Taina fărădelegii

În a doua Epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a profetizat marea apostazie al cărei rezultat avea să fie instituirea puterii papale. El a declarat că Hristos nu va veni „înainte să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potriv­nicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ’Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Mai mult, apostolul îi avertizează pe fraţii săi că „taina fărădelegii a şi început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2,3.4.7). Încă de la acea dată timpurie, el spunea că în biserică se strecoară idei false care vor pregăti calea pentru dezvoltarea papalităţii.

Puţin câte puţin, la început în tăcere şi pe ascuns, apoi din ce în ce mai deschis, taina fărădelegii a ajuns tot mai puternică şi a câştigat controlul asupra minţii oamenilor, ducându-şi mai departe lucrarea amăgitoare şi blasfemiatoare. Obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea puţin câte puţin în biserica creştină. Spiritul de compromis şi de conformism a fost împiedicat pentru un timp de persecuţiile nemiloase pe care biserica le-a suportat din partea păgânismului. Totuşi, când persecuţia a încetat şi când creştinismul a pătruns în curţile şi palatele regilor, biserica a lăsat deoparte simplitatea lui Hristos şi a ucenicilor Săi pentru parada şi mândria preoţilor [326, 327] şi conducătorilor păgâni. În locul cerinţelor lui Dumnezeu, biserica a instituit teoriile şi tradiţiile omeneşti.

Convertirea oficială a lui Constantin, de la începutul secolului al IV-lea, a stârnit o mare bucurie, iar lumea, deghizată în veşmintele neprihănirii, a păşit în interiorul bisericii. După aceea, corupţia a progresat rapid. Deşi părea să fie învins, păgânismul a ajuns biruitor. Spiritul lui a preluat conducerea bisericii. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost integrate în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Compromisul dintre păgânism şi creştinism a avut ca rezultat apariţia omului fărădelegii, despre care profeţia spune că se va împotrivi lui Dumnezeu şi se va înălţa mai presus de El. Acel sistem uriaş al religiei false este o capodoperă a puterii lui Satana – un monu­ment al eforturilor lui de a se aşeza pe scaunul de domnie pentru a conduce lumea în conformitate cu voinţa lui.

Pentru a obţine câştiguri şi onoruri, biserica a fost determinată să caute favoarea şi susţinerea mai-marilor pământului şi, respingân­du-L în felul acesta pe Hristos, ea a fost amăgită să se supună reprezentantului lui Satana – episcopul de la Roma.

Una dintre învăţăturile principale ale Bisericii Romane spune că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu o autoritate supremă asupra episcopilor şi pastorilor din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papa şi-a atribuit chiar titlurile Divinităţii.

Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să observe amăgirile lui şi să se împotrivească puterii lui. Ele constituiau Cuvântul prin care chiar Mântuitorul lumii Se împotrivise atacurilor lui. La fiecare atac, Domnul Hristos ridica scutul adevărului veşnic, spunând: „Este scris.” El S-a împotrivit fiecărei sugestii a vrăjmaşului prin înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Ca [328] să-şi păstreze influenţa asupra oamenilor şi să întărească autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuia să-i ţină pe oameni departe de posibilitatea de a cunoaşte Scripturile. Biblia urma să-L înalţe pe Dumnezeu şi să-i aşeze pe oameni în poziţia lor adevărată, ca urmare adevărurile sfinte trebuiau să fie ascunse şi reprimate. Logica aceasta a fost adoptată de Biserica Romano-Catolică. Timp de sute de ani, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor li s-a interzis să o citească sau să o aibă în casele lor, iar preoţii şi prelaţii lipsiţi de principialitate interpretau învăţăturile ei, aşa încât să susţină pretenţiile lor. Ca urmare, papa a ajuns să fie recunoscut aproape universal ca fiind locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate supremă asupra bisericii şi statului.

