Trădarea lui Hristos

Am fost purtată în viziune, până în ocazia când Domnul Isus a mâncat cina de Paşti cu ucenicii Săi. Satana îl înşelase pe Iuda şi îl determinase să creadă că era unul dintre ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar inima lui fusese întotdeauna firească. El văzuse lucrările minunate ale Domnului Isus, fusese cu El pe parcursul slujirii Sale şi se lăsase convins de dovezile copleşitoare care arătau că El era Mesia. Totuşi Iuda era închis în sine şi lacom. El iubea banii. El a fost supărat şi nemulţumit cu privire la mirul scump ce fusese turnat pe capul Domnului Isus.

Maria Îl iubea pe Domnul ei. El îi iertase păcatele, care erau multe, şi îl înviase pe fratele ei mult iubit, iar ea a simţit că nimic nu era prea scump pentru a-I fi dăruit lui Isus. Cu cât mirul era mai preţios, cu atât putea să-şi exprime mai bine recunoştinţa faţă de Mântuitorul ei.

Ca scuză pentru lăcomia lui, Iuda a declarat că mirul ar fi putut să fie vândut, iar banii să le fie daţi săracilor. Totuşi el nu a spus acest lucru pentru că îi păsa de săraci, deoarece el era egoist şi ade­sea îşi însuşea spre folosul propriu banii care îi erau încredinţaţi în grijă pentru a fi daţi săracilor. Iuda nu fusese atent cu privire la lucrurile necesare pentru confortul lui Isus şi nici chiar cu privire la nevoile Sale şi, pentru a-şi scuza lăcomia, adesea făcea referire la cei săraci. Fapta aceasta generoasă a Mariei constituia mustrarea cea mai tăioasă la adresa înclinaţiei lui spre lăcomie. Astfel, a fost [208, 209] pregătită calea prin care ispita lui Satana urma să fie primită cu uşurinţă în inima lui Iuda.

Preoţii şi conducătorii iudeilor Îl urau pe Domnul Isus, dar mulţimile se adunau pentru a asculta cuvintele Sale înţelepte şi pentru a fi martore la lucrările Sale minunate. În inima oamenilor era stârnit interesul cel mai adânc, iar ei Îl urmau pe Domnul Isus nerăbdători să asculte învăţăturile Sale, pentru că Îl considerau un Învăţător minunat. Mulţi dintre conducători au crezut în El, dar nu au îndrăznit să-şi mărturisească această credinţă, ca nu cumva să fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii au hotărât că trebuiau să facă ceva pentru a abate atenţia oamenilor de la Isus. Ei s-au temut că toţi oamenii vor ajunge să creadă în El. Ei nu s-au simţit în siguranţă şi se gândeau că, dacă nu Îl vor ucide pe Isus, îşi vor pierde poziţia. Însă chiar şi după ce Îl vor ucide, vor mai rămâne încă monumente vii ale puterii Sale.

Domnul Isus îl înviase pe Lazăr, iar ei se temeau că, dacă Îl vor ucide pe Isus, Lazăr va mărturisi despre puterea Sa minunată. Oamenii se adunau în număr mare pentru a-l vedea pe acela care fusese înviat, iar conducătorii au hotărât să-l ucidă şi pe Lazăr şi să pună capăt agitaţiei. Apoi, urmau să-i întoarcă pe oameni la tradiţiile şi învăţăturile omeneşti, la zeciuirea izmei şi a mărarului, şi să aibă din nou influenţă asupra lor. Ei s-au înţeles să-L prindă pe Isus când era singur, pentru că, dacă ar fi încercat să-L ia din mijlocul mulţimii, când toată atenţia oamenilor era îndreptată cu interes spre El, ar fi fost ucişi cu pietre.

Iuda ştia cât de nerăbdători erau să-L prindă pe Domnul Isus şi s-a oferit să-L trădeze şi să-L dea pe mâna bătrânilor şi a preoţilor de seamă pentru câţiva arginţi. Dragostea de bani l-a determinat să fie de acord să-L trădeze pe Domnul lui şi să-L dea în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi. Satana lucra în mod direct prin Iuda, iar trădătorul îşi concepea planurile de trădare a Domnului lui chiar în timpul evenimentului impresionant [210] al ultimei cine. Domnul Isus le-a spus cu părere de rău ucenicilor Săi că toţi vor găsi o pricină de poticnire în El în noaptea aceea. Totuşi Petru a afirmat cu zel că, dacă toţi ceilalţi vor găsi o pricină de poticnire din cauza Lui, el nu se va poticni. Domnul Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22,32.32).

