„Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5,2). Domnul Hristos S-a dat pe Sine ca jertfă deplină şi fără plată, în toată plinătatea divinităţii Sale, în toată slava naturii Sale umane neprihănite, şi oricine vine la El trebuie să-L accepte ca şi când ar fi singurul om pentru care a fost plătit acest preţ. După cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi trebuie să fie readuşi la viaţă în Hristos, deoarece acela care este ascultător va fi înviat pentru nemurire, iar cel nelegiuit va fi înviat pentru moarte, adică pentru a primi pedeapsa Legii pe care a călcat-o.
Sfinţirea este ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Mulţi au idei greşite cu privire la această lucrare ce are loc în suflet, dar Domnul Isus S-a rugat ca ucenicii Săi să fie sfinţiţi prin adevăr şi a adăugat: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17). Sfinţirea nu este ceva instantaneu, ci este o lucrare progresivă, după cum ascultarea este continuă. Atâta vreme cât Satana ne îndeamnă la rău, prin ispitele lui, lupta pentru biruinţa asupra eului va trebui să fie dată din nou şi din nou, dar adevărul va sfinţi sufletul prin ascultare. Prin meritele lui Hristos, cei care sunt loiali faţă de adevăr vor birui toate acele slăbiciuni ale caracterului, care au făcut să fie modelaţi de fiecare împrejurare din viaţa lor.
Cursele amăgitoare ale lui Satana
Mulţi au adoptat concepţia că nu pot să păcătuiască, deoarece sunt sfinţiţi, dar aceasta este o cursă amăgitoare întinsă de cel rău. Pericolul de a cădea în păcat este continuu, pentru că Domnul Hristos [86] ne-a avertizat să veghem şi să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită. Dacă suntem conştienţi de slăbiciunea firii noastre, nu vom fi mulţumiţi de noi înşine şi nu vom fi indiferenţi în faţa pericolului, ci vom simţi nevoia de a căuta Izvorul puterii, pe Isus, Neprihănirea noastră. Vom veni la El în pocăinţă şi smerenie, cu un simţământ disperat al slăbiciunii noastre şi vom învăţa că trebuie să apelăm zilnic la meritele sângelui lui Hristos, ca să putem ajunge nişte vase potrivite pentru a-I sluji Domnului.
Deoarece depindem în acest fel de Dumnezeu, nu trebuie să fim găsiţi luptând împotriva adevărului, ci să fim întotdeauna în stare să ne ocupăm poziţia de partea binelui. Trebuie să ne ataşăm de învăţătura Bibliei, şi să nu urmăm obiceiurile şi tradiţiile lumi, spusele şi faptele oamenilor.
Când apar învăţături greşite, care sunt prezentate ca fiind adevărul Bibliei, cei care au o legătură cu Domnul Hristos nu se vor încrede în ce spune pastorul, ci, asemenea nobililor bereeni, vor cerceta Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă lucrurile sunt aşa. Când vor descoperi ce spune Cuvântul Domnului, vor trece de partea adevărului. Ei vor asculta vocea Păstorului adevărat, care spune: „Aceasta este calea, mergeţi pe ea”. În felul acesta, veţi fi învăţaţi să faceţi din Biblie sfătuitorul vostru şi nu veţi asculta de glasul unui străin, nici nu-l veţi urma.
Două lecţii
Dacă dorim să fim curăţaţi şi înnobilaţi şi să fim pregătiţi pentru curţile cereşti, trebuie să învăţăm două lecţii – sacrificiul de sine şi stăpânirea de sine. Unii învaţă aceste două lecţii importante mai uşor decât alţii, deoarece sunt antrenaţi prin educaţia simplă, pe care Domnul le-o dă cu blândeţe şi cu iubire. Alţii au nevoie de disciplina îndelungată a suferinţei, pentru ca focul curăţitor să le elibereze inima de mândrie şi de încredere în sine, de pasiunea pământească şi de iubirea de sine, aşa încât aurul curat al caracterului lor să iasă la suprafaţă şi ei să ajungă biruitori prin harul lui Hristos.
Iubirea de Dumnezeu ne va întări sufletul şi, [87] prin virtutea meritelor sângelui lui Hristos, vom putea să stăm neclintiţi în mijlocul focului ispitei şi al încercării, dar, în afară de Domnul Hristos, Neprihănirea noastră, care este pentru noi înţelepciune, sfinţire şi răscumpărare, nu există nici un alt mijloc de mântuire.
