Apostolul Pavel spunea: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?... Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6,9-11). Absenţa devotamentului, a evlaviei şi a sfinţirii omului din afară vine prin respingerea lui Isus Hristos, neprihănirea noastră. Dragostea de Dumnezeu trebuie să fie cultivată continuu…
În timp ce o categorie de oameni perverteşte doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi neglijează să se conformeze condiţiilor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu – „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” – o greşeală la fel de mare fac aceia care pretind că ei cred şi că respectă poruncile lui Dumnezeu, dar se împotrivesc razelor preţioase de lumină – nouă pentru ei – reflectată de pe crucea Golgotei. Cei din prima categorie nu înţeleg lucrurile minunate pe care Legea lui Dumnezeu le conţine pentru toţi cei ce împlinesc Cuvântul Său. Ceilalţi critică pentru nimicuri şi neglijează lucrurile mai importante, mila şi iubirea lui Dumnezeu.
Mulţi au pierdut foarte mult pentru că nu şi-au deschis ochii minţii pentru a discerne lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, oamenii religiei, în general, au separat Legea de Evanghelie, în timp ce noi, pe de altă parte, [16] am făcut aproape acelaşi lucru, dar dintr-un alt punct de vedere. Noi nu le-am prezentat oamenilor neprihănirea lui Hristos şi deplina semnificaţie a marelui Său Plan de Mântuire. L-am lăsat pe dinafară pe Domnul Hristos şi am lăsat la o parte iubirea Sa fără egal, ne-am implicat în teorii şi raţionamente şi am ţinut predici bazate doar pe argumente.
Oameni neconvertiţi predică la amvoane. Inima lor nu a experimentat niciodată, printr-o credinţă vie şi temeinică, dovada plăcută a iertării de păcat. Prin urmare, cum pot ei să predice despre iubirea, simpatia şi iertarea lui Dumnezeu? Cum pot ei să spună: „Priveşte şi vei trăi?” Dacă veţi privi la crucea Golgotei, veţi dori să purtaţi crucea. Răscumpărătorul lumii a fost răstignit pe crucea Golgotei. Priviţi-L pe Mântuitorul lumii, în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Poate cineva să privească şi să contemple jertfa Fiului iubit al lui Dumnezeu, fără ca inima lui să fie sensibilizată şi zdrobită, iar el gata să-I consacre lui Dumnezeu inima şi sufletul?
Acest gând trebuie să fie pe deplin clarificat în orice minte: Dacă Îl primim pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să Îl primim şi în calitate de Conducător. Până când nu Îl recunoaştem ca fiind Regele nostru şi până când nu suntem ascultători de poruncile Sale, nu putem avea siguranţa şi încrederea deplină în Hristos ca Mântuitor al nostru. În felul acesta, dovedim că am ales să fim de partea lui Dumnezeu. Atunci, vom avea un cadru optim pentru exercitarea credinţei, deoarece este o credinţă vie. Ea se manifestă prin iubire. Spuneţi din toată inima: „Doamne, cred că tu ai murit ca să mă mântuieşti. Dacă Tu ai dat o valoare atât de mare sufletului meu, încât Ţi-ai jertfit viaţa pentru mine, eu voi răspunde. Îţi dau în păstrare viaţa mea şi toate posibilităţile ei, cu toată slăbiciunea mea.”