În grădină

L-am văzut pe Domnul Isus în grădină cu ucenicii. Cu o amără­ciune adâncă, El i-a îndemnat să vegheze şi să se roage, ca să nu cadă în ispită. El ştia că urma să le fie pusă la încercare credinţa, că speranţele lor vor fi dezamăgite şi că vor avea nevoie de toată puterea pe care puteau să o obţină printr-o veghere atentă şi prin rugăciune fierbinte. Domnul Isus S-a rugat cu lacrimi şi strigăte pu­ternice, „zicând: ’Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta’” (Luca 22,42). Fiul lui Dumnezeu Se ruga în agonie. Picături mari de sânge se adunau pe faţa Sa şi cădeau pe pământ. Îngerii zburau deasupra locului aceluia, fiind martori ai scenei, dar numai unul a primit sarcina de a merge şi de a-L întări pe Fiul lui Dumnezeu în agonia Sa. În cer nu era nicio bucurie. Îngerii şi-au dat jos coroanele şi harpele şi L-au privit pe Isus în tăcere şi cu interesul cel mai adânc. Ei au dorit să-L înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerii conducători nu le-au îngăduit, ca nu cumva, văzând cum fusese trădat, să-L elibereze. Fusese făcut un plan, iar acesta trebuia să se împlinească.

După ce S-a rugat, Domnul Isus a venit la ucenicii Săi, dar ei dormeau. În acea oră îngrozitoare, El nu a avut parte nici măcar de simpatia şi rugăciunile ucenicilor Săi. [211] Petru, care fusese atât de zelos cu puţin timp înainte, era cufundat într-un somn adânc. Domnul Isus i-a adus aminte de declaraţiile lui hotărâte şi i-a spus: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!” (Matei 26,40).

Iuda Îl trădează pe Isus

Apoi, Iuda a apărut însoţit de un grup de bărbaţi înarmaţi. El s-a apropiat de Domnul lui, ca de obicei, pentru a-L saluta. Grupul L-a înconjurat pe Isus, iar atunci El Şi-a manifestat puterea divină şi a zis: „Pe cine căutaţi?” „Eu sunt.” Atunci, ei au căzut la pământ. Domnul Isus a pus întrebarea aceasta pentru ca ei să poată fi martori ai puterii Sale şi să aibă dovada că, dacă voia, El putea să Se elibe­reze din mâinile lor.

Când au văzut că mulţimea cu săbii şi bastoane a căzut atât de repede la pământ, ucenicii au început să aibă speranţe. Când oamenii s-au ridicat şi L-au înconjurat din nou pe Fiul lui Dumnezeu, Petru şi-a scos sabia, l-a lovit pe un slujitor al marelui preot şi i-a tăiat urechea. Domnul Isus l-a îndemnat să pună sabia în teacă, spunând: „Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26,53). Am văzut că, în timp ce au fost rostite cuvintele acestea, chipul îngerilor s-a înviorat de speranţă. Ei au dorit de mai multe ori să-L înconjoare pe Comandantul lor şi să risipească gloata furioasă. Totuşi tristeţea a coborât din nou pe chipul lor când Domnul Isus a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?” (Matei 26,54). Inima ucenicilor, de asemenea, a fost cuprinsă de disperare şi dezamăgire amară când Domnul Isus a îngăduit să fie luat de vrăjmaşii Săi.

Ucenicii se temeau pentru propria viaţă şi L-au părăsit toţi, fugind. Domnul Isus a fost lăsat singur în mâinile gloatei ucigaşe. Oh, cât de mult a triumfat [212] Satana atunci! Şi ce tristeţe, ce durere era în sufletul îngerilor lui Dumnezeu! Multe legiuni de îngeri sfinţi, fiecare având înainte un înger comandant de statură înaltă, au fost trimise pentru a fi martore ale evenimentelor. Îngerii trebuiau să înregistreze fiecare insultă şi fiecare act de cruzime la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu şi să reţină fiecare durere năpraznică şi chinuitoare pe care o va suferi Domnul Isus, pentru că tocmai acei oameni care s-au implicat în scena aceasta îngrozitoare vor trebui să vadă totul din nou într-o modalitate vie.