În timpul adunărilor de la Orebro, am fost îndemnată de Duhul Domnului să prezint Legea Sa ca fiind marele standard al neprihănirii şi să avertizez poporul nostru împotriva sfinţirii false, moderne, care îşi are originea mai degrabă în închinarea după propria voinţă, decât în supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu. Această gândire falsă cuprinde lumea cu repeziciune şi, ca martori ai lui Dumnezeu, vom fi chemaţi să vestim o mărturie hotărâtă împotriva ei. Ea este una dintre cele mai mari amăgiri ale zilelor din urmă şi se va dovedi a fi o ispită pentru toţi cei ce cred adevărul prezent. Aceia care nu au o credinţă bine întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu vor fi duşi în rătăcire. Iar partea cea mai tristă este că foarte puţini dintre cei care sunt amăgiţi de această concepţie falsă îşi vor mai găsi vreodată calea de întoarcere la lumină.
Biblia este standardul prin care trebuie să fie verificate afirmaţiile tuturor celor ce pretind că sunt sfinţiţi. Domnul Isus S-a rugat ca ucenicii Săi să fie sfinţiţi prin adevăr, iar El spune: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17), în timp ce psalmistul declară: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119,142). Toţi cei care sunt călăuziţi de Dumnezeu vor manifesta o înaltă consideraţie faţă de Scripturile în care este auzită vocea Sa. Biblia va fi pentru ei „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,16.17). „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7,16).
Pentru a judeca sfinţirea oamenilor, nu avem nevoie de nici o altă dovadă. Dacă se tem ca nu cumva să nu împlinească [52] toată voia lui Dumnezeu, dacă ascultă cu atenţie vocea Sa, încrezându-se în înţelepciunea Sa şi făcând din Cuvântul Său sfătuitorul lor, şi dacă în acelaşi timp nu se mândresc cu o evlavie superioară, putem fi siguri că aceşti oameni caută să atingă desăvârşirea caracterului creştin. Dar, dacă aceia care pretind că sunt sfinţi ajung până acolo, încât să susţină că lor nu li se mai cere să cerceteze Scripturile, nu trebuie să ezităm să declarăm că sfinţirea lor este falsă. Ei se bazează pe propria înţelepciune, în loc să se conformeze voinţei lui Dumnezeu.
Ce anume cere Dumnezeu
În timpul acesta, Dumnezeu cere exact ce i-a cerut perechii sfinte din Eden – o ascultare deplină faţă de toate cerinţele Sale. Legea Sa rămâne aceeaşi în toate veacurile. Marele standard al neprihănirii, care este prezentat în Vechiul Testament, nu a fost coborât în Noul Testament. Lucrarea Evangheliei nu este aceea de a micşora cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu, ci de a-i ridica pe oameni în poziţia în care pot respecta poruncile ei.
Credinţa în Domnul Hristos care ne mântuieşte nu este cea pe care o prezintă mulţi. „Crede, crede”, strigă ei, „doar să crezi în Hristos şi vei fi mântuit. Acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l faci.” Deşi se bazează în totalitate pe Hristos pentru mântuire, adevărata credinţă va conduce la conformarea desăvârşită cu Legea lui Dumnezeu. Credinţa este manifestată prin fapte. Iar apostolul Ioan declară: „Cine zice: ’Îl cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (1 Ioan 2,4).
Dacă ne încredem în sentimente sau în impresii, nu suntem în siguranţă, deoarece sunt nişte îndrumători nesiguri. Legea lui Dumnezeu este unicul standard corect al sfinţirii. Prin această Lege va fi judecat caracterul. Dacă un căutător al mântuirii ar întreba: „Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?”, învăţătorii moderni ai sfinţirii ar răspunde: „Trebuie doar să crezi că Isus te mântuieşte”. Dar când I s-a pus această întrebare, Domnul Hristos a spus: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” Iar când cel ce întreba a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta… şi pe aproapele tău ca pe însuţi”, Isus a zis: „Bine ai răspuns… [53] Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică” (Luca 10,25-29).
Adevărata sfinţire se va evidenţia printr-o respectare conştiincioasă a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, printr-o dezvoltare atentă a fiecărui talent, printr-o vorbire prudentă şi o manifestare a blândeţii lui Hristos în fiecare faptă.
O sfinţire care îndepărtează de Biblie
Mai multe persoane care erau prezente la această adunare susţineau teoria populară cu privire la sfinţire, iar când au fost prezentate cerinţele Legii lui Dumnezeu şi a fost arătat adevăratul caracter al concepţiei greşite, un om s-a simţit atât de ofensat, încât s-a ridicat brusc şi a părăsit sala. După aceea, am auzit că venise de la Stockholm pentru a participa la această adunare. Stând de vorbă cu unul dintre pastorii noştri, el a afirmat că este fără păcat şi a spus că nu are nevoie de Biblie, deoarece Domnul i-a spus direct ce să facă, iar el era mai presus de învăţăturile Bibliei. Ce altceva decât să fie dezamăgiţi se poate aştepta de la aceia care îşi urmează mai degrabă propria imaginaţie, decât Cuvântul lui Dumnezeu? Când înlătură singurul mijloc de a descoperi greşeala, ce îl mai poate împiedica pe marele înşelător să-i facă robi ai voinţei lui?
Acest om reprezintă o categorie. Sfinţirea falsă îi îndepărtează pe oameni de Biblie. Religia este redusă la nivelul unei poveşti. Sentimentele şi impresiile ajung un criteriu. În timp ce mărturisesc că sunt fără păcat şi se mândresc cu neprihănirea lor, pretendenţii sfinţirii îi învaţă că oamenii au dreptul să calce Legea lui Dumnezeu şi că aceia care respectă poruncile ei au căzut din har. Prezentarea cerinţelor Legii le stârneşte opoziţia şi îi incită la mânie şi la nemulţumire. În acest fel, caracterul lor este dovedit, pentru că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8,7).
Adevăratul urmaş al lui Hristos nu avea nici o pretenţie plină de mândrie a sfinţirii. Legea lui Dumnezeu îl convinge pe cel nelegiuit de păcat. El îşi vede propria stare păcătoasă în contrast cu neprihănirea pe care o susţine Legea, iar acest fapt îl conduce la umilinţă şi la [54] pocăinţă. El ajunge să fie împăcat cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos şi, dacă va continua să umble cu El, va dobândi o înţelegere mai clară a sfinţeniei caracterului lui Dumnezeu şi a naturii vaste a cerinţelor Sale. El îşi va vedea mai bine propriile defecte şi va simţi nevoia unei pocăinţe continue şi a credinţei în sângele lui Hristos.
Cel care cultivă un simţământ continuu al prezenţei lui Hristos nu-şi poate îngădui să se încreadă în sine şi în neprihănirea proprie. Nici unul dintre profeţi sau apostoli nu au făcut afirmaţii îngâmfate cu privire la propria sfinţire. Cu cât s-au apropiat mai mult de desăvârşirea caracterului, cu atât s-au considerat mai nevrednici şi mai puţin neprihăniţi. Dar cei care înţeleg cel mai puţin desăvârşirea lui Isus, cei ai căror ochi sunt îndreptaţi cel mai puţin spre El, tocmai ei pretind cel mai insistent că sunt desăvârşiţi.