Intrarea în Țara Făgăduită

După moartea lui Moise, Iosua urma să fie conducătorul lui Israel pentru a duce poporul în Ţara Făgăduită. El fusese prim-ministrul lui Moise în cea mai mare parte a timpului cât israeliţii rătăciseră în pustie. El văzuse lucrările minunate pe care Dumnezeu le făcuse prin Moise şi înţelesese bine înclinaţiile poporului. El a fost unul dintre cei doisprezece bărbaţi trimişi ca iscoade pentru a cerceta Ţara Făgăduită, unul dintre cei doi care au prezentat un raport credincios cu privire la bogăţiile ţării şi care au încurajat poporul să meargă şi să ia ţara în stăpânire prin puterea lui Dumnezeu. El era competent pentru poziţia aceasta importantă. Domnul i-a făgăduit lui Iosua că va fi cu el aşa cum fusese cu Moise şi că, dacă va fi credincios în res­pectarea poruncilor Sale, îl va ajuta să cucerească ţara Canaanului cu uşurinţă. Iosua era îngrijorat cu privire la modalitatea în care îşi va îndeplini sarcina de a conduce poporul în ţara Canaanului, dar încurajarea aceasta i-a îndepărtat temerile.

Iosua le-a poruncit copiilor lui Israel să se pregătească pentru o călătorie de trei zile şi le-a spus că toţi bărbaţii care purtau armele vor merge la luptă. „Ei au răspuns lui Iosua şi au zis: ’Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, [175, 176] cum am ascultat pe Moise. Numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise! Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale şi care nu va asculta de tot ce-i vei porunci să fie pedepsit cu moartea! Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te!’”

Traversarea Iordanului urma să fie făcută printr-o minune. „Iosua a zis poporului: ’Sfinţiţi-vă, căci mâine Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru.’ Şi Iosua a zis preoţilor: ’Luaţi chivotul legământului şi treceţi înaintea poporului.’ Ei au luat chivotul legământului şi au pornit înaintea poporului. Domnul a zis lui Iosua: ’Astăzi voi începe să te înalţ înaintea întregului Israel, ca să ştie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.’”

Preoţii trebuiau să meargă înaintea poporului şi să poarte chivotul în care se afla Legea lui Dumnezeu. Când au păşit în apele Iordanului, acestea s-au despărţit, iar preoţii au trecut purtând chivotul, care era un simbol al prezenţei Divine, iar oştirea evreilor i-a urmat. Când preoţii au fost la jumătatea drumului prin mijlocul Iordanului, li s-a poruncit să stea acolo până va trece întreaga oştire a lui Israel. Aici, noua generaţie a israeliţilor a fost convinsă că apele Iordanului erau supuse aceleiaşi puteri pe care părinţii lor o văzuseră manifestându-se la Marea Roşie, cu patruzeci de ani în urmă. Mulţi dintre ei trecuseră prin Marea Roşie când erau copii. Acum, treceau prin Iordan, ca nişte războinici pregătiţi de luptă.

După ce toată oştirea lui Israel a traversat Iordanul, [177] Iosua le-a poruncit preoţilor să iasă din râu. Îndată ce preoţii care purtau chivotul au ieşit din râu şi au ajuns pe mal, Iordanul a început să curgă la fel ca înainte, umplând vadul. Această minune uimitoare care a fost săvârşită le-a mărit mult israeliţilor credinţa. Pentru ca minunea aceasta să nu fie uitată niciodată, Domnul i-a poruncit lui Iosua să pună nişte oameni de seamă, câte unul din fiecare seminţie, să ia pietre din vadul râului, din locul unde au stat preoţii în timp ce trecea oştirea evreilor, şi să le poarte pe umeri pentru a ridica un monument la Ghilgal, ca să păstreze în amintire faptul că Israel a traversat Iordanul păşind pe teren uscat. După ce preoţii au ieşit din Iordan, Dumnezeu Şi-a îndepărtat mâna puternică, iar apele au năvălit ca o cascadă, urmându-şi cursul.

Când toţi împăraţii amoriţilor şi împăraţii canaaniţilor au auzit că Domnul oprise apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, li s-a înmuiat inima de frică. Israeliţii uciseseră doi dintre împăraţii Moa­bului, iar trecerea lor miraculoasă prin apele umflate şi năvalnice ale Iordanului i-a umplut de o groază cumplită. Apoi, Iosua a circumcis toţi bărbaţii care se născuseră în pustie. După ceremonia aceasta, au ţinut Sărbătoarea Paştelui în câmpia Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: ’Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.’”