Voinţa trebuie să fie adusă în armonie deplină cu voinţa lui Dumnezeu. Când acest lucru este înfăptuit, nimic nu se va putea opune razelor de lumină care strălucesc în inimă şi în minte. Sufletul nu va mai fi împrejmuit de obstacolele prejudecăţii, numind lumina întuneric şi întunericul lumină. Lumina care vine din cer este bine primită, ca o lumină ce umple toate încăperile sufletului. Acest fapt este foarte plăcut şi Îi aduce bucurie lui Dumnezeu. [17]
Credinţa şi necredinţa
Cât de mult credem noi cu toată inima? Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi. Acest lucru înseamnă să petreci mult timp cu Domnul în rugăciune. Când se află sub influenţa convingerii Duhului Sfânt, cei care s-au educat în scepticism şi au cultivat necredinţa, întreţesând în experienţa lor tot felul în întrebări pline de îndoială, înţeleg că este datoria lor să-şi mărturisească necredinţa. Ei îşi deschid inima pentru a primi lumina care le este trimisă şi, prin credinţă, trec de la păcat la neprihănire şi de la îndoială la credinţă. Ei se consacră lui Dumnezeu fără rezerve, pentru a urma lumina Sa în locul pâlpâirilor aprinse de ei înşişi. Dacă îşi vor păstra consacrarea, vor vedea o lumină tot mai mare, iar lumina va continua să fie tot mai strălucitoare, ca soarele de la miezul zilei.
Necredinţa care este cultivată în suflet are o putere fascinantă. Seminţele îndoielii, care au fost semănate, îşi vor aduce secerişul, dar ei trebuie să continue să smulgă fiecare rădăcină a necredinţei. Când vor fi smulse, aceste plante vor înceta să crească, pentru că nu vor mai fi hrănite prin cuvinte şi prin fapte. Sufletul trebuie să aibă plantele preţioase ale iubirii semănate în solul preţios al inimii şi înrădăcinate acolo.
Idei confuze cu privire la mântuire
Oare nu putem noi să înţelegem că lucrul cel mai costisitor din lume este păcatul? Păcătuim cu preţul curăţiei conştiinţei, cu preţul pierderii aprobării lui Dumnezeu şi al despărţirii sufletului de El şi cu preţul pierderii cerului. Păcatul întristării Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi al umblării împotriva Lui i-a costat pe mulţi pierderea mântuirii personale.
Cine poate măsura responsabilităţile fiecărui om pe care Mântuitorul nostru l-a răscumpărat cu sacrificiul propriei vieţi? Ce scenă va fi, când judecata va începe şi cărţile vor fi deschise pentru a dovedi [18] salvarea sau pierderea tuturor oamenilor! Pentru a li se da răsplătirea finală celor credincioşi şi pedeapsa celor neascultători, necredincioşi şi nedrepţi, va fi necesară hotărârea fără greş a Aceluia care a trăit ca om, a iubit omenirea şi Şi-a dat viaţa pentru ea. Pentru cei care au luat parte la păcatele altor oameni şi au acţionat împotriva hotărârii lui Dumnezeu va fi o scenă înfricoşător de solemnă.
Din nou şi din nou, mi-a fost prezentat pericolul de a susţine, ca popor, idei false cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. De ani de zile mi-a fost arătat că Satana va lucra în mod special pentru a încurca minţile asupra acestui subiect. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg şi a fost prezentată în adunări, aproape la fel de lipsită de cunoaşterea lui Isus Hristos şi a legăturii Sale cu Legea, cum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulţi au fost ţinuţi departe de credinţă, din cauza ideilor confuze şi amestecate cu privire la mântuire şi a modului greşit în care au lucrat pastorii pentru a ajunge la inimi. Ideea care mi-a fost prezentată cu insistenţă timp de mulţi ani este neprihănirea lui Hristos atribuită. M-am mirat că acest subiect nu a fost tema predicilor din bisericile noastre de pretutindeni din ţară, în ciuda faptului că mie mi-a fost prezentat în mod continuu şi insistent, iar eu am făcut din el tema aproape a fiecărei predici şi cuvântări adresate oamenilor.
La cercetarea scrierilor mele din ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, am constatat că ele prezintă subiectul în aceeaşi lumină – şi anume că aceia care se angajează în această lucrare de slujire solemnă şi sfântă ar trebui să fie pregătiţi în aşa fel încât să cunoască principiile vii ale evlaviei practice din învăţăturile Domnului Hristos şi ale apostolilor. Ei trebuie să fie educaţi îndeosebi cu privire la lucrurile care constituie acea credinţă serioasă şi vie.
