spune voi: „Acum, Doamne, trebuie să am iertarea scrisă în dreptul numelui meu” şi să luptaţi şi să-L rugaţi pe Dumnezeu, pe temeiul neprihănirii lui Hristos? „El trebuie să mântuiască. Eu cred în El şi Îl cred pe cuvânt.” Acum, fraţilor, ce vom face?
Iacov a câştigat biruinţa, iar numele lui a fost schimbat în ziua aceea. El a luptat cu Dumnezeu şi a biruit. Sunt aşa de recunoscătoare că Dumnezeu a pregătit o cale prin care să putem avea o mântuire deplină şi fără plată. Nu trebuie să privim la umbrele pe care Satana le aşază pe calea noastră. El ar vrea să întunece cerul şi pe Isus, care este lumina şi puterea cerului pentru noi, iar noi continuăm să vorbim despre puterea lui Satana. Dar nu trebuie să vorbim despre ea. Isaia prezintă această idee în cuvintele: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui, Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii’” (Isaia 9,6).
Dumnezeu să ne ajute, fraţilor, să ne trezim şi să ne punem în mişcare acum pentru a face tot atât de mult, cât a făcut paraliticul, tot atât de mult, cât a făcut omul neputincios, [76] şi cel cu membrele paralizate. Ei au făcut exact ce li s-a spus. Dumnezeu să ne ajute să credem în Fiul lui Dumnezeu şi în faptul că El ne poate mântui până la capăt şi vom avea viaţa veşnică.
Mulţi dintre voi se poartă ca şi când nu avea suficientă însufleţire pentru a răspunde la adevăr. Unii dintre voi se poartă ca şi când ar crede că Domnul a fost închis definitiv în mormântul nou al lui Iosif. El nu este acolo El este înviat şi astăzi avem un Mântuitor viu, care mijloceşte pentru noi.
Prin urmare, vorbiţi despre iubirea Sa, vorbiţi despre puterea Sa, lăudaţi-L. Dacă aveţi un glas cu care să spuneţi ceva, atunci vorbiţi despre Dumnezeu, despre cer, despre viaţa veşnică. Am auzit persoane care, în casa lor, vorbesc atât de tare, încât le pot auzi vecinii, dar în adunare abia dacă se ridică şi murmură câteva cuvinte care nu se pot auzi. Voi trebuie să arătaţi că aţi învăţat în şcoala lui Hristos şi că aţi făcut progrese. „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10,10). Câţi cred adevărurile pe care le-aţi auzit astăzi? Vreţi să mai aşteptaţi câteva luni, înainte de a recunoaşte că în ele se află lumină? Vreţi să vă opriţi şi să le analizaţi? Veţi muri înainte de a ajunge la timpul acela.
Credeţi pentru că Dumnezeu spune aşa
Credeţi adevărul pentru că el este aşa, pentru că Dumnezeu îl spune şi bazaţi-vă pe meritele sângelui Mântuitorului răstignit şi înviat. El este singura voastră nădejde, El este neprihănirea voastră, Înlocuitorul şi Garantul vostru, totul în toate pentru voi. Când vă veţi da seama de acest fapt, tot ce veţi putea să-i aduceţi va fi o jertfă de laudă. Dar, nu vreţi să veniţi la Hristos şi să recunoaşteţi că El a făcut totul, ci credeţi că trebuie să faceţi voi mai întâi nişte paşi, ca să ajungeţi la Dumnezeu, jertfa voastră este asemenea jertfei lui Cain. El nu L-a cunoscut pe Domnul Isus şi nu a priceput că sângele lui Isus putea să-i curăţe păcatele şi să facă jertfa lui să fie bine primită de Dumnezeu. Mulţi sunt asemenea lui Cain [77] şi aduc jertfe întinate şi pătate, lipsite de sângele lui Isus. Trebuie să veniţi la Isus la fiecare pas. Aduceţi cererile voastre înaintea lui Dumnezeu, însoţite de sângele lui Isus şi de puterea lui curăţitoare, rugaţi-vă Lui cu stăruinţă şi studiaţi Biblia ca niciodată mai înainte.
Se pune întrebarea: „Ce este adevărul?” Adevărul nu este neapărat ceea ce am crezut eu cu mulţi ani în urmă. Trebuie să confruntaţi doctrinele voastre cu Biblia, să lăsaţi ca lumina Bibliei să le definească şi să arate unde nu corespund şi unde se află dificultatea. Biblia trebuie să fie standardul vostru, scrierile vii ale lui Iehova să fie călăuza voastră. Trebuie să căutaţi adevărul ca pe o comoară ascunsă. Să descoperiţi unde se află comoara şi apoi să vă adânciţi în căutarea ei, săpând centimetru cu centimetru pentru a ajunge la ea. Dacă lucraţi în minele adevărului pentru a găsi noi pietre preţioase, noi diamante, le veţi descoperi.
Voi ştiţi cum spune puterea papală. Că oamenii nu au dreptul de a interpreta Scripturile pentru ei înşişi. Au nevoie de altcineva care să le interpreteze pentru ei. Oare voi nu aveţi o minte? Nu aveţi gândire? Oare Dumnezeu nu le-a dat oamenilor obişnuiţi o capacitate de judecată, tot aşa cum le dă preoţilor şi conducătorilor? Când Hristos, Domnul vieţii şi al slavei, a venit în lumea noastră, dacă L-ar fi recunoscut, preoţii şi conducătorii nu L-ar fi răstignit. Dumnezeu le spusese să cerceteze Scripturile: „… [voi] socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39).