Popoarele păgâne Îi reproşaseră Domnului, precum şi poporului Său faptul că evreii nu luaseră în stăpânire ţara Canaanului, pe care aceştia speraseră să o moştenească la scurt timp după ce părăsiseră Egiptul. Vrăjmaşii lor triumfaseră pentru că ei rătăciseră atât de multă vreme în pustie şi s-au înălţat cu mândrie împotriva lui Dumnezeu, declarând că El nu a fost în stare să-i conducă în [178] ţara Canaanului. Evreii au trecut acum prin Iordan pe teren uscat, iar vrăjmaşii lor de-acum nu mai puteau să le reproşeze nimic.

Mana continuase să apară până la data aceea, dar acum, când erau pe punctul de a lua în stăpânire Canaanul şi de a mânca roade­le ţării, israeliţii nu mai aveau nevoie de ea, iar mana a încetat să apară.

Căpetenia oştirii Domnului

Iosua s-a retras într-un loc liniştit pentru a medita şi a se ruga, cerând ca prezenţa deosebită a lui Dumnezeu să-l însoţească. Atunci a văzut un bărbat de statură înaltă, îmbrăcat în veşminte de război şi având o sabie în mână. Iosua nu l-a recunoscut ca fiind un soldat din armata lui Israel, şi totuşi nu părea să fie un vrăjmaş. În zelul său, s-a dus spre el şi i-a zis: „’Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?’ El a răspuns: ’Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.’ Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: ’Ce spune Domnul meu robului Său?’ Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: ’Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.’ Şi Iosua a făcut aşa.”

Acesta nu era un înger obişnuit. Era Domnul Isus Hristos, care îi condusese pe evrei prin pustie, ascuns în stâlpul de foc noaptea şi în stâlpul de nor ziua. Locul a fost sfinţit de prezenţa Sa şi, prin urmare, lui Iosua i s-a poruncit să-şi scoată încălţămintea.

Apoi, Domnul l-a îndrumat pe Iosua cu privire la modalitatea prin care avea să cucerească Ierihonul. Tuturor războinicilor urma să li se poruncească să înconjoare cetatea o dată pe zi timp de şase zile, iar în ziua a şaptea, de şapte ori. [179]

Cucerirea Ierihonului

„Iosua, fiul lui Nun, a chemat pe preoţi şi le-a zis: ’Luaţi chivotul legământului şi şapte preoţi să poarte cele şapte trâmbiţe de corn de berbec înaintea chivotului Domnului.’ Şi a zis poporului: ’Porniţi, înconjuraţi cetatea şi bărbaţii înarmaţi să treacă înaintea chivotului Domnului.’ După ce a vorbit Iosua poporului, cei şapte preoţi care purtau înaintea Domnului cele şapte trâmbiţe de corn de berbec au pornit şi au sunat din trâmbiţe. Chivotul legământului Domnului mergea în urma lor.

Bărbaţii înarmaţi mergeau înaintea preoţilor, care sunau din trâmbiţe, şi coada oştirii mergea după chivot; în timpul mersului, preoţii sunau din trâmbiţe. Iosua dăduse porunca aceasta poporului: ’Voi să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: «Strigaţi!» Atunci să strigaţi.’ Chivotul Domnului a înconjurat cetatea şi i-a dat ocol o dată; apoi au intrat în tabără şi au rămas în tabără peste noapte.”

Oştirea evreilor a mărşăluit în ordine deplină. În faţă mergea un grup ales de bărbaţi înarmaţi, purtând echipament de război, dar nu pentru a-şi arăta îndemânarea în mânuirea armelor, ci numai pentru a crede şi a asculta îndrumările care le erau date. Apoi urmau şapte preoţi cu trâmbiţe. După ei venea chivotul lui Dumnezeu, poleit cu aur, cu un nimb de slavă care plutea deasupra lui. Chivotul era purtat de preoţii îmbrăcaţi în haine deosebite şi somptuoase, care arătau poziţia lor sfântă. Armata cea mare a lui Israel urma în ordine deplină, fiecare seminţie avându-şi steagul ei. În felul acesta, au înconjurat cetatea, purtând chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea niciun sunet, ci doar zgomotul paşilor acelei armate puternice şi [180] sunetul solemn al trâmbiţelor, al căror ecou răsuna în văi şi pretutindeni în cetatea Ierihon.