Numai prin credinţă
Mulţi dintre tinerii care sunt trimişi să lucreze nu [19] înţeleg Planul de Mântuire şi nici ce este adevărata convertire. De fapt, ei înşişi au nevoie de convertire. Trebuie să fim luminaţi cu privire la acest punct, şi pastorii trebuie să fie învăţaţi să insiste mai mult îndeosebi asupra subiectelor care explică adevărata convertire. Toţi cei care sunt botezaţi să dovedească faptul că au fost convertiţi. Nu există o altă idee care trebuie să fie tratată cu mai multă seriozitate, să fie repetată mai des sau întipărită cu mai multă fermitate în mintea tuturor, cum este aceea cu privire la imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin faptele sale, oricât ar fi ele de bune. Mântuirea este primită numai prin credinţa în Isus Hristos.
Când se studiază acest subiect, ne doare inima să vedem cât de banale şi de superficiale sunt remarcile unora care ar trebui să înţeleagă taina evlaviei. Ei vorbesc cu atâta nepăsare despre ideile corecte ale fraţilor noştri care cred şi învaţă adevărul. Ei dau greş în a înţelege faptele reale care mi-au fost descoperite. Vrăjmaşul le-a încurcat atât de mult mintea în ceaţa şi întunericul ideilor lumeşti, iar acestea par să fie atât de înrădăcinate în gândirea lor, încât au devenit o parte a credinţei şi caracterului lor. Ei îmi dovedesc faptul că numai o nouă convertire îi poate schimba şi îi poate face să renunţe la aceste idei false. Ei se leagă de ele aşa cum se prinde un înecat de salvatorul lui şi în felul acesta îşi ruinează credinţa.
Domnul Hristos mi-a încredinţat următoarea solie: „Trebuie să vă naşteţi din nou, altfel nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor”. Prin urmare, toţi cei care au o înţelegere corectă a acestui subiect trebuie să renunţe la spiritul de controversă şi să-L caute pe Domnul cu toată inima. Dacă vor face aşa, Îl vor găsi pe Hristos, şi experienţa lor religioasă va putea să aibă un caracter distinctiv. Ei trebuie să le prezinte oamenilor în fiecare predică, neîncetat şi cu claritate acest subiect – simplitatea adevăratei evlavii. El îşi va găsi locul în fiecare suflet flămând şi însetat, care doreşte nespus să ajungă la siguranţa speranţei şi a credinţei şi la încrederea deplină în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
Să prezentăm în mod distinct şi clar acest subiect: meritele făpturii create nu [20] pot să schimbe cu nimic nici statutul nostru înaintea lui Dumnezeu şi nici darul pe care ni-l dă Dumnezeu. Dacă faptele şi credinţa cumpără darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul are o obligaţie faţă de făptura creată. Aici există posibilitatea ca ideile false să fie acceptate ca fiind adevăr. Dacă vreun om este în stare să merite mântuirea, prin ceva ce ar putea face el, atunci se află pe aceeaşi poziţie ca şi catolicul care face penitenţe pentru păcatele lui. Astfel, mântuirea ar fi parţial ceva datorat nouă, ceva ce poate fi obţinut ca o răsplată care ni se cuvine. Dar, dacă omul nu poate să merite mântuirea prin nici una dintre faptele lui bune, atunci ea trebuie să fie în totalitate prin har, primită de omul păcătos pe temeiul faptului că o acceptă şi crede în Isus. Ea este în totalitate un dar. Îndreptăţirea prin credinţă este dincolo de orice controversă. Îndată ce este stabilit definitiv faptul că meritele câştigate de omul căzut prin faptele lui bune nu-i pot obţine niciodată viaţa veşnică, orice controversă încetează.
