Apostolul Pavel a fost un lucrător neobosit. El a călătorit fără încetare din loc în loc, uneori prin regiuni neospitaliere, alteori a călătorit pe apă, înfruntând furtuni şi intemperii. El nu a îngăduit niciunui lucru să-l împiedice de la îndeplinirea lucrării lui. El era slujitorul lui Dumnezeu şi trebuia să împlinească voia Sa. Atât predicând, cât şi scriind, el a vestit o solie care a adus ajutor şi putere bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile. Pentru noi, cei care trăim aproape de încheierea istoriei pământului, solia pe care a vestit-o el vorbeşte cu claritate despre primejdiile care vor ameninţa biserica şi despre învăţăturile false pe care poporul lui Dumnezeu va trebui să le înfrunte.
Apostolul Pavel a mers din ţară în ţară şi din oraş în oraş, predicându-L pe Hristos şi întemeind biserici. Oriunde a găsit un auditoriu, el a lucrat pentru a combate ideile false şi pentru a îndrepta paşii bărbaţilor şi femeilor pe calea luminii. În fiecare loc unde au fost oameni conduşi să-L primească pe Hristos prin lucrarea lui, el a organizat o biserică. Indiferent cât de puţini au fost ca număr, el a procedat la fel. Pavel nu a uitat bisericile pe care le-a înfiinţat. Oricât de mică era o biserică, ea era obiectul grijii şi al interesului său.
Misiunea lui i-a cerut să slujească în diferite feluri – să lucreze pentru a-şi câştiga existenţa, să înfiinţeze biserici, să scrie epistole către bisericile deja înfiinţate. Totuşi, în mijlocul acestor activităţi variate, [310, 311] el a declarat: „Fac un singur lucru” (Filipeni 3,13). El a păstrat cu statornicie în atenţie o singură ţintă – să fie credincios faţă de Hristos, care i Se descoperise pe vremea când rostea blasfemii la adresa Numelui Său şi folosea orice mijloc pentru a-i face şi pe alţii să-L batjocorească. Marele scop al vieţii lui a fost să-L slujească şi să-L cinstească pe Acela al cărui Nume, mai înainte, îl tratase cu dispreţ. Singura lui dorinţă era aceea de a câştiga suflete pentru Mântuitorul. Evreii şi neevreii puteau să i se împotrivească şi să-l persecute, dar nimic nu era în stare să-l abată de la scopul lui.
Pavel îşi relatează experienţa
Apostolul Pavel le scrie filipenilor, descriindu-le experienţa lui dinainte şi de după convertire. „Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Filipeni 3,4-6).
După convertire, mărturia lui a fost următoarea:
„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Filipeni 3,4-6).
Neprihănirea pe care o considerase ca fiind foarte valoroasă până atunci i se părea acum lipsită de valoare. Dorinţa arzătoare a sufletului său era: „Şi să-L cunosc pe El, şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea [312] cu moartea Lui. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3,10-14).
Un lucrător adaptabil
Priviţi-l în închisoarea din Filipi, unde, în ciuda trupului său sfâşiat de durere, cântecele lui de laudă rup tăcerea de la miezul nopţii. După ce un cutremur deschisese porţile închisorii, vocea lui se aude iarăşi, adresându-i temnicerului păgân cuvinte de încurajare: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici” – fiecare este la locul lui, reţinut de prezenţa tovarăşului lor de închisoare. Temnicerul, convins de realitatea credinţei care îl susţine pe apostolul Pavel, întreabă cu privire la calea mântuirii şi se alătură împreună cu toţi cei din casa lui grupului persecutat de ucenici ai lui Hristos.
Priviţi-l pe Pavel în Atena, aflat înaintea conciliului din Areopag, întâmpinând ştiinţa prin ştiinţă, logica prin logică şi filozofia prin filozofie. Observaţi cum îi îndrumă pe ascultători cu un tact născut din dragostea divină spre Iehova, ca fiind „Dumnezeul cel necunoscut”, căruia ei I se închinau fără să ştie şi, citând cuvintele unuia dintre poeţii lor, Îl descrie ca fiind Tatăl lor ceresc. Ascultaţi-l cum în acea perioadă a castelor sociale, când drepturile demnităţii omului erau întru totul nerecunoscute, el prezintă marele adevăr al frăţietăţii omeneşti, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului”. Apoi, Pavel [313] le arată cum planurile milei şi harului lui Dumnezeu străbat asemenea unui fir de aur toate lucrările Sale cu oamenii. El „le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”.
Ascultaţi-l vorbind în tribunalul lui Festus, când împăratul Agripa, convins de adevărul Evangheliei, exclamă: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” Cu câtă amabilitate răspunde Pavel, arătând spre propriile lanţuri şi spunând: „Fie curând, fie târziu să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.”
Aşa s-a desfăşurat viaţa lui, după cum este descrisă în propriile cuvinte: „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11,26.27).
El spunea: „Ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor. Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (1 Corinteni 4,12.13; 2 Corinteni 6,10).
Lucrarea de slujire în lanţuri
Deşi a fost în închisoare pentru o perioadă îndelungată, totuşi Dumnezeu a dus mai departe prin el lucrarea Sa deosebită. Lanţurile lui aveau să fie mijloacele de răspândire a cunoaşterii lui Hristos şi un motiv de a-L slăvi pe Dumnezeu. Când a fost trimis dintr-un oraş în altul pentru a fi judecat, [314] mărturia lui cu privire la Isus şi întâmplările interesante ale convertirii lui au fost relatate înaintea regilor şi guvernatorilor, aşa încât să nu aibă scuza de a nu fi auzit despre Domnul Isus. Mii de oameni au crezut în Hristos şi s-au bucurat în Numele Său. Am văzut că planul deosebit al lui Dumnezeu s-a împlinit în călătoria lui Pavel pe mare. Dumnezeu a prevăzut ca echipajul corabiei să fie martor al manifestării puterii lui Dumnezeu prin apostolul Pavel şi ca păgânii să poată auzi despre Numele lui Isus şi mulţi să poată fi convertiţi prin învăţătura prezentată de Pavel şi prin faptul că vedeau minunile săvârşite de el. Regii şi guvernatorii au fost fascinaţi de raţionamentul lui, iar când Îl predica pe Domnul Isus cu zel şi cu puterea Duhului Sfânt, relatând evenimentele interesante ale experienţei lui, ei ajungeau la convingerea că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu.