„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).
Dumnezeu ne cere să ne mărturisim păcatele şi să ne umilim inima înaintea Sa, dar, în acelaşi timp, trebuie să avem încredere în El, ca într-un Tată duios, care nu-i va părăsi pe cei ce se încred în El. Mulţi dintre noi umblă prin vedere, şi nu prin credinţă. Noi credem în lucrurile care se văd, dar nu preţuim făgăduinţele preţioase care ne sunt date în Cuvântul lui Dumnezeu, şi totuşi nu există nici o altă modalitate prin care Îl putem dezonora pe Dumnezeu mai categoric, decât aceea de a arăta că nu avem încredere în ce spune El şi de a ne întreba dacă Domnul vorbeşte serios sau ne înşală.
Dumnezeu nu renunţă la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem greşeli şi să întristăm Duhul Său, dar, dacă ne pocăim şi venim la El cu inima smerită, El nu ne va alunga. Există piedici care trebuie să fie îndepărtate. Au fost cultivate simţăminte greşite şi a existat mândrie, mulţumire de sine, nerăbdare şi murmurare. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturisite şi în inimă trebuie să aibă loc o lucrare mai adâncă a harului. Cei care se simt slabi şi descurajaţi pot să ajungă oameni puternici ai lui Dumnezeu şi să îndeplinească o lucrare nobilă pentru Domnul. Dar ei trebuie să lucreze dintr-o perspectivă înaltă şi să nu fie influenţaţi de nici un motiv egoist. [36]
Meritele lui Hristos sunt singura noastră speranţă
Trebuie să învăţăm în şcoala lui Hristos. Nimic altceva, în afara neprihănirii Sale, nu ne poate da dreptul la vreuna dintre binecuvântările legământului harului. Noi am dorit multă vreme şi am încercat să obţinem aceste binecuvântări, dar nu le-am primit, deoarece am cultivat ideea că putem să facem ceva pentru a fi vrednici de ele. Nu am privit dincolo de noi înşine, cu credinţa că Isus este un Mântuitor viu. Nu trebuie să gândim că propria bunătate şi propriile merite ne vor mântui. Harul lui Hristos este singura noastră speranţă de mântuire. Domnul a făgăduit prin profetul Său: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (Isaia 55,7). Trebuie să credem făgăduinţa aşa cum este ea şi să nu confundăm credinţa cu sentimentele. Când ne vom încrede în Dumnezeu pe deplin, când ne vom baza pe meritele lui Isus ca Mântuitor ce iartă păcatele, vom primi tot ajutorul pe care îl putem dori.
Privim la noi înşine, ca şi când am avea puterea de a ne mântui singuri, dar Domnul Isus a murit pentru noi, tocmai pentru că suntem lipsiţi de această putere. El este nădejdea noastră, îndreptăţirea şi neprihănirea noastră. Nu trebuie să disperăm şi nici să ne temem că nu avem nici un Mântuitor sau că El nu are gânduri de milă faţă de noi. Chiar în acest moment, El Îşi continuă lucrarea pentru noi, invitându-ne să venim la El în neajutorarea noastră şi să fim mântuiţi. Noi Îl dezonorăm prin necredinţa noastră. Este uimitor modul în care Îl tratăm chiar pe Prietenul nostru cel mai bun. Cât de puţină încredere Îi arătăm Aceluia care este în stare să ne mântuiască pe deplin şi care ne-a dat toate dovezile marii Sale iubiri.
Fraţii mei, aşteptaţi voi ca meritele proprii să vă recomande pentru a primi favoarea lui Dumnezeu, crezând că trebuie să nu mai aveţi nici un păcat, înainte de a vă încrede în puterea Sa de a mântui? Dacă aceasta este frământarea continuă a minţii voastre, mă tem că nu veţi obţine nici o putere, iar în cele din urmă vă veţi descuraja. [37]
Priveşte şi trăieşte
În pustie, când Domnul a îngăduit ca şerpii veninoşi să-i muşte pe israeliţii răzvrătiţi, Moise a fost îndrumat să înalţe pe o prăjină un şarpe de aramă şi să-i îndemne pe toţi cei răniţi să privească la el şi să trăiască. Dar mulţi nu au văzut nici un ajutor în acest remediu rânduit de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul lor erau morţi sau oameni aflaţi pe moarte, iar ei ştiau că fără ajutorul divin soarta lor este pecetluită şi se plângeau de rănile lor, de durerile lor, de moartea lor sigură, până când puterile lor s-au epuizat, iar ochii li s-au stins, în timp ce ar fi putut să aibă parte de o vindecare imediată.
„Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,14.15). Dacă sunteţi conştienţi de păcatele voastre, nu vă consumaţi toate puterile plângând pentru ele, ci priviţi şi trăiţi. Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor şi, deşi milioane de oameni care au nevoie de vindecare vor respinge oferta milei Sale, nici unul dintre cei ce se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. Chiar dacă ne dăm seama cât de neajutoraţi suntem fără Hristos, nu trebuie să ne descurajăm, ci să ne punem încrederea în Mântuitorul cel răstignit şi înviat. Sufletul sărman, bolnav de păcat şi descurajat să privească şi să trăiască. Domnul Isus Şi-a dat cuvântul că îi va mântui pe toţi cei care vin la El.
Veniţi la Isus şi primiţi pace şi odihnă. Puteţi avea această binecuvântare chiar acum. Satana vă sugerează că sunteţi neajutoraţi şi nu puteţi fi binecuvântaţi. Este adevărat – sunteţi neajutoraţi. Dar înălţaţi-L pe Isus înaintea lui, spunând: „Eu am un Mântuitor înviat. Mă încred în El, iar El nu va îngădui niciodată să ajung într-o situaţie şi mai rea. În Numele Său, eu sunt triumfător. El este neprihănirea Mea şi cununa bucuriei mele.” Nimeni să nu creadă că situaţia lui este fără scăpare, deoarece nu este. Poate că vedeţi că sunteţi păcătoşi şi răi, dar tocmai acesta este motivul pentru care aveţi nevoie de un Mântuitor. Dacă aveţi păcate de mărturisit, nu pierdeţi timpul. Aceste clipe sunt de aur. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,19). Cei care sunt flămânzi [38] şi însetaţi după neprihănire vor fi săturaţi, pentru că Domnul Isus a promis aşa. Ce Mântuitor preţios avem! Braţele Sale sunt deschise ca să ne primească, iar marea Sa inimă plină de iubire aşteaptă să ne binecuvânteze.
Unii par să creadă că, înainte de a putea să ceară binecuvântarea Domnului, trebuie să fie puşi la probă şi să Îi dovedească faptul că sunt schimbaţi. Dar aceste suflete scumpe pot să ceară binecuvânta-rea chiar acum. Ele trebuie să aibă harul Său, Duhul lui Hristos, ca să-i ajute în slăbiciunile lor, altfel nu-şi pot forma un caracter creştin. Domnului Isus Îi place să venim la El exact aşa cum suntem: păcătoşi, neajutoraţi, dependenţi de El.
Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu
Asemenea iertării, pocăinţa este un dar de la Dumnezeu prin Hristos. Noi suntem convinşi de păcat şi simţim nevoia de a fi iertaţi prin influenţa Duhului Sfânt. Nimeni nu este iertat fără să se smerească, dar harul lui Dumnezeu este cel care face inima să se pocăiască. El este obişnuit cu toate slăbiciunile şi neputinţele noastre şi ne va ajuta.
Unii vin la Dumnezeu prin pocăinţă şi mărturisire şi chiar cred că păcatele lor sunt iertate, şi totuşi dau greş în a-şi însuşi făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. Ei nu înţeleg că Domnul Isus este un Mântuitor mereu prezent şi nu sunt pregătiţi să-şi încredinţeze sufletul în paza Sa, cu convingerea că El va duce la bun sfârşit lucrarea harului care a început în inima lor. Deşi cred că se consacră lui Dumnezeu, în inima lor există o mare dependenţă de sine. Există oameni sinceri care se încred parţial în Dumnezeu şi parţial în ei înşişi. Ei nu aşteaptă de la Dumnezeu să îi păzească prin puterea Sa, ci depind de vegherea proprie împotriva ispitei şi de îndeplinirea unor anumite îndatoriri, pe temeiul cărora să fie acceptaţi de El. În acest fel de credinţă nu se găsesc nici un fel de biruinţe. Astfel de persoane trudesc fără nici un scop. Sufletul lor este într-o sclavie continuă, iar ele nu vor găsi nici o odihnă, până când nu-şi vor lăsa povara la picioarele lui Isus.
Este nevoie de o veghere continuă şi de o consacrare serioasă şi din iubire, dar aceste lucrări vor avea loc în mod natural, atunci când sufletul [39] este păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă. Noi nu putem să facem nimic, absolut nimic, pentru a ne recomanda bunăvoinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne încredem de loc în noi înşine sau în faptele noastre bune, dar atunci când venim la Domnul Hristos ca nişte făpturi păcătoase şi supuse greşelii, putem să găsim odihnă în iubirea Sa. Dumnezeu îi va primi pe toţi cei care vin la El cu încredere deplină în meritele Mântuitorului răstignit. Iubirea răsare în inimă. Poate că nu simţim nici o stare de extaz, dar este o încredere statornică şi plină de pace. Orice povară este uşoară, pentru că jugul pe care ni-l pune Hristos este uşor. Datoria ajunge să fie o încântare, iar sacrificiul o plăcere. Calea care înainte părea să fie învăluită în întuneric devine strălucitoare, pentru că este luminată de razele ce vin de la Soarele Neprihănirii. Aceasta este umblarea în lumină, după cum Hristos este în lumină.