Întru totul prin har
Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu pune acest subiect important mai presus de orice întrebare în mintea mea. Îndreptăţirea este întru totul prin har şi nu este obţinută prin nici o faptă pe care o poate săvârşi omul căzut. Acest lucru mi-a fost prezentat cu claritate. Dacă un om înstărit are bani şi proprietăţi şi Îi aduce un dar Domnului, în mintea lui pot apărea idei false care strică darul, crezând că, datorită acestui dar, el merită favoarea lui Dumnezeu şi că Domnul are obligaţia de a-l privi cu o bunăvoinţă deosebită.
Acest subiect încă nu a fost prezentat suficient de mult şi de clar. Domnul i-a încredinţat omului bunurile Sale, pe care le cere înapoi, iar omul trebuie să I le dea atunci când Providenţa îi semnalează acest fapt şi când sunt cerute de dezvoltarea lucrării Sale. Domnul a dat inteligenţa. El a dat sănătatea şi abilitatea de a aduna câştigurile pământeşti. El a creat lucrurile de pe pământ. El Îşi manifestă puterea divină de a face să crească toate bogăţiile pământului. Acestea sunt roadele Sale, produse în ogorul Lui. El a dat soarele, norii, ploaia care fac vegetaţia să înflorească. În calitate de [21] slujitori ai lui Dumnezeu, voi adunaţi secerişul Său pentru a-l folosi în vederea împlinirii nevoilor voastre în mod judicios şi păstrând echilibrul cu partea pe care o dăruiţi pentru a împlini cerinţele lui Dumnezeu. Asemenea lui David, puteţi să spuneţi: „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29,14). Prin urmare, meritul făpturii create nu poate consta în faptul de a-i înapoia Domnului ce este al Său, deoarece a fost dintotdeauna dreptul Său să ceară ca bunurile Lui să fie folosite aşa cum îndrumă providenţa Sa.
Pierderea privilegiilor oferite de Dumnezeu
Prin răzvrătire şi prin apostazie, omul a pierdut favoarea lui Dumnezeu, şi nu nişte drepturi proprii, pentru că el nu putea să aibă nici o valoare, cu excepţia celei acordate prin Fiul iubit al lui Dumnezeu. Această idee trebuie să fie înţeleasă. Omul a pierdut acele privilegii pe care Dumnezeu, în mila Sa, i le-a oferit ca pe un dar, ca pe o comoară încredinţată spre a fi folosită pentru înaintarea lucrării Sale, pentru slava Sa şi pentru binele făpturilor pe care le făcuse. În clipa în care a refuzat să asculte de Legile Împărăţiei lui Dumnezeu, lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a ajuns necredincioasă faţă de guvernarea lui Dumnezeu şi s-a făcut întru totul nevrednică de toate binecuvântările cu care o favorizase Dumnezeu.
Aceasta a fost poziţia neamului omenesc după ce omul s-a despărţit de Dumnezeu prin păcătuire. După aceea, el nu a mai avut drept la nici o gură de aer, la nici o rază de soare sau la nici o firimitură de hrană. Omul nu a fost nimicit, pentru că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său iubit, ca să sufere pedeapsa nelegiuirii omului. Domnul Hristos S-a oferit să devină înlocuitorul şi garantul omului, pentru ca, prin harul Său fără egal, omul să poată avea încă o posibilitate de încercare – o a doua probă – în care experienţa lui Adam şi a Evei este o avertizare de a nu călca Legea lui Dumnezeu aşa cum au făcut-o ei. Atâta vreme cât se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu exprimate prin darul luminii soarelui şi al hranei, partea omului este să se închine înaintea lui Dumnezeu ca semn al recunoaşterii pline de mulţumire a faptului că toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Orice bun care Îi este înapoiat lui Dumnezeu, îi aparţine [22] de drept, pentru că El este cel care l-a dat.