Adevărata sfinţire nu este nici mai mult, nici mai puţin decât a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, a trăi fără pată în ascultare de poruncile şi de rânduielile Sale. Sfinţirea nu este o emoţie, ci un principiu ceresc, care aduce toate pasiunile şi dorinţele sub con-trolul Duhului lui Dumnezeu, iar această lucrare este îndeplinită prin Domnul şi Mântuitorul nostru.
Falsa sfinţire nu Îi dă slavă lui Dumnezeu, ci îi face pe cei ce pretind că o au să se înalţe şi să se slăvească pe ei înşişi. Orice s-ar întâmpla în experienţa voastră, fie că este bucurie, fie că este întristare, dacă nu Îl reflectă pe Hristos şi nu indică spre El ca fiind autorul, aducându-I slavă şi ascunzând eul, nu este o experienţă creştină autentică.
Când harul lui Hristos va fi sădit în suflet, prin Duhul Sfânt, credinciosul va ajunge smerit şi va căuta societatea celor a căror conversaţie este preocupată de lucrurile cereşti. Atunci, Duhul va lua lucrurile lui Hristos şi ni le va descoperi aducând slavă nu primitorului, ci Dătătorului. Prin urmare, dacă aveţi în inimă pacea sfântă a lui Hristos, buzele voastre vor fi pline de laudă şi de mulţumire faţă de Dumnezeu. Subiectul gândurilor sau al conversaţiilor voastre nu îl vor constitui rugăciunile voastre, îndeplinirea datoriei voastre, renunţarea la sine şi bunăvoinţa voastră, ci voi Îl veţi preamări pe Acela care S-a dat pe Sine pentru voi, pe când eraţi încă nişte păcătoşi. Veţi spune: „Mă consacru lui Isus. Eu L-am descoperit pe Acela despre care au scris Moise şi proorocii.” Când Îi veţi aduce laude, veţi avea o binecuvântare preţioasă, şi toată lauda şi slava pentru ce s-a făcut prin voi Îi va fi adusă tot lui Dumnezeu.
Nu zgomotos şi de nestăpânit
Pacea lui Hristos nu este ceva zgomotos şi de nestăpânit, [88] care să se manifeste cu voce tare şi prin gesturi îndrăzneţe. Pacea lui Hristos este însoţită de înţelepciune şi nu îi face pe cei ce o au să dea dovadă de fanatism şi de excentricitate. Ea nu este un impuls întâmplător, ci o influenţă care vine de la Dumnezeu.
Când Mântuitorul aduce pace în sufletul cuiva, inima lui va fi într-o armonie desăvârşită cu Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece Duhul şi Cuvântul sunt în armonie. Domnul Îşi onorează Cuvântul în toate legăturile Sale cu oamenii. Cuvântul Său este voinţa Sa, vocea Sa, descoperită oamenilor, iar în afara Cuvântului Său, El nu are nici o voinţă nouă sau un adevăr nou de descoperit pentru copiii Săi. Dacă aveţi o experienţă minunată, care nu este în armonie cu îndrumările explicite ale Cuvântului lui Dumnezeu, puteţi să vă îndoiţi de ea pe bună dreptate, deoarece originea ei nu este din cer. Pacea lui Hristos vine prin cunoaşterea lui Isus pe care Îl descoperă Biblia.
Dacă provine din alte surse, şi nu din Izvorul Divin, fericirea va fi la fel de schimbătoare, după cum sunt circumstanţele, dar pacea lui Hristos este constantă. Ea nu depinde de nici o circumstanţă a vieţii, nu depinde de cantitatea bunurilor lumeşti sau de numărul prietenilor de pe pământ. Domnul Hristos este izvorul de apă vie, iar fericirea şi pacea care vin de la El nu vor seca niciodată, pentru că El este izvorul vieţii. Cei care se încred în El pot să spună: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalmii 46,1-4).
