Apostolii Pavel şi Petru au lucrat mulţi ani la distanţe mari unul de celălalt, deoarece Pavel a început lucrarea de a le vesti Evanghelia neevreilor, iar Petru a lucrat îndeosebi pentru evrei. Totuşi, în providenţa lui Dumnezeu, amândoi urmau să-L mărturisească pe Domnul Hristos în metropola lumii şi amândoi aveau să-şi verse sângele pe pământul ei, ca o sămânţă care va aduce roade uriaşe de sfinţi şi martiri.
Aproximativ în timpul celei de a doua arestări a lui Pavel, Petru, de asemenea, a fost prins şi trimis în închisoare. El ajunsese să fie insuportabil pentru autorităţi, din cauza zelului şi succesului său în demascarea ideilor amăgitoare şi în înfrângerea comploturilor lui Simon Magul, un vrăjitor care mersese la Roma să i se împotrivească şi să împiedice lucrarea Evangheliei. Nero credea în magie şi îl ocrotea pe Simon. Ca urmare, el a fost foarte pornit împotriva apostolului şi a fost determinat să poruncească arestarea lui.
Ura împăratului împotriva lui Pavel a fost intensificată de faptul că membri ai casei imperiale şi alţi câţiva oameni distinşi fuseseră convertiţi la creştinism în timpul primei lui arestări. Din acest motiv, el a făcut ca a doua arestare să fie mult mai aspră ca prima, neoferindu-i posibilitatea de a predica Evanghelia. Nero era hotărât să pună capăt vieţii lui îndată ce putea să găsească un pretext plauzibil pentru a face lucrul acesta. [315, 316] Nero a fost atât de impresionat de puterea cuvintelor lui Pavel la ultimul lui proces de judecată, încât a amânat decizia cu privire la cazul lui, fără să-l achite şi fără să-l condamne. Totuşi sentinţa a fost doar amânată. Nu a trecut mult timp până când a fost pronunţată decizia care îl trimitea pe Pavel la martiraj. Pentru că era cetăţean roman, el nu putea să fie torturat şi, ca urmare, a fost condamnat la moarte prin decapitare.
Petru, fiind iudeu şi străin, a fost condamnat să fie biciuit şi răstignit. În aşteptarea acestei morţi îngrozitoare, apostolul şi-a adus aminte de păcatul lui cel mare de a-L nega pe Domnul Isus în ceasul judecăţii Sale şi singurul lui gând a fost acela că era nevrednic de o onoare atât de mare, de a muri în aceeaşi modalitate în care a murit Domnul său. Petru se pocăise sincer de păcatul acela şi fusese iertat de Domnul Hristos, aşa cum s-a arătat în misiunea înaltă ce îi fusese încredinţată, de a îngriji oile şi mieii turmei. Totuşi el nu s-a putut ierta niciodată pe sine însuşi. Nici chiar gândul la chinurile ultimei scene îngrozitoare nu au putut să micşoreze supărarea şi pocăinţa lui. Ca o ultimă favoare, el i-a rugat pe executorii lui să-l răstignească punându-l cu capul în jos. Cererea i-a fost aprobată şi aşa a murit marele apostol Petru.
Mărturia finală a lui Pavel
Apostolul Pavel a fost condus la locul de execuţie în taină. Alarmaţi de extinderea influenţei lui, persecutorii s-au temut că oamenii vor fi câştigaţi la creştinism chiar şi numai privind scena morţii lui. De aceea, nu au fost îngăduiţi mulţi spectatori. Totuşi soldaţii cu inimile împietrite care au fost numiţi să-l însoţească au ascultat cuvintele lui şi au văzut cu uimire că era voios şi chiar fericit în aşteptarea unei astfel de morţi. Spiritul iertător faţă de ucigaşii lui şi încrederea neclintită în Domnul Hristos, pe care le-a manifestat până la sfârşit, s-au dovedit a fi ca o mireasmă de viaţă [317] spre viaţă pentru unii care au fost martori la martirajul lui. După aceea, mai mulţi dintre ei L-au primit pe Mântuitorul pe care l-a predicat Pavel şi şi-au pecetluit credinţa fără teamă cu propriul sânge.