Omul a călcat Legea lui Dumnezeu, iar prin Răscumpărătorul i-au fost date făgăduinţe noi, făcute pe un temei diferit. Toate binecuvântările trebuie să vină printr-un Mijlocitor. Acum, fiecare membru al familiei omeneşti este dat întru totul în mâinile lui Hristos şi orice ar avea în viaţa aceasta – fie că este darul banilor, al caselor, al pământului, al capacităţii de gândire, al puterii fizice, al talentelor intelectuale – precum şi binecuvântările vieţii veşnice îi sunt date în proprietate ca fiind nişte comori ale lui Dumnezeu ce trebuie să fie folosite cu credincioşie pentru binele oamenilor. Fiecare dar are sigiliul crucii şi poartă chipul şi semnătura lui Isus Hristos. Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. De la binele cel mai mic şi până la binecuvântarea cea mai mare, toate se revarsă pe o singură Cale – o mijlocire supraomenească, stropită cu acel sânge care este de o valoare ce întrece orice estimare, pentru că în Fiul Său a fost chiar viaţa lui Dumnezeu.
Prin urmare, nici un om nu-I poate da lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Său. Reţineţi acest gând: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (2 Cronici 29,14). Acest gând trebuie să le fie prezentat oamenilor oriunde mergem – că noi nu avem nimic, nu putem oferi nimic de valoare, prin fapte sau credinţă, fără să-l fi primit mai întâi de la Dumnezeu, nu avem nici un lucru pe care El să nu poată oricând să pună mâna şi să spună: Acestea sunt ale Mele – daruri, binecuvântări şi înzestrări pe care ţi le-am încredinţat, nu ca să te îmbogăţeşti, ci pentru ca să le foloseşti cu înţelepciune pentru binele lumii.
Totul este de la Dumnezeu
Întreaga creaţie Îi aparţine lui Dumnezeu. Dacă l-ar neglija pe om, Domnul ar putea să-i oprească îndată răsuflarea. Tot ce este şi tot ce are El depinde de Dumnezeu. Întreaga lume este a lui Dumnezeu. Casele omului, realizările personale, tot ce este valoros sau strălucitor, totul i-a fost dat de Dumnezeu. Toate darurile lui Dumnezeu trebuie să-I fie înapoiate prin ajutorul dat la cultivarea inimii omului. Darurile cele mai splendide pot fi aşezate pe altarul lui Dumnezeu, iar oamenii Îl vor lăuda şi Îl vor înălţa pe Cel care li le-a dat pentru generozitatea Sa. De ce? [23] „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (2 Cronici 29,14). Nici o faptă nu-l poate face pe om să merite iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, dar iubirea lui Dumnezeu care umple sufletul îl va determina să facă acele lucruri care au fost cerute întotdeauna de Dumnezeu şi pe care omul le va îndeplini cu plăcere. El face doar ce a fost dintotdeauna dator să facă.
Îngerii lui Dumnezeu din cer, care nu au căzut niciodată, împlinesc fără încetare voia Sa. În îndeplinirea misiunilor lor pline de milă şi în tot ce fac pentru lumea noastră, atât pentru cei drepţi, cât şi pentru cei nedrepţi, pentru a călăuzi şi apăra lucrarea mâinilor lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, îngerii pot să spună cu adevărat: „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem”. Oh, dacă ochiul omenesc ar putea să prindă crâmpeie din slujirea îngerilor, dacă imaginaţia ar putea să atingă şi să contemple slujirea bogată şi plină de slavă a îngerilor lui Dumnezeu şi luptele în care se angajează ei în favoarea omului pentru a-l proteja, a-l conduce, a-l câştiga şi a-l scoate din capcanele lui Satana, cât de diferite ar fi comportamentul şi sentimentul religios!
