Credincioșia față de Dumnezeu în timpul persecuției
Apostolii au continuat lucrarea lor plină de milă, vindecându-i pe cei suferinzi şi propovăduindu-L cu o mare putere pe Mântuitorul răstignit şi înviat. Mulţi oameni au intrat continuu în biserică prin botez, dar niciunul dintre aceia care nu erau uniţi într-o inimă şi un gând cu credincioşii lui Hristos nu a îndrăznit să li se alăture. Mulţimile s-au adunat în număr mare la Ierusalim, aducându-i pe bolnavi şi pe cei tulburaţi de duhuri necurate. Mulţi suferinzi erau aşezaţi pe stradă, pentru ca, atunci când Petru şi Ioan aveau să treacă pe acolo, umbra lor să poată cădea peste ei şi să-i vindece. Puterea Mântuitorului înviat venise cu adevărat asupra apostolilor, iar ei săvârşeau semne şi minuni care făceau ca numărul credincioşilor să crească zilnic.
Lucrurile acestea i-au încurcat într-o mare măsură pe preoţi şi pe conducători, mai ales pe aceia care erau saduchei. Ei au înţeles că, dacă apostolilor li se îngăduia să predice despre un Mântuitor înviat şi să facă minuni în Numele Său, învăţătura pe care ei o promovau, aceea că nu există înviere, urma să fie respinsă de toţi, iar secta lor avea să dispară curând. Fariseii au înţeles că predicarea acestora înclina să submineze ceremoniile iudaice şi să anuleze valoarea jertfelor. Eforturile lor precedente de a-i opri pe aceşti predicatori fuseseră zadarnice, dar acum erau hotărâţi să pună capăt agitaţiei. [254, 255]
Eliberarea lui Petru
Ca urmare, apostolii au fost arestaţi şi duşi în închisoare, iar Sinedriul a fost chemat pentru a-i judeca. Un mare număr de oameni învăţaţi au fost convocaţi alături de membrii consiliului, iar ei s-au consfătuit cu privire la ce anume era de făcut cu aceşti tulburători ai păcii. „Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară şi le-a zis: ’Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.’”
Când apostolii au apărut în mijlocul credincioşilor şi le-au relatat felul cum îngerii îi conduseseră printre soldaţii care păzeau închisoarea şi cum le porunciseră să-şi reia lucrarea care fusese întreruptă de preoţi şi conducători, fraţii s-au umplut de bucurie şi de uimire.
Preoţii şi conducătorii din consiliu hotărâseră să-i acuze de instigarea la revoltă şi de uciderea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5,1-11), precum şi de conspiraţia în vederea subminării autorităţii preoţilor şi în vederea uciderii lor. Ei au avut încredere că gloata va putea să fie instigată să preia condamnarea apostolilor şi să procedeze aşa cum a procedat cu Domnul Isus. Ei erau conştienţi de faptul că mulţi dintre cei care nu primiseră învăţătura despre Hristos erau sătui de conducerea arbitrară a autorităţilor iudaice şi doreau cu nerăbdare o schimbare hotărâtă. De asemenea, ei se temeau că, dacă persoanele acelea ar fi ajuns să fie interesate de credinţa apostolilor şi să-L recunoască pe Isus ca Mesia, furia întregului popor va fi stârnită împotriva preoţilor, iar acestora li se va cere să dea socoteală pentru uciderea lui Hristos. Ca urmare, au hotărât să ia măsuri serioase pentru a împiedica lucrul acesta. În cele din urmă, au trimis să-i aducă înaintea lor [256] pe apostolii despre care credeau că sunt în închisoare. Au fost foarte uimiţi când cei trimişi au venit înapoi cu răspunsul că uşile închisorii au fost găsite încuiate şi pe soldaţii din gardă stând în faţa lor, dar cei închişi nu se aflau niciunde.