Schimbarea vremurilor şi a Legii

Odată ce Scriptura, detectorul ideilor false, a fost înlăturată, Satana a făcut tot ce a vrut. Profeţia declarase că papalitatea „se va încu­meta să schimbe vremurile şi Legea” (Daniel 7,25). Lucrarea aceasta a înaintat rapid. Pentru a le oferi celor convertiţi din păgânism un înlocuitor al închinării la idoli şi pentru a promova în felul acesta acceptarea formală a creştinismului, treptat, în închinarea creştină au fost introduse icoanele şi moaştele. În cele din urmă, prin hotărârea unui conciliu general acest sistem de idolatrie papală a fost instituit. Ca să ducă până la capăt această lucrare profanatoare, Roma şi-a asumat dreptul de a scoate din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzicea închinarea la chipuri cioplite, împărţind în două porunca a zecea, pentru a păstra numărul poruncilor.

Spiritul concesiilor cu păgânismul a deschis calea pentru o desconsiderare şi mai mare a autorităţii Cerului. Satana a falsificat şi porunca a patra şi a încercat să înlăture Sabatul din vechime, ziua pe care Dumnezeu o binecuvântase şi o sfinţise, şi să înalţe în locul lui sărbătoarea respectată de păgâni ca fiind [329] „ziua venerabilă a soarelui”. La început, încercarea aceasta de schimbare nu a fost făcută într-un mod deschis. În primele secole, adevăratul Sabat a fost respectat de toţi creştinii. Ei erau zeloşi pentru onoarea lui Dumnezeu şi credeau că Legea Sa este neschimbătoare, aşadar respectau cu zel sfinţenia poruncilor ei. Totuşi Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin slujitorii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia oamenilor să fie atrasă asupra duminicii, ziua aceasta a fost declarată o zi de sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. În timpul ei aveau loc servicii religioase, dar era privită ca o zi de recreere, iar Sabatul continua să fie respectat cu sfinţenie.

Pe vremea când încă era păgân, Constantin a dat un decret prin care impunea respectarea generală a duminicii în calitate de sărbătoare publică în întregul Imperiu Roman. După convertirea lui, el a rămas un susţinător hotărât al duminicii şi şi-a impus din nou decretul păgân în interesul noii lui credinţe. Totuşi cinstea arătată faţă de ziua aceasta nu era suficientă pentru a-i împiedica pe creştini să respecte Sabatul adevărat ca fiind ziua sfântă a Domnului. Era necesar încă un pas. Sabatul fals trebuia să fie înălţat pe o poziţie de egalitate cu cel adevărat. La câţiva ani după emiterea decretului lui Constantin, Episcopul de la Roma i-a conferit duminicii titlul de Ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost determinaţi, treptat, să considere că duminica avea o anumită măsură de sfinţenie. Sabatul original a continuat să fie respectat.

Arhiamăgitorul încă nu îşi încheiase lucrarea. El era hotărât să aducă lumea creştină sub stindardul lui şi să îşi exercite puterea prin locţiitorul său, mândrul pontif care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. El şi-a atins scopul prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin oamenii iubitori de lume din biserică. Din când în când, au fost întrunite mari concilii bisericeşti, la care s-au adunat demnitarii [330] bisericii din toată lumea. În aproape fiecare conciliu, importanţa Sabatului pe care îl instituise Dumnezeu a fost micşorată puţin câte puţin, în timp ce importanţa duminicii a fost tot mai înălţată. Astfel că, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie cinstită ca fiind o instituţie divină, în timp ce Sabatul Bibliei a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar aceia care îl res­pectau au fost declaraţi blestemaţi.

Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte ’Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloniceni 2,4). El îndrăznise să schimbe singura poruncă a Legii divine, care îndreaptă atenţia omenirii într-o modalitate inconfundabilă spre Dumnezeul cel viu şi adevărat. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului şi al pământului şi, prin această calitate, El Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Prin faptul că a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om, ziua a şaptea este un memorial al lucrării creaţiei. Ea a avut scopul de a-L păstra fără încetare în atenţia oamenilor pe Dumnezeul cel viu, ca fiind izvorul existenţei şi obiectul respectului şi al închinării. Satana se străduieşte să-i întoarcă pe oameni de la supunerea faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa, şi, ca urmare, eforturile lui sunt îndreptate îndeosebi împotriva poruncii a patra, care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul.