Până în ultimul ceas, viaţa lui Pavel a fost o mărturie pentru adevărul cuvintelor sale din a doua Epistolă către Corinteni: „Căci Dumnezeu, care a zis: ’Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4,6-10). Mulţumirea lui nu se întemeia pe meritele proprii, ci pe prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, care i-a umplut sufletul şi a adus fiecare gând la supunerea faţă de voinţa lui Hristos. Faptul că propria viaţă a exemplificat adevărul pe care îl propovăduia a conferit o putere convingătoare atât predicării, cât şi comportamentului său. Profetul spune: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26,3). Această pace venită din cer, care era exprimată pe chipul lui, a câştigat multe suflete la Evanghelie.
Apostolul nu privea spre dincolo de moarte cu spaimă sau nesiguranţă, ci nerăbdător şi plin de speranţă. Când s-a aflat în locul de martiraj, el nu a văzut sabia lucioasă a călăului sau pământul care urma să primească sângele lui atât de curând, ci a privit în sus, spre cerul albastru şi liniştit al acelei zile de vară, unde se afla scaunul de domnie al Celui Veşnic. Cuvintele lui erau: „O, Doamne, Tu eşti mângâierea şi partea mea. Când Te voi îmbrăţişa? Când Te [318] voi vedea faţă în faţă, fără vălul care mă împiedică să Te privesc?”
Pe parcursul întregii lui vieţi pe pământ, apostolul Pavel a purtat cu el însuşi atmosfera cerului. Toţi aceia care s-au asociat cu el au simţit influenţa legăturii lui cu Domnul Hristos şi tovărăşia îngerilor. În acest fapt constă puterea adevărului. Influenţa neintenţionată şi neprefăcută a unei vieţi sfinte este cea mai convingătoare predică pe care poate să o ţină cineva în favoarea creştinismului. Argumentul, chiar dacă este imposibil de combătut, ar putea să stârnească doar împotrivire, dar un exemplu evlavios are o putere căreia nimic nu este în stare să i se împotrivească.
Deşi a pierdut din vedere propriile suferinţe care se apropiau, apostolul a simţit o grijă adâncă faţă de ucenicii pe care îi lăsa să întâmpine singuri prejudecăţile, ura şi persecuţia. El s-a străduit să-i întărească şi să-i încurajeze pe puţinii creştini care l-au însoţit la locul de execuţie, repetându-le făgăduinţele nespus de preţioase adresate celor persecutaţi din cauza neprihănirii. El i-a asigurat că niciun cuvânt spus de Domnul cu privire la credincioşii Săi încercaţi nu va da greş. Ei se vor ridica şi vor străluci, pentru că lumina Domnului va răsări peste ei. Când slava Domnului se va arăta, ei se vor îmbrăca în veşmintele lor frumoase. Poate că, pentru o vreme, vor trece prin greutăţi şi diferite ispite, vor fi lipsiţi de confortul pământesc, dar trebuie să se încurajeze unul pe altul spunând: „Ştiu în cine am crezut. El este în stare să-i păzească pe aceia pe care i-am încredinţat în grija Sa. Mustrarea Lui se va sfârşi, iar dimineaţa fericită a păcii şi ziua deplină vor veni.”
Căpetenia mântuirii noastre l-a pregătit pe slujitorul Său pentru ultima mare luptă. Pavel fusese răscumpărat prin jertfa lui Hristos, curăţat de păcat prin sângele Său şi [319] înveşmântat în neprihănirea Sa şi a avut dovada că sufletul lui este preţios în ochii Răscumpărătorului său. Viaţa lui era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi era convins că Acela care biruise moartea este în stare să-i păzească pe cei care au fost încredinţaţi în grija lui. Sufletul lui se baza pe făgăduinţa Mântuitorului: „Îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,40). Gândurile şi speranţele lui erau concentrate asupra celei de a doua veniri a Domnului său. Când sabia călăului cobora şi umbrele morţii se adunau în jurul sufletului martirului, ultimul său gând, acelaşi care va fi primul său gând la înviere, a fost acela de a-L întâlni pe Dătătorul vieţii, care îi va spune bun venit în bucuria celor binecuvântaţi.
Au trecut aproape douăzeci de secole de când bătrânul Pavel şi-a vărsat sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru Hristos. Nicio mână credincioasă nu a înregistrat pentru generaţiile următoare ultimele scene din viaţa acestui om sfânt, dar inspiraţia a păstrat pentru noi mărturia pe care a adus-o în pragul morţii. Vocea lui a răsunat ca un sunet de trâmbiţă de-a lungul tuturor veacurilor, inspirându-le curajul său miilor de martori ai lui Hristos şi comunicându-le miilor de inimi lovite de întristare ecoul bucuriei lui triumfătoare: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ’ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4,6-8).