Descoperirea puterii lui Dumnezeu

Copiii lui Israel au stat mulţi ani în robia egiptenilor. Când au venit în Egipt, fuseseră doar câteva familii, dar au ajuns să fie o mare mulţime. Pentru că erau înconjuraţi de idolatrie, mulţi dintre ei pierduseră cunoaşterea Dumnezeului adevărat şi uitaseră Legea Sa. Aceştia s-au alăturat egiptenilor în închinarea la soare, lună şi stele, precum şi la animale şi chipuri făcute de mâini omeneşti.

Tot ce se afla în jurul copiilor lui Israel era menit să-i facă să-L uite pe Dumnezeul cel viu. Totuşi printre ei erau şi evrei care păstra­seră cunoaşterea Dumnezeului adevărat, Creatorul cerului şi al pământului. Ei erau întristaţi când îşi vedeau copiii că sunt martori zi de zi la urâciunile oamenilor idolatri din jurul lor şi chiar că iau parte cu ei la aceste fapte, închinându-se zeităţilor egiptene, făcute din lemn şi piatră, şi aducând jertfe acestor obiecte lipsite de viaţă. Cei credincioşi au fost întristaţi şi, în necazul lor, au strigat către Domnul, cerându-I să-i elibereze de jugul egiptean, să-i scoată din Egipt şi să-i ducă într-un loc unde să scape de idolatrie şi de influenţele degradatoare din jurul lor.

Totuşi mulţi evrei erau mulţumiţi mai degrabă să rămână în sclavie decât să meargă într-o ţară nouă şi să întâmpine dificultăţile care însoţeau o astfel de călătorie. [113] Ca urmare, Domnul nu i-a eliberat prin primele semne şi minuni făcute în faţa faraonului. El a condus evenimentele spre o manifestare deplină a spiritului tiranic al faraonului, ca să-Şi poată arăta marea Sa putere atât faţă de egipteni, cât şi faţă de poporul Său şi să-i facă nerăbdători să părăsească Egiptul şi să aleagă să-I slujească lui Dumnezeu.

Deşi mulţi israeliţi ajunseseră să fie corupţi de idolatrie, totuşi cei credincioşi au rămas neclintiţi. Ei nu şi-au ascuns credinţa, ci au recunoscut în mod deschis în faţa egiptenilor faptul că Îi slujeau singurului Dumnezeu adevărat şi viu. Ei au repetat dovezile existenţei şi ale puterii lui Dumnezeu de la creaţie şi până în timpul lor. Egiptenii avuseseră ocazia de a se familiariza cu credinţa evreilor şi cu Dumnezeul lor. Ei încercaseră să-i îndepărteze pe închinătorii credincioşi de Dumnezeul cel adevărat şi fuseseră deranjaţi de faptul că nu reuşiseră să facă lucrul acesta nici prin ameninţări, nici prin făgăduirea unor răsplătiri, nici prin felul nemilos în care îi trataseră.

Ultimii doi faraoni care ocupaseră tronul Egiptului fuseseră tirani şi îi ameninţaseră fără milă pe evrei. Bătrânii lui Israel se străduiseră să încurajeze credinţa tot mai slabă a israeliţilor, amintindu-le de fă­gă­duinţa făcută lui Avraam şi de cuvintele profetice pe care le spu­sese Iosif înainte de a muri, prevestind eliberarea lor din Egipt. Unii au vrut să asculte şi să creadă. Alţii au privit la propria situaţie nefericită şi şi-au pierdut speranţa.

Poporul Israel, influenţat de mediul în care trăia

Egiptenii aflaseră despre aşteptările copiilor lui Israel şi luau în râs speranţele lor de eliberare, vorbind batjocoritor despre puterea Dumnezeului lor. Ei le atrăgeau atenţia asupra situaţiei lor ca popor, o simplă naţiune de sclavi, şi le spuneau [114] cu dispreţ: „Dacă Dumnezeul vostru este atât de drept şi de milos şi are o putere mai mare ca zeii Egiptului, de ce nu vă eliberează? De ce nu Îşi manifestă măreţia şi puterea înălţându-vă?

Apoi, egiptenii le atrăgeau atenţia israeliţilor asupra oamenilor din propriul popor, care se închinau chiar la idolii lor, pe care isra­eliţii îi numeau dumnezei falşi. Ei spuneau triumfători că zeii lor îi făcuseră să prospere, le dăduseră hrană, ploaie şi bogăţii mari, că tot zeii lor îi dăduseră pe israeliţi în mâinile lor pentru a le sluji şi că ei aveau puterea de a-i asupri şi de a-i ucide, aşa încât să nu mai existe ca popor. Ei râdeau de ideea că evreii urmau să fie eliberaţi vreodată din sclavie.