Dumnezeu să ne ajute să fim cercetători ai Bibliei. Nu vă încredeţi în nici un om spre a-l lăsa să interpreteze Biblia pentru voi, până când nu veţi putea să înţelegeţi voi înşivă argumentul şi un „aşa zice Domnul” din Scripturi. Iar când veţi putea să înţelegeţi acestea, le veţi cunoaşte voi înşivă şi veţi şti că sunt adevărul lui Dumnezeu. Veţi spune: „Eu am citit, am înţeles şi inima mea se întemeiază pe adevăr, deoarece este adevărul pe care Dumnezeu mi l-a spus din Cuvântul Său”. Iată ce trebuie să fim – nişte creştini care se întemeiază pe propriile convingeri. Avem nevoie să fim convertiţi, aşa cum au avut nevoie iudeii. Dacă vedeţi puţină lumină, nu trebuie să staţi pe loc [78] şi să spuneţi: „Voi aştepta până când o vor vedea fraţii mei”. Dacă veţi face aşa, veţi merge în întuneric.
Dumnezeu să ne ajute să cunoaştem adevărul, iar dacă voi aţi înţeles adevărul lui Dumnezeu, mergeţi direct în lumină şi ridicaţi barierele care sunt înapoia voastră. Nu vă bazaţi pe oameni, ci însuşiţi-vă o experienţă personală vie, iar atunci chipul vostru va străluci de slava lui Dumnezeu. Voi aţi umblat cu El, iar El v-a ridicat. Voi aţi luptat cu El şi L-aţi implorat, iar El a lăsat ca lumina Sa să strălucească asupra voastră.
Vorbiţi despre credinţă, trăiţi credinţa, lucraţi prin credinţă
Aşadar, fraţilor, voi v-aţi obişnuit atât de mult cu întrebările îndoielnice, încât va trebui să vă educaţi de acum să mergeţi în direcţia credinţei. Să vorbiţi despre credinţă, să trăiţi credinţa, să lucraţi prin credinţă, ca să puteţi avea o credinţă mai mare. Prin exercitarea acestei credinţe vii, veţi creşte şi veţi ajunge nişte femei şi nişte bărbaţi puternici în Hristos Isus. Dumnezeu ne asigură că această adunare, la care participăm, poate să fie o adunare unde Soarele Neprihănirii va răsări asupra voastră şi va străluci în inima voastră cu raze limpezi, făcându-vă să fiţi cu toţii nişte lumini în lume.
Voi puteţi să fiţi exact ce le-a spus Domnul Hristos ucenicilor Săi că trebuie să fie – „lumina lumii” (Matei 5,14). Trebuie să răspândiţi asupra altora acea lumină, speranţă şi credinţă. Să nu mergeţi murmurând pe calea slujirii lui Dumnezeu, ca şi când El ar fi un conducător aspru, care pune asupra voastră poveri pe care nu le puteţi purta. Nu aceasta este situaţia. El vrea să fiţi plini de bucurie, plini de binecuvântarea lui Dumnezeu, să cunoaşteţi lungimea, lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu, care întrece orice cunoştinţă. Când este menţionat Numele Său, El vrea ca acest Nume să atingă nota dominantă şi să răsune în inima voastră. Atunci, veţi putea să-I aduceţi Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi Mielului mulţumirea, slava, onoarea şi cinstea.
Ar trebui să învăţaţi să cântaţi acest cântec aici, iar când veţi fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi, veţi şti exact când să intonaţi cântecul triumfului, împreună cu [79] îngerii cerului şi cu sfinţii răscumpăraţi. Aşadar, să răsune harpele aici. Locul acesta să inspire laude în inima voastră. Aflaţi în acest loc, priviţi la pomii înalţi, la pajiştea verde, ca un covor de mătase şi inima voastră să tresalte în cântece de laudă. Lăudaţi-L pe Dumnezeu pentru că avem privilegiul de a fi în lumea aceasta, aşa frumoasă cum este ea. Vom merge într-un loc mai bun. Pământul acesta va fi curăţat, topit şi eliberat de păcat.
Nu avem noi toate motivele să ne îndreptăm gândul spre cer? Nu avem noi toate motivele să ne înălţăm deasupra acestor lucruri lumeşti, a senzualităţii, a vorbirii ieftine şi fără sens, a glumelor şi ironiilor, deasupra zvonurilor false şi bănuielilor rele? Înlăturaţi toate acestea! Ele sunt o ruşine pentru biserică! Ele slăbesc biserica.
Conversaţiile noastre să fie sfinte. După cum Dumnezeu este sfânt în sfera Sa, tot aşa noi să fim sfinţi în sfera noastră. Să ne bucurăm în Mântuitorul nostru cel preţios, care a murit pentru a ne răscumpăra, şi să-I răspundem lui Dumnezeu, aducându-I slavă. Să ne unim în laudele pe care le înălţăm aici şi să cântăm împreună cu îngerii cereşti aflaţi în cetatea Dumnezeului nostru.