Curând, „cineva a venit şi le-a spus: ’Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă stau în Templu şi învaţă pe norod.’” Deşi apostolii au fost eliberaţi din închisoare într-o modalitate miraculoasă, totuşi nu au fost scutiţi de judecată şi pedeapsă. Pe vremea când fusese cu ei, Domnul Hristos le spusese: „Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti.” Prin faptul că îl trimisese pe înger, Dumnezeu le dăduse o dovadă a grijii Sale şi o asigurare a prezenţei Sale, dar acum partea lor era să sufere pentru Domnul Isus pe care Îl predicau. Oamenii erau atât de impresionaţi de lucrurile pe care le văzuseră şi le auziseră, încât preoţii şi conducătorii au ştiut că le va fi imposibil să-i stârnească împotriva apostolilor.
A doua judecare
„Atunci, căpitanul Templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod. După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel: ’Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui Om.’” Ei nu mai erau la fel de doritori să poarte vina pentru uciderea lui Isus ca atunci când au strigat împreună cu gloata josnică: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”
Asemenea celorlalţi apostoli, Petru a folosit aceeaşi modalitate de apărare pe care o folosise la judecata precedentă: [257] „Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: ’Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!’” Îngerul trimis de Dumnezeu fusese acela care îi eliberase din închisoare şi le poruncise să meargă în templu şi să-i înveţe pe oameni. Prin ascultarea de îndrumările lui, ei respectaseră porunca divină şi trebuiau să continue să o respecte cu orice preţ. Petru a continuat: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”
Duhul Inspiraţiei era cu apostolii, iar cei acuzaţi au ajuns să fie acuzatorii, învinovăţindu-i de uciderea lui Hristos pe preoţii şi conducătorii care alcătuiau consiliul. Iudeii erau atât de mâniaţi din cauza aceasta, încât au hotărât să ia legea în propriile mâini şi să-i condamne la moarte fără niciun alt proces de judecată şi fără nicio autoritate din partea ofiţerilor romani. Ei erau deja vinovaţi de sângele lui Hristos, iar acum erau nerăbdători să-şi păteze mâinile cu sângele apostolilor. Totuşi acolo se găsea un om învăţat şi aflat într-o poziţie înaltă, a cărui minte limpede a înţeles că pasul acesta violent va duce la consecinţe îngrozitoare. Dumnezeu l-a ridicat pe omul acesta în consiliul lor pentru a opri violenţa preoţilor şi conducătorilor.
Gamaliel, învăţat fariseu şi cărturar, un om cu o mare reputaţie, era o persoană foarte precaută, care, înainte de a vorbi în favoarea celor închişi, a cerut ca aceştia să fie scoşi din încăpere. Apoi a vorbit cu mult calm şi cu prudenţă: „Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape [258] patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce îl urmaseră au fost risipiţi şi nimiciţi. După el s-a ivit Iuda Galileeanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el, şi toţi cei ce-l urmaseră au fost risipiţi. Şi acum, eu vă spun: Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar, dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.”
Preoţii nu au putut să nu remarce că părerile lui erau înţelepte, aşa că au fost nevoiţi să fie de acord cu el şi i-au eliberat cu mari reţineri pe întemniţaţi, după ce i-au bătut cu nuiele şi le-au poruncit din nou şi din nou să nu mai predice în Numele lui Isus, ameninţându-i că vor plăti cu viaţa pentru îndrăzneala lor. „Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui. Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.”
Persecutorii apostolilor au fost într-o încurcătură destul de mare când şi-au dat seama de incapacitatea lor de a-i înfrânge pe aceşti martori ai lui Hristos, care au avut credinţa şi curajul de a-şi schimba ruşinea în slavă şi suferinţa în bucurie pentru cauza Domnului lor, care suportase umilinţa şi agonia înaintea lor. Ca urmare, ucenicii aceştia curajoşi au continuat să-i înveţe pe oameni în public şi în case particulare, în taină, la cererea celor care, de teama iudeilor, nu îndrăzneau să-şi mărturisească credinţa într-un mod deschis.