Acum, protestanţii susţin că evenimentul învierii lui Hristos a făcut ca duminica să fie Sabatul creştin. Totuşi dovada Scripturii lip­seşte. Nici Domnul Hristos, nici apostolii nu i-au acordat acestei zile o astfel de cinstire. Respectarea duminicii în calitate de sărbătoare creştină îşi are originea în „taina fărădelegii”, care îşi începuse lucrarea încă din zilele lui Pavel. Când şi unde a adoptat Domnul acest copil al papalităţii? Ce dovadă valabilă poate să fie adusă pentru o schimbare cu privire la care Scripturile tac?

În secolul al VI-lea, papalitatea ajunsese să fie foarte bine înte­me­iată. Scaunul ei de domnie a fost aşezat în cetatea imperială [331], iar episcopul de la Roma a fost declarat capul întregii bise­rici. Păgânismul îi oferise locul papalităţii. Balaurul îi dăduse fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13,2). Atunci au început cei 1260 de ani de asuprire papală care au fost prezişi în profeţiile din Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să renunţe la integritatea lor şi să accepte ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi piardă viaţa în celulele închisorii sau să fie traşi pe roată, arşi pe rug, ori decapitaţi. Atunci s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu” (Luca 21,16.17). Persecuţia credincioşilor a început cu o furie mai mare ca oricând înainte, iar lumea a ajuns să fie un vast câmp de luptă. Timp de patru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăparea în locuri izolate şi ascunse. Aşa spune profetul: „Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 12,6).

Evul (Mediu) Întunecat

Venirea la putere a Bisericii Romano-Catolice a marcat începutul Evului Întunecat. Pe măsură ce puterea ei a crescut, întunericul s-a adâncit. Credinţa a fost transferată de la Hristos, temelia ei adevărată, asupra papei de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi mântuirea veşnică, oamenii priveau spre papa şi spre preoţii şi prelaţii cărora el le delegase autoritatea. Ei au fost învăţaţi că papa era mijlocitorul lor, că nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin intermediul lui şi, mai mult, că [332] el era locţiitorul lui Dumnezeu pentru ei şi, prin urmare, trebuiau să-i acorde o supunere necondiţionată. Orice aba­tere de la cerinţele lui era o cauză suficientă pentru pedeapsa cea mai aspră asupra trupului şi sufletului celui greşit.

În felul acesta, mintea oamenilor a fost abătută de la Dumnezeu şi îndreptată spre nişte oameni fără milă şi supuşi greşelii şi, mai mult, spre prinţul întunericului însuşi, care îşi exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat în veşmântul sfinţeniei. Când Scripturile sunt reprimate, iar omul ajunge să se considere suprem, trebuie să ne aşteptăm doar la fraudă, amăgire şi nelegiuire înjositoare. Prin înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti s-a arătat decăderea care urmează întotdeauna înlăturării Legii lui Dumnezeu.

Zilele de primejdie

Acele zile au fost primejdioase pentru biserica lui Hristos. Într-adevăr, purtătorii de stindard credincioşi au fost puţini. Deşi adevărul nu a rămas lipsit de martori, totuşi uneori se părea că ideile false şi superstiţia vor birui întru totul, iar religia adevărată va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, iar formele de religie s-au înmulţit şi oamenii au fost împovăraţi prin pretenţii riguroase.

Ei au fost învăţaţi nu numai să-l considere pe papa ca fiind mij­lo­­citorul lor, ci şi să se încreadă în propriile fapte pentru ispăşirea păcatelor. Pelerinajele lungi, actele de penitenţă, adorarea moaşte­lor, ridicarea bisericilor şi altarelor, plătirea unor sume mari către biserică – toate acestea şi multe fapte asemănătoare erau impuse cu scopul de a linişti mânia lui Dumnezeu sau de a obţine favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi asemenea oamenilor, ca să Se înfurie pentru lucruri de nimic sau să fie împăcat prin daruri ori acte de penitenţă!

