Primii reformatori

Lumina adevărului nu a putut să fie întru totul stinsă în mijlocul întunericului care se aşternuse peste pământ în timpul perioadei îndelungate de supremaţie papală. În fiecare veac au existat martori ai lui Dumnezeu – oameni care au împărtăşit credinţa în Hristos ca fiind singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au susţinut că Biblia este singura regulă a vieţii şi care au sfinţit Sabatul adevărat. Posteritatea nu va şti niciodată cât de mult le datorează lumea acestor oameni. Ei au fost categorisiţi ca fiind eretici, motivele lor au fost puse la îndoială, caracterul lor a fost criticat, scrierile lor au fost confiscate, răstălmăcite sau deformate. Totuşi ei au rămas neclintiţi de la un veac la altul, păstrându-şi credinţa curată, ca pe o moştenire sfântă pentru generaţiile viitoare.

Războiul dus împotriva Bibliei a fost atât de înverşunat încât, uneori, au existat numai câteva exemplare, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca acest Cuvânt al Său să fie nimicit întru totul. Adevărurile lui nu urmau să fie ascunse pentru totdeauna. El a putut să dezlege lanţurile care ţineau cuvintele vieţii, aşa cum a putut să deschidă uşile închisorii şi să descuie porţile de fier pentru a-i elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări ale Europei, oamenii au fost îndemnaţi de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă. Ei au fost îndrumaţi spre Sfintele Scripturi într-o modalitate providenţială şi au cercetat paginile sfinte cu un interes adânc. Aceşti oameni erau dispuşi să primească lumina cu orice preţ. Deşi nu au înţeles cu claritate toate lucrurile, ei au fost făcuţi în stare [335, 336] să înţeleagă multe adevăruri de mult îngropate. Ei au fost trimişi ca nişte soli ai Cerului, rupând în bucăţi lanţurile ideilor false şi ale superstiţiilor şi chemându-i pe aceia care fuseseră înrobiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi afirme libertatea.

Venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor natală. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Orele de întuneric se risipeau şi în multe ţări apăreau dovezi ale răsăritului ce venea.

Luceafărul Reformei

În secolul al XIV-lea, în Anglia a răsărit „Luceafărul Reformei”. John Wycliffe a fost un vestitor al reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. El a fost părintele puritanilor, iar timpul lui a fost ca o oază în deşert.

Domnul a considerat potrivit să-i încredinţeze lucrarea de re­formă unui om a cărui aptitudine intelectuală avea să confere prestigiu şi demnitate activităţii lui. Această trăsătură a adus la tăcere vocile dispreţuitoare şi i-a împiedicat pe vrăjmaşii adevărului să încerce să discrediteze lucrarea lui, ridiculizând lipsa de educaţie a celui ce o susţinea. După ce ajunsese un erudit, Wycliffe a început să studieze Scripturile. În Scripturi, el a găsit ce căutase mai înainte în zadar. Aici, el a văzut descoperirea Planului de Mântuire şi pe Domnul Hristos prezentat ca fiind singurul apărător al omului. El a înţeles că Roma renunţase la căile biblice în favoarea unor tradiţii omeneşti. Wycliffe s-a dedicat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să propovăduiască adevărurile pe care le descoperise.

Marea lucrare a vieţii lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Aceasta a fost prima traducere completă care fusese realizată vreodată. Pentru că arta tipăritului încă nu era cunoscută, traducerea lui putea să fie copiată şi multiplicată numai printr-o muncă istovitoare, [337] totuşi lucrarea aceasta a fost făcută, iar poporul englez a primit Biblia în propria limbă. Ca urmare, lumina Cuvântului lui Dumnezeu a început să îşi răspândească razele strălucitoare în mijlocul întunericului. Mâna divină pregătea calea pentru marea Reformă.