Avem motive să cultivăm o recunoştinţă neîncetată faţă de Dumnezeu, pentru că, prin ascultarea Sa desăvârşită, Domnul Hristos a recâştigat cerul pe care Adam l-a pierdut prin neascultare. Adam a păcătuit, iar copiii lui Adam împărtăşesc vinovăţia lui şi consecinţele acesteia, dar Domnul Isus a purtat vinovăţia lui Adam şi toţi copiii lui Adam, care vor alerga la Hristos, cel de-al doilea Adam, pot fi eliberaţi de pedeapsa nelegiuirii. [89] Trecând testul pe care Adam nu a reuşit să-l treacă, Domnul Isus a recâştigat cerul pentru om, pentru că El a respectat Legea în mod desăvârşit, şi toţi cei care au o înţelegere corectă a Planului de Mântuire vor înţelege că nu pot fi mântuiţi atâta vreme cât calcă poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. Ei trebuie să înceteze să calce Legea şi să înceapă să se încreadă în făgăduinţele care sunt la dispoziţia noastră prin meritele lui Hristos.
Nu vă încredeţi în oameni
Credinţa noastră nu trebuie să se bazeze pe abilitatea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Există pericolul de a ne încrede în oameni, chiar dacă este posibil ca ei să fi fost folosiţi ca unelte ale lui Dumnezeu pentru a îndeplini o lucrare mare şi bună. Domnul Hristos trebuie să fie puterea noastră şi cetăţuia noastră de scăpare. Cei mai buni oameni pot să cadă din statornicia lor şi cea mai bună religie, dacă este coruptă, are o influenţă extrem de periculoasă asupra minţii oamenilor. Religia vie şi curată se află în ascultarea de fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Neprihănirea înalţă o naţiune, dar lipsa ei degradează şi ruinează omul.
„Credeţi, doar credeţi”
De la amvoanele din zilele noastre sunt rostite cuvintele: „Credeţi, e de-ajuns să credeţi. Încredeţi-vă în Hristos. Nu mai aveţi nimic de a face cu vechea lege, trebuie doar să credeţi în Hristos.” Cât de diferită este această exprimare faţă de cuvintele apostolului care declară că, fără fapte, credinţa este moartă. El spune: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri” (Iacov 1,22). Trebuie să avem acea credinţă care lucrează din iubire şi purifică sufletul. Mulţi caută să înlocuiască neprihănirea vieţii cu o credinţă superficială şi cred că prin aceasta vor dobândi mântuirea.
Domnul cere şi acum acelaşi lucru pe care i l-a cerut lui Adam în Eden – o ascultare desăvârşită de Legea lui Dumnezeu. Trebuie să avem o neprihănire fără pată şi fără cusur. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară pentru lume, dar el nu a murit pentru a anula Legea care este sfântă, dreaptă şi bună. Jertfa lui [90] Hristos pe Golgota este un argument incontestabil, care arată caracterul neschimbător al Legii. Pedeapsa ei a fost suportată de Fiul lui Dumnezeu în locul omului vinovat, pentru ca, prin meritele Sale şi prin credinţa în Numele Său, cel păcătos să poată primi puritatea caracterului Său nepătat.
Celui păcătos i-a fost acordată o a doua şansă de a respecta Legea lui Dumnezeu, prin puterea Răscumpărătorului Său divin. Crucea de pe Golgota condamnă pentru totdeauna ideea pe care Satana i-a prezentat-o lumii creştine, şi anume că moartea lui Hristos a abolit nu numai sistemul tipologic al jertfelor şi ceremoniilor, ci şi Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu, temelia tronului Său, expresia caracterului Său.
Satana a căutat, prin orice mijloace posibile, să anuleze efectul jertfei Fiului lui Dumnezeu, pentru a face ispăşirea Sa inutilă şi misiunea Sa un eşec. El a afirmat că moartea lui Hristos a făcut ca ascultarea de Lege să nu fie necesară şi i-a permis celui păcătos să beneficieze de favoarea unui Dumnezeu Sfânt, fără să fie nevoie să se lase de păcate. El a declarat că standardul Vechiului Testament a fost coborât în Evanghelie şi că oamenii pot să vină la Hristos, pentru a fi mântuiţi nu de păcatele lor, ci în păcatele lor.
Dar când L-a privit pe Domnul Isus, Ioan a vorbit despre misi-unea Sa. El a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,29). Solia pentru fiecare suflet ce se pocăieşte este: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada, de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18).