Meritele făpturii create
Oamenii muritori pot intra în dezbateri care susţin cu înverşunare meritele făpturii create, fiecare străduindu-se să arate că are dreptate, dar ei, pur şi simplu, nu ştiu că în tot acest timp prezintă în mod greşit adevărul, altfel decât este el în Isus, atât din punct de vedere al principiului, cât şi al trăsăturilor lui caracteristice. Ei rătăcesc în ceaţă şi au nevoie de iubirea divină care este reprezentată de aurul curăţat în foc. Ei au nevoie de alifia cerească pentru ochi spre a discerne cu uimire nevrednicia totală a meritelor făpturii create în ce priveşte câştigarea răsplătirii vieţii veşnice. Chiar dacă la picioarele Mântuitorului sunt puse munca şi iubirea stăruitoare, realizările înalte şi nobile ale intelectului, vasta capacitate de înţelegere şi umila renunţare la sine, totuşi toate acestea nu sunt cu nici o iotă mai mult decât harul şi talentul care au fost primite la început de la Dumnezeu. Tot ce trebuie să fie dăruit nu este cu nimic mai puţin decât cere datoria şi nu [24] poate fi adăugată nici o iotă peste ce s-a primit la început. De asemenea, înainte de a se înălţa la Marele Iehova, într-un nor de tămâie parfumată pentru a fi primit ca o mireasmă plăcută, totul trebuie să fie trecut prin focul neprihănirii lui Hristos, pentru a fi curăţat de orice influenţă pământească.
Mă întreb cum pot să prezint acest subiect aşa cum este el? Domnul Isus dă toată puterea, tot harul, toată pocăinţa, toate înclinaţiile, toată iertarea de păcate, prezentându-i omului neprihănirea Sa, pentru ca el să o primească printr-o credinţă vie – care, de asemenea, este darul lui Dumnezeu. Dacă aţi aduna tot ce este bun, sfânt, nobil şi demn de primit la un om şi apoi l-aţi prezenta îngerilor lui Dumnezeu ca fiind o contribuţie la mântuirea omului sau un merit, propunerea ar fi respinsă ca o înaltă trădare. Îngerii stau în prezenţa Creatorului lor şi privesc slava de neîntrecut care învăluie persoana Sa, ei Îl văd pe Mielul lui Dumnezeu, care a fost dat încă de la întemeierea lumii pentru a trăi o viaţă de umilinţă, pentru a fi respins de oamenii păcătoşi, pentru a fi dispreţuit şi răstignit. Cine poate măsura infinitatea acestui sacrificiu!
Domnul Hristos S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să putem fi îmbogăţiţi. Orice faptă pe care omul I-o poate aduce lui Dumnezeu va fi cu mult mai puţin decât o nimicnicie. Multe cereri sunt făcute vrednice de primit, numai pentru că sunt înălţate pe temeiul neprihănirii lui Hristos. Ideea de a face vreun lucru care să merite harul iertării este falsă de la început şi până la sfârşit. „Neputând s-aduc nimic, / Lângă crucea Ta azi pic.”
Ce nu poate să facă omul
Omul nu poate îndeplini nici o faptă eroică demnă de laudă, care să-i dea vreo slavă. Unii obişnuiesc să-i slăvească şi să-i înalţe pe alţii. Când aud şi văd acest lucru, mă cutremur, pentru că mi-au fost descoperite multe situaţii din care viaţa de cămin a acestor oameni şi ceea ce se petrece în interiorul inimii lor şi am văzut că sunt plini de egoism. Ei sunt imorali, întinaţi şi josnici şi nimic din faptele lor nu-i poate înălţa înaintea lui Dumnezeu, deoarece tot ce [25] fac ei este o urâciune în ochii Săi. Fără renunţarea la păcat nu poate avea loc nici o convertire adevărată, iar caracterul agravant al păcatului nu este sesizat. Îngerii lui Dumnezeu, care au o percepţie a cărei sensibilitate nu a fost niciodată atinsă de ochii muritori, văd că făpturile înlănţuite de influenţe imorale, cu suflete şi mâini necurate, îşi hotărăsc destinul pentru veşnicie, şi totuşi mulţi oameni înţeleg foarte puţin ce este păcatul şi care este remediul lui.