Secolele care au urmat au cunoscut o sporire continuă a ideilor false din învăţăturile propuse de Roma. [333] Chiar şi înainte de instituirea papalităţii, învăţăturile filozofilor păgâni beneficiaseră de atenţie şi exercitaseră o influenţă în biserică. Mulţi care pretindeau că sunt convertiţi încă erau ataşaţi de învăţăturile filozofiei păgâne şi nu numai că au continuat să le cerceteze ei înşişi, dar le-au impus şi altora ca fiind nişte mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni. În felul acesta, în credinţa creştină au fost introduse unele idei false grave. Printre aceste idei, un loc de seamă l-a avut credinţa în nemurirea naturală a omului şi în starea de conştienţă după moarte. Învăţătura aceasta a pus temelia pe care Roma a instituit invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria. De asemenea, din ea a apărut şi erezia chinului veşnic al celor nepocăiţi, care a fost integrată de timpuriu în credinţa catolică.

Apoi a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte invenţii a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Erezia aceasta susţine existenţa unui loc de tortură, unde sufletele care nu meritau condamnarea veşnică urmau să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi, după ce erau eliberate de necurăţie, urmau să fie primite în cer.

Pentru a profita de teama şi de greşelile adepţilor ei, Roma avea nevoie de încă o născocire. Aceasta a fost asigurată prin doctrina indulgenţelor. Tuturor acelora care se înrolau în războaiele prin care papa urmărea să îşi extindă domnia pământească, să-i pedepsească pe duşmanii lui sau să-i extermine pe aceia care îndrăzneau să nege supremaţia lui spirituală li se promitea iertarea deplină de păcatele trecute, prezente şi viitoare şi eliberarea de toate durerile şi pedepsele pentru aceste păcate. De asemenea, oamenii erau învăţaţi că, dacă vor plăti bani la biserică, vor putea să se elibereze de vina păcatelor şi să salveze [334] sufletele prietenilor lor decedaţi, care erau cuprinse de focul chinuitor. Prin astfel de mijloace, Roma şi-a umplut vistieriile şi a susţinut luxul, măreţia şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul.

Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a euharistiei. Preoţii catolici pretindeau că prin ceremonia lor ridicolă şi lipsită de viaţă transformă pâinea şi vinul în trupul şi sângele real al lui Hristos. Ei declarau deschis, cu o încumetare blasfemiatoare, că au puterea de „a-L crea pe Creatorul lor”. Tuturor creştinilor li se cerea, sub pedeapsa cu moartea, să creadă această erezie îngrozitoare, care Îl insulta pe Dumnezeu. Aceia care refuzau să o creadă erau arşi pe rug.

Miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii întunericului moral al lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de oameni, ci şi de preoţi. Asemenea fariseilor din vechime, conducătorii papali au urât lumina care le descoperea păcatele. După ce Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, a fost înlăturată, ei şi-au exer­citat puterea fără limite şi au practicat corupţia fără a fi reţinuţi de nimic. Frauda, avariţia şi depravarea au predominat pretutindeni. Oamenii nu s-au dat înapoi de la nicio nenorocire prin care ar fi putut să câştige bogăţii sau poziţii sociale înalte. Palatele papilor şi prelaţilor erau locurile orgiilor celor mai vulgare. Unii dintre pontifii conducători erau vinovaţi de nelegiuiri pentru care conducătorii lumeşti au încercat să-i detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, deoarece erau nişte monştri prea josnici ca să fie toleraţi să stea pe tron. Timp de secole nu a avut loc niciun progres în învăţământ, arte sau civilizaţie. Creştinătatea a fost lovită de o paralizie morală şi intelectuală.