„Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ’S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie’” (Marcu 1,14.15).
Pocăinţa este asociată cu credinţa şi este recomandată în Evanghelie ca fiind esenţială pentru mântuire. Apostolul Pavel a predicat pocăinţa. El spunea: „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20,20.21). Fără pocăinţă nu există mântuire. Nici un păcătos nepocăit nu poate să creadă cu toată inima şi să dorească neprihănirea. Apostolul Pavel descrie pocăinţa ca fiind o întristare după voia lui Dumnezeu, întristare pentru păcat, ce „aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corinteni 7,10). Această pocăinţă nu conţine nimic din natura meritelor, ci pregăteşte inima pentru a-L primi pe Domnul Hristos ca singurul Mântuitor, unica speranţă a păcătosului pierdut.
Când cel păcătos priveşte la Lege, vinovăţia îi este descoperită cu claritate şi îi este întipărită în conştiinţă, iar el se simte condamnat. Unica lui mângâiere şi nădejde se află în faptul de a privi la crucea de pe Golgota. Când îndrăzneşte să se încreadă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi în Cuvântul Său, pacea şi mângâierea vin în sufletul lui. El strigă: „Doamne, [100] ai făgăduit că îi vei mântui pe toţi cei care vin la Tine în Numele Fiului Tău. Eu sunt un suflet pierdut, neajutorat şi fără speranţă. Doamne, scapă-mă sau voi pieri.” Credinţa lui se bazează pe Domnul Hristos şi astfel este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu.
Deşi Dumnezeu poate fi drept şi, în acelaşi timp, îl poate îndreptăţi pe cel păcătos prin meritele Domnului Hristos, nici un om nu-şi poate îmbrăca sufletul în hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează îndatoriri cunoscute. Înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o consacrare deplină a inimii, iar pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credinţă vie şi activă, care lucrează din iubire şi curăţă sufletul.
Iacov scrie despre Avraam, astfel: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: ’Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire’, şi el a fost numit ’prietenul lui Dumnezeu’. Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2,21-24).
Credinţa este condiţia făgăduinţei
Fără harul Domnului Hristos, cel păcătos se află într-o stare neajutorată. Pentru el nu se poate face nimic, dar prin harul divin, omului îi este dată o putere supranaturală, care lucrează în minte, în inimă şi în caracter. Tocmai prin împărtăşirea harului lui Hristos, păcatul este văzut şi înţeles în natura lui respingătoare şi, în cele din urmă, este alungat din templul sufletului. Prin har, noi suntem aduşi în părtăşia cu Hristos, pentru a fi asociaţi cu El în lucrarea mântuirii. Credinţa este condiţia pe temeiul căreia Dumnezeu a considerat potrivit să le făgăduiască iertarea celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care mântuirea ar fi meritată, ci, [101] deoarece credinţa se poate baza pe meritele Domnului Hristos, ca remediu pregătit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea desăvârşită a Domnului Hristos în locul nelegiuirii şi al deficienţei celui păcătos. Când păcătosul crede că Hristos este Mântuitorul lui personal, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul care se pocăieşte îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine datorită Domnului Hristos, care a murit pentru el ca Înlocuitor şi Garant al lui şi este Jertfa lui de ispăşire şi Neprihănirea lui.
„Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat, pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4,3-5). Neprihănirea este respectarea Legii. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii acest lucru, dar este incapabil să-l ofere. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea Domnului Hristos este acceptată în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte, iartă şi îndreptăţeşte sufletul pocăit care crede, şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit, iubindu-l ca pe Fiul Său. Acesta este modul în care credinţa este socotită neprihănire, iar sufletul iertat merge din har în har şi din lumină, la o lumină mai mare. El poate să spună cu bucurie: „Nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, o dată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,5-7).
De asemenea, stă scris: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1,12.13). Domnul Isus a declarat: „Dacă un om nu se naşte din nou, [102] nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (versetul 5). În faţa noastră nu este pus un standard mic, deoarece trebuie să ajungem copii ai lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi trebuie să fie mântuit personal, iar în ziua încercării şi a verificării vom fi în stare să-i deosebim pe cei care I-au slujit lui Dumnezeu de aceia care nu I-au slujit. Fiecare dintre noi este mântuit în mod individual, în calitate de credincios al Domnului Isus Hristos.
Mulţi se pierd de calea cea dreaptă, din cauză că ei gândesc că trebuie să urce singuri pe scara spre cer, că trebuie să aducă la îndeplinire ceva prin care să merite favoarea lui Dumnezeu. Ei caută să devină mai buni prin propriile eforturi. Dar nu vor reuşi niciodată să realizeze acest lucru. Domnul Hristos a pregătit calea, prin Jertfa Sa, prin exemplul vieţii Sale şi prin faptul că a ajuns Marele nostru Preot. El declară: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6). Dacă am putea să înaintăm singuri, prin eforturile proprii, chiar şi o treaptă pe scara spre cer, cuvintele Domnului Hristos nu ar fi adevărate. Dar, când Îl primim pe Hristos, faptele bune apar ca o dovadă plină de roade, că ne aflăm pe calea vieţii, că Domnul Hristos este calea noastră şi că mergem pe adevăratul drum ce duce la cer.
El ajunge să fie neprihănirea noastră
Domnul Hristos priveşte în sufletul nostru şi, când vede că ne purtăm povara cu credinţă, sfinţenia sa desăvârşită acoperă deficienţele noastre. Dacă facem tot ce putem mai bine, El ajunge să fie Neprihănirea noastră. Pentru a ajunge să fim lumina lumii, avem nevoie de fiecare rază pe care ne-o trimite Dumnezeu. Letter 22, 1889