Străjerii acelei cetăţi sortite pieirii observau uimiţi şi alarmaţi toate mişcările, raportându-le celor care conduceau cetatea. Ei nu pu­teau să spună ce însemna parada aceasta. Unii îşi băteau joc de ideea că Ierihonul va fi cucerit astfel, în timp ce alţii erau uluiţi pri­vind splendoarea chivotului şi înfăţişarea solemnă şi nobilă a preoţilor şi a oştirii lui Israel, avându-l pe Iosua în frunte. Ei şi-au adus aminte de Marea Roşie care se despărţise înaintea evreilor cu patruzeci de ani în urmă şi de trecătoarea care fusese pregătită pentru ei prin mij­locul râului Iordan. Aceşti oameni erau prea îngroziţi pentru a glumi. Ei păzeau cu stricteţe porţile încuiate ale cetăţii, iar nişte războinici puternici apărau fiecare poartă.

Timp de şase zile, armatele lui Israel au făcut înconjurul cetăţii. În ziua a şaptea, au înconjurat cetatea de şapte ori. Ca de obicei, oamenilor li s-a poruncit să păstreze tăcerea. Numai sunetul trâmbiţelor trebuia să fie auzit. Oamenii trebuiau să fie atenţi, iar când trâmbiţele aveau să sune mai prelung decât de obicei, toţi trebuiau să strige cu putere, pentru că Dumnezeu le dăduse cetatea. „În ziua a şaptea s-au sculat în zorii zilei şi au înconjurat în acelaşi fel cetatea de şapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de şapte ori. A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua a zis popo­rului: ’Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!’ Poporul a scos strigăte, şi preoţii au sunat din trâmbiţe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiţei, a strigat tare, şi zidul s-a prăbuşit; [181] poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate.”

Dumnezeu a intenţionat să le arate israeliţilor că nu lor avea să li se atribuie cucerirea Canaanului. Căpetenia oştirii Domnului biruise Ierihonul. El şi îngerii Săi erau angajaţi în război. Domnul Hristos le-a poruncit armatelor cerului să dărâme zidurile Ierihonului şi să pregătească o cale de intrare pentru Iosua şi pentru armatele lui Israel. Prin această minune uimitoare, Dumnezeu nu numai că a întărit încrederea poporului în puterea Sa de a-i birui pe vrăjmaşii lor, ci a şi mustrat necredinţa lor din trecut.

Ierihon sfidase atât armatele lui Israel, cât şi pe Dumnezeul cerurilor. Când au văzut oştirea lui Israel mărşăluind în jurul cetăţii câte o dată în fiecare zi, locuitorii au fost alarmaţi, dar au privit la mijloacele lor de apărare puternice, la zidurile lor înalte şi solide şi s-au simţit siguri de faptul că vor putea să reziste oricărui atac. Totuşi, când zidurile lor solide s-au clătinat şi au căzut cu o izbitură uluitoare, asemenea zgomotului celui mai puternic tunet, ei au fost paralizaţi de groază şi nu au putut să opună nicio rezistenţă.

Iosua, un conducător înţelept şi consacrat

Caracterul sfânt al lui Iosua nu avea nicio pată. El era un conducător înţelept. Viaţa lui era dedicată în întregime lui Dumnezeu. Înainte de a muri, el a adunat oştirea lui Israel şi, urmând exemplul lui Moise, le-a recapitulat călătoriile prin pustie şi lucrările pline de milă pe care le-a făcut Dumnezeu pentru ei. Apoi, li s-a adresat cu elocvenţă. Le-a relatat cum luptase împăratul Moabului împotriva lor şi cum îl chemase pe Balaam să-i blesteme, dar Dumnezeu „nu a vrut să-l asculte pe Balaam şi a continuat să-i binecuvânteze”. Apoi le-a zis: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor [182] cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.”

„Poporul a răspuns şi a zis: ’Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei, pe noi şi pe părinţii noştri; El a făcut înaintea ochilor noştri acele minuni mari şi ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat şi în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut.”

Poporul şi-a înnoit legământul cu Iosua. Ei i-au spus: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, şi vom asculta glasul Lui.” Iosua a scris cuvintele legământului lor în cartea care conţinea legile şi rânduielile date lui Moise. Iosua a fost iubit şi respectat de toţi israeliţii, iar ei au jelit mult moartea lui.