Faraonul a declarat cu îngâmfare că ar dori să-L vadă pe Dumnezeul lor eliberându-i din mâinile lui. Cuvintele acestea au nimicit speranţele multora dintre copiii lui Israel. Li se părea că declaraţiile împăratului şi ale sfătuitorilor lui erau prea greu de suportat. Ei ştiau că erau trataţi ca nişte sclavi şi că trebuie să suporte toată asuprirea pe care conducătorii şi supraveghetorii lor voiau să o aducă asupra lor. Copiii lor de parte bărbătească erau căutaţi şi ucişi. Însăşi viaţa li se părea o povară, dar credeau în Dumnezeul cerurilor şi I se închinau.

Apoi, au comparat situaţia lor cu aceea a egiptenilor. Ei nu credeau deloc în Dumnezeul cel viu, care avea puterea de a salva sau de a nimici. Unii dintre ei se închinau la idoli, chipuri de lemn şi de piatră, în timp ce alţii aleseseră să se închine la soare, lună şi stele, şi totuşi prosperau şi erau bogaţi. Unii dintre evrei credeau că, dacă Dumnezeu era mai presus de toţi zeii, nu îi va lăsa să fie nişte sclavi ai unui popor idolatru.

Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu au înţeles că [115] El îngă­duise ca ei să ajungă în Egipt din cauza necredincioşiei lor faţă de Dumnezeu, ca popor, şi din cauza înclinaţiei lor de a întemeia că­sătorii cu persoane din alte naţiuni, fiind duşi în felul acesta la idolatrie. Ei le-au spus cu hotărâre fraţilor lor că Dumnezeu îi va scoate curând din Egipt şi va sfărâma jugul asupririi lor.

Sosise timpul când Dumnezeu avea să răspundă la rugăciunile poporului Său asuprit şi să-l scoată din Egipt prin manifestări atât de măreţe ale puterii Sale, încât egiptenii să fie constrânşi să recunoască faptul că Dumnezeul evreilor, pe care Îl dispreţuiseră, era mai presus de toţi zeii. El urma să-i pedepsească pentru idolatria lor şi pentru că le atribuiau cu îngâmfare zeilor lor fără viaţă toate binecuvântările pe care le primiseră. Dumnezeu avea să slăvească propriul Nume, pentru ca popoarele celelalte să audă despre pute­rea Lui şi să tremure în faţa faptelor Sale măreţe şi pentru ca poporul Său, asistând la lucrările Sale minunate, să se întoarcă întru totul de la idolatrie pentru a-I aduce o închinare autentică.

Prin eliberarea lui Israel din Egipt, Dumnezeu Şi-a arătat într-un mod vizibil înaintea tuturor egiptenilor mila Sa faţă de po­po­rul Său. Dumnezeu a considerat că este potrivit să aducă la îndeplinire judecăţile Sale asupra faraonului, aşa încât, dacă nu va putea fi convins pe altă cale, să afle din propria experienţă neferi­cită că puterea Sa era mai presus de puterea tuturor celorlalţi zei. Pentru ca Numele Său să fie recunoscut pe întregul pământ, El ur­ma să prezinte înaintea tuturor popoarelor o dovadă exemplară şi convingătoare cu privire la puterea şi dreptatea Sa divină. Planul lui Dumnezeu a fost ca manifestările acestea ale puterii să întărească credinţa celor ce alcătuiau poporul Său, iar urmaşii lor să I se închine cu statornicie doar Lui, Dumnezeul care făcuse minuni atât de pline de milă pentru ei.

După ce faraonul îi ceruse poporului să confecţioneze cărămizi fără să le dea paie, Moise i-a declarat că Dumnezeul pe care el pretindea că nu-L cunoaşte avea să îl oblige să se [116] supună cerinţelor Sale şi să recunoască autoritatea Sa în calitate de Conducător suprem.

Plăgile

Minunile în care toiagul a fost prefăcut într-un şarpe şi apa râului, în sânge nu au mişcat inima împietrită a faraonului, ci doar au sporit ura lui faţă de israeliţi. Lucrarea vrăjitorilor l-a determinat să creadă că minunile acestea fuseseră făcute prin magie, dar a avut din plin dovada că lucrurile nu erau aşa, când plaga broaştelor a fost înlăturată. Dumnezeu ar fi putut să le facă să dispară şi să se întoarcă în ţărână într-o clipă, dar nu a făcut aşa, ca nu cumva, după ce aveau să fie îndepărtate, împăratul şi egiptenii să spună că acestea fuseseră rezultatul magiei, asemenea lucrării făcute de magicieni. Broaştele au murit, şi egiptenii le-au strâns grămezi, care au putut fi văzute de toţi şi care au poluat aerul. În minunea aceasta, împăratul şi toţi cei din Egipt au primit dovezi pe care logica şi filozofia lor deşartă nu le-au putut înlătura şi care arătau că lucrarea aceasta nu era rezultatul magiei, ci o judecată venită de la Dumnezeul cerurilor.