Apelul la raţiune i-a trezit pe oameni din supunerea lor pasivă faţă de dogmele papale. Scripturile au fost primite favorabil de cei din clasele sociale înalte, singurii din vremea aceea care ştiau să citească. Wycliffe a predicat învăţăturile distinctive ale protestan­tismului – mântuirea prin credinţa în Hristos şi infailibilitatea unică a Scripturilor. Mulţi preoţi i s-au alăturat în lucrarea de răspândire a Bibliei şi în predicarea Evangheliei, iar efectul acestei lucrări şi al scrierilor lui Wycliffe a fost atât de mare încât noua credinţă a fost primită de aproape jumătate din poporul englez. Împărăţia întunericului tremura.

Eforturile vrăjmaşilor lui de a-i opri lucrarea şi de a-l ucide au fost la fel de lipsite de succes, iar el a murit în pace la şaizeci şi unu de ani, chiar când slujea la altar.

Răspândirea Reformei

Scrierile lui Wycliffe l-au determinat pe Jan Hus din Boemia să renunţe la multe dintre ideile false ale catolicismului şi să înceapă lucrarea de reformă. Asemenea lui Wycliffe, Hus a fost un creştin nobil, un bărbat învăţat şi de un devotament neclintit faţă de adevăr. Apelurile lui care făceau referire la Scripturi şi condamnările îndrăzneţe la adresa vieţii scandaloase şi imorale a clerului au stârnit un interes larg răspândit, iar mii de oameni au acceptat cu bucurie o credinţă mai curată. Faptul acesta a provocat mânia papei şi a prelaţilor, preoţilor şi călugărilor, iar Hus a fost convocat să se înfăţişeze înaintea Conciliului de la Constance pentru a răspunde la acuzaţia de erezie. Împăratul german i-a garantat o călătorie sigură, [338] iar la sosirea în Constance, papa l-a asigurat personal că nu i se va face nicio nedreptate.

După un proces îndelungat, în care el şi-a păstrat convingerile adevărate, lui Hus i s-a cerut să aleagă fie să îşi retracteze învăţăturile, fie să sufere moartea. El a ales martirajul şi, după ce şi-a văzut cărţile aruncate în flăcări, el însuşi a fost ars pe rug. În prezenţa adunării demnitarilor bisericii şi ai statului, slujitorul lui Dumnezeu a rostit un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei ierarhiei papale. Execuţia lui, în ciuda călcării ruşinoase a promisiunii solemne şi pu­blice de protecţie, i-a arătat lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deşi nu ştiau, vrăjmaşii adevărului nu făceau decât să ajute la progresul lucrării pe care căutau zadarnic să o nimicească.

În ciuda furiei persecuţiei, după moartea lui Wycliffe, împotriva corupţiei credinţei religioase a continuat să fie adresat un protest calm, pios, stăruitor şi răbdător. Asemenea credincioşilor din zilele apostolice, mulţi şi-au sacrificat proprietăţile pământeşti pentru lucrarea lui Hristos.

Deşi s-au făcut eforturi aprige pentru a întări şi pentru a extinde puterea papalităţii, totuşi, în timp ce papii continuau să pretindă că sunt reprezentanţii lui Hristos, vieţile lor erau atât de corupte încât îi dezgustau pe oameni. După inventarea tiparului, Scripturile au fost răspândite mai larg, iar mulţi au fost îndrumaţi să înţeleagă faptul că învăţăturile papale nu erau susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când un martor a fost obligat să lase să cadă torţa adevărului, un altul a prins-o din mâna lui şi ţinut-o sus cu un curaj neabătut. Lupta care începuse urma să aibă ca rezultat emanciparea nu numai a unor persoane particulare şi a bisericilor, ci şi a naţiunilor. Pe parcursul [339] a o sută de ani, oamenii au continuat să susţină cauza lollarzilor din timpul lui Wycliffe. În Germania, Reforma a început sub conducerea lui Luther; Calvin a predicat Evanghelia în Franţa, iar Zwingli în Elveţia. Lumea a fost trezită din somnul veacurilor şi, din ţară în ţară, răsunau cuvintele magice: „Libertate religioasă.”