Auzim predicându-se atâtea lucruri cu privire la convertirea sufletului, dar ele nu sunt adevărul. Oamenii sunt învăţaţi să creadă că, dacă cineva se pocăieşte trebuie să fie iertat, presupunându-se că o astfel de pocăinţă este calea, este poarta spre cer, că pocăinţa are o valoare în ea însăşi, cu care se poate cumpăra iertarea. Oare poate un om să se pocăiască în virtutea propriei puteri? Nu mai mult decât este capabil să se ierte singur. Lacrimile, ţintele, hotărârile – toate acestea sunt doar exercitarea corespunzătoare a însuşirilor pe care Dumnezeu i le-a dat omului, ca şi întoarcerea de la păcat pentru îndreptarea unei vieţi care Îi aparţine lui Dumnezeu. Unde este meritul omului pentru a-şi câştiga mântuirea sau pentru a aduce înaintea lui Dumnezeu ceva valoros şi bun? Poate un dar în bani, case ori pământuri să vă aşeze pe lista celor merituoşi? Este imposibil!
Cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, există pericolul de a-i atribui un merit credinţei. Când luaţi neprihănirea lui Hristos ca pe un dar, sunteţi îndreptăţiţi fără plată, prin răscumpărarea lui Hristos. Ce este credinţa? „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11,1). Este un asentiment intelectual faţă de faptele lui Dumnezeu, care angajează inima într-o consacrare de bunăvoie şi în slujire adusă lui Dumnezeu, Cel care a dat înţelegerea, a impresionat inima, a atras la început atenţia spre Hristos, ca să-L vadă pe crucea Golgotei. Credinţa înseamnă a-I da lui Dumnezeu puterile intelectuale, a-I încredinţa lui Dumnezeu mintea şi voinţa şi a-L face pe Hristos unica poartă de intrare în Împărăţia cerurilor.
Când oamenii vor înţelege că nu pot câştiga neprihănirea prin meritele faptelor proprii, şi când Îl vor căuta pe Domnul Isus Hristos cu o dependenţă deplină şi fermă de El, ca fiind singura lor speranţă, [26] nu va mai exista atât de mult eu şi atât de puţin Isus. Sufletele şi trupurile sunt întinate şi murdărite de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, şi totuşi mulţi luptă, cu puterile lor limitate, să câştige mântuirea prin fapte bune. Isus, cred ei, va face o parte din mântuire, iar ei trebuie să facă restul. Aceşti oameni trebuie să înţeleagă prin credinţă că neprihănirea lui Hristos este singura lor speranţă pentru prezent şi pentru veşnicie.
Ce face Dumnezeu şi ce face omul
Dumnezeu le-a dat oamenilor însuşiri şi capacităţi. El lucrează şi cooperează cu aceste daruri pe care i le-a dat omului, iar omul, ca părtaş al naturii divine şi prin îndeplinirea lucrării lui Hristos, poate să ajungă biruitor şi să câştige viaţa veşnică. Domnul nu Îşi propune să facă lucrarea pentru care i-a dat omului putere să o facă. Omul trebuie să-şi îndeplinească partea lui. El trebuie să fie conlucrător cu Dumnezeu, purtând jugul împreună cu Domnul Hristos şi învăţând blândeţea şi smerenia Sa. Dumnezeu este puterea care conduce totul. El oferă darurile. Omul le primeşte şi lucrează prin puterile harului lui Hristos, participând în mod activ.
„Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Ogorul inimii trebuie să fie lucrat, desţelenit, arat, grăpat şi semănat pentru a-şi aduce roadele pentru Dumnezeu prin faptele bune. „Voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu.” Nu vă puteţi zidi singuri. Există o Putere în afara voastră care trebuie să zidească biserica, punând cărămidă peste cărămidă şi cooperând fără încetare cu însuşirile primite de om de la Dumnezeu. Mântuitorul trebuie să-Şi găsească un cămin în această clădire a Sa. Ce face Dumnezeu şi ce face omul? Pentru ca darurile lui Dumnezeu să poată aduce roade fără încetare este necesar ca ele să fie primite continuu. Este primire şi reumplere continuă. Domnul a prevăzut ca sufletul să-şi primească hrana de la El pentru a da mai departe din nou şi din nou pe parcursul realizării scopurilor Sale. Ca să aibă loc o dăruire continuă, trebuie să existe o intrare, o unire continuă a naturii divine cu natura umană. „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor” (2 Corinteni 6,16).
Templul sufletului trebuie să fie sfânt, curat şi neîntinat. Este nevoie de un parteneriat în care toată puterea vine de la Dumnezeu [27] şi toată slava Îi aparţine Lui. Responsabilitatea este a noastră. Mai întâi trebuie să primim gânduri şi simţăminte, pentru ca apoi să le putem exprima. Legea acţiunii omeneşti şi divine îl face pe primitor să fie un colaborator cu Dumnezeu. Ea îl conduce pe om în situaţia în care, dacă este unit cu Divinitatea, poate să facă faptele lui Dumnezeu. Natura omenească vine în contact cu ce este omenesc. Puterea divină unită cu lucrătorul omenesc va fi un succes deplin, deoarece neprihănirea lui Hristos poate să înde-plinească totul.
Putere supranaturală pentru fapte supranaturale
Motivul pentru care atât de mulţi nu reuşesc să fie nişte lucrători plini de succes este că, în loc să depindă întru totul de Dumnezeu, ei acţionează ca şi când Dumnezeu ar depinde de ei şi ca şi când ei ar fi cei care să-I recomande lui Dumnezeu ce să aleagă să facă prin ei. Aceşti lucrători depind tot timpul de puterile proprii şi de puterile fraţilor lor. Ei sunt înguşti la minte şi judecă mereu în conformitate cu înţelegerea lor limitată. Ei au nevoie să fie susţinuţi, deoarece nu au nici o putere de sus. Dumnezeu ne dă un trup, putere mintală, timp şi ocazii în care să lucrăm. El cere ca totul să fie pus la lucru. Când omenescul şi divinul se unesc, puteţi realiza o lucrare la fel de durabilă ca veşnicia. Dacă oamenii cred că Domnul a făcut o greşeală în ce priveşte situaţia lor personală şi îşi stabilesc propria lucrare, se vor confrunta cu dezamăgirea.
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8). Iată adevărul care, dacă nu închideţi ochii în faţa luminii, vă va descoperi acest subiect şi vă va face să-l înţelegeţi. Viaţa veşnică este un dar infinit. Acest fapt o aşază dincolo de posibilităţile noastre de a o câştiga, deoarece este nemărginită. Este absolut necesar să fie un dar. Deoarece este un dar, ea trebuie să fie primită prin credinţă, mulţumirea şi lauda fiindu-I aduse lui Dumnezeu. O credinţă puternică nu va conduce pe nimeni la fanatism sau la atitudinea robului leneş. Puterea amăgitoare a lui Satana îi determină pe oameni să privească la ei înşişi, în loc să privească la Domnul Isus. Dacă slava Domnului va ajunge să fie răsplata noastră, neprihănirea [28] lui Hristos trebuie să meargă înaintea noastră. Dacă împlinim voia lui Dumnezeu, vom putea primi în dar mari binecuvântări de la el, însă nu datorită vreunui merit al nostru, pentru că meritul nu are nici o valoare. Când îndepliniţi lucrarea lui Hristos, Îl onoraţi pe Dumnezeu şi ajungeţi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit şi Şi-a dat viaţa pentru noi, ca să avem viaţa şi mântuirea în Isus Hristos.