Vrăjitorii nu au fost în stare să producă păduchii. Domnul nu le-a îngăduit nici măcar să li se pară, nici lor, nici egiptenilor, că ei puteau să aducă plaga păduchilor. El voia să înlăture orice scuză pentru necredinţa faraonului. El i-a constrâns chiar şi pe vrăjitori să spună: „Aici este degetul lui Dumnezeu!”

Apoi, a urmat plaga muştelor câineşti. Muştele aduse peste Egipt nu erau asemenea muştelor inofensive care ne supără în unele anotimpuri ale anului, ci erau mari şi veninoase. Muşcătura lor era foar­te dureroasă, atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Dumnezeu a făcut deosebire între cei din poporul Său şi egipteni şi nu a îngăduit ca muştele să apară pe teritoriile locuite de evrei. [117]

Domnul a trimis apoi plaga ciumei animalelor, dar, în acelaşi timp, a ocrotit turmele şi cirezile evreilor, aşa încât nu a murit niciun animal. Apoi a venit plaga bubelor, atât peste oameni, cât şi peste ani­male, şi nici vrăjitorii nu au putut să se ferească de ea. După aceea, Domnul a trimis asupra Egiptului plaga ploii cu piatră amestecată cu foc, cu tunete şi fulgere. Fiecare plagă a fost anunţată înainte de a veni, ca să nu se spună că a avut loc din întâmplare. Domnul le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ se afla sub conducerea Dumnezeului evreilor – că tunetele, piatra şi furtuna se supuneau vocii Sale. Faraon cel mândru, care întrebase la început: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?”, s-a umilit şi a zis: „Am păcătuit. Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.” El l-a rugat pe Moise să mijlocească înaintea lui Dumnezeu, pentru ca tunetele şi fulgerele îngrozitoare să înceteze.

Apoi, Domnul a trimis plaga îngrozitoare a lăcustelor. Împăratul a ales mai degrabă să vină plăgile decât să se supună lui Dumnezeu. El şi-a văzut întreaga împărăţie suportând minunile acestor judecăţi îngrozitoare, fără să simtă vreo remuşcare. Atunci, Domnul a trimis întunericul asupra Egiptului. Oamenii nu numai că au fost lipsiţi de lumină, dar atmosfera era foarte apăsătoare, aşa încât respiraţia era grea, totuşi evreii au avut parte de aer curat şi de lumină în locuinţele lor.

Dumnezeu a mai adus încă o plagă înspăimântătoare asupra Egiptului, mai aspră ca oricare plagă precedentă. Doar împăratul şi preoţii idolatri se mai împotriveau ultimei cereri adresate de Moise. Poporul dorea ca evreilor să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Moise i-a vorbit faraonului şi poporului egiptean, precum şi israeliţilor, despre natura şi rezultatul ultimei plăgi. În noaptea aceea, [118] atât de îngrozitoare pentru egipteni şi atât de plină de slavă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost instituit ceremonialul so­lemn al sărbătorii Paştelui.

 Împăratului egiptean şi poporului mândru şi idolatru le-a fost foarte dificil să se supună cerinţelor Dumnezeului cerului. Împăratul Egiptului a cedat foarte greu. Când se afla sub loviturile cele mai dureroase, el era dispus să cedeze puţin, dar când loviturile erau înlăturate, el îşi retrăgea aprobările făcute. Ca urmare, asupra Egiptului a fost adusă plagă după plagă, dar el nu a cedat mai mult decât fusese obligat să cedeze prin pedepsele îngrozitoare ale mâniei lui Dum­nezeu. Faraonul a continuat în răzvrătirea lui, chiar şi după ce Egiptul fusese ruinat.

Moise şi Aaron i-au spus faraonului care aveau să fie natura şi rezultatul fiecărei plăgi ce avea să urmeze, din cauza refuzului său de a-l lăsa pe Israel să plece. De fiecare dată, el a văzut plăgile acestea venind exact aşa cum i se spusese că vor veni, şi totuşi nu a vrut să se supună. Mai întâi, el a vrut să le dea doar permisiunea de a-I aduce jertfe lui Dumnezeu în ţara Egiptului, apoi, după ce Egiptul suferise din cauza mâniei lui Dumnezeu, el a fost de acord să plece numai bărbaţii. După ce Egiptul fusese nimicit aproape în întregime de plaga lăcustelor, el a fost de acord să plece şi femeile, şi copiii, dar nu a vrut să-i lase să plece împreună cu turmele lor. Atunci, Moise i-a spus faraonului că îngerul lui Dumnezeu va ucide fiecare întâi născut din familiile lor.

Fiecare plagă fusese din ce în ce mai aspră decât precedenta, iar aceasta urma să fie mai îngrozitoare decât toate celelalte. Totuşi împăratul cel mândru a fost nespus de furios şi nu s-a umilit. Când au văzut pregătirile mari care aveau loc în mijlocul israeliţilor, în vederea acelei nopţi înspăimântătoare, egiptenii au ridiculizat acel semn al sângelui de pe pragul uşii caselor lor. [119]