Pasajul din Scriptură care, mai presus de toate celelalte pasaje, fusese atât temelia, cât şi pilonul central pentru credinţa adventistă era declaraţia: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!” (Daniel 8,14). Acestea fuseseră nişte cuvinte familiare pentru toţi aceia care crezuseră în apropiata revenire a Domnului. Profeţia aceasta era repetată cu bucurie de buzele a mii de oameni ca fiind cuvântul de ordine al credinţei lor. Toţi au simţit că de evenimentele evidenţiate în această profeţie depindeau aşteptările lor cele mai strălucite şi speranţele lor cele mai dragi. Se dovedise că aceste zile profetice se vor încheia în toamna anului 1844. Asemenea restului lumii creştine, adventiştii de atunci susţineau că pământul, sau o parte din el, era sanctuarul, iar curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin foc în ultima mare zi. Ei au înţeles că evenimentul acesta va avea loc la a doua venire a lui Hristos. De aceea, au ajuns la concluzia că Hristos Se va întoarce pe pământ în anul 1844.
Timpul stabilit sosise, dar Domnul nu a venit. Credincioşii au ştiut că declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu nu puteau să dea greş şi că interpretarea lor cu privire la profeţie trebuia să fie greşită, dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat în grabă nodul dificultăţii, negând că acele 2.300 de zile s-au încheiat în anul 1844. Totuşi, pentru poziţia aceasta, nu putea să fie adusă nicio dovadă, [375, 376] cu excepţia faptului că Domnul Hristos nu venise la data aşteptată. Ei au argumentat că, dacă zilele profetice se încheiaseră în 1844, Hristos ar fi trebuit să fi venit pentru a curăţi sanctuarul, curăţind pământul prin foc şi că, având în vedere că El nu venise, zilele nu puteau să se fi încheiat.
Deşi majoritatea adventiştilor au renunţat la calculul anterior al perioadelor profetice şi, în consecinţă, au negat corectitudinea mişcării întemeiate pe acel calcul, câţiva nu au fost dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la experienţa care au fost susţinute de Scripturi şi de mărturia deosebită a Duhului lui Dumnezeu. Ei au crezut că adoptaseră principii de interpretare temeinice în studiul Scripturilor şi că datoria lor era să rămână cu fermitate la adevărurile pe care le obţinuseră deja şi, ca urmare, au continuat să meargă pe aceeaşi cale a cercetării biblice. Ei şi-au revizuit poziţia cu rugăciune stăruitoare şi au studiat Scripturile ca să-şi descopere greşeala. Pentru că nu au putut să vadă nicio greşeală în explicarea pe care au dat-o perioadelor profetice, au fost determinaţi să examineze mai îndeaproape subiectul sanctuarului.
Sanctuarul pământesc şi cel ceresc
În cercetarea lor, ei au aflat că sanctuarul pământesc, construit de Moise la porunca lui Dumnezeu în conformitate cu modelul care i-a fost arătat pe munte, a fost „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”, că acele două încăperi sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, că Hristos, Marele Preot, este un „slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul”, că „Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, [377] ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9,9.23; 8,2; 9,24).
Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujeşte pentru noi, este marele original, iar sanctuarul construit de Moise a fost o copie a acestuia. Aşa cum sanctuarul de pe pământ a avut două încăperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, tot astfel în Sanctuarul ceresc sunt două locuri sfinte. Chivotul care conţinea Legea lui Dumnezeu, altarul tămâierii şi alte unelte folosite în serviciul sanctuarului pământesc îşi au corespondentul în Sanctuarul ceresc. Într-o viziune sfântă, lui Ioan i s-a îngăduit să intre în cer şi acolo a văzut sfeşnicul şi altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu a fost deschis”, el a văzut „chivotul legământului” (Apocalipsa 4,5; 8,3; 11,19).
Cei care căutau adevărul au găsit o dovadă indiscutabilă a existenţei unui sanctuar în ceruri. Moise a făcut sanctuarul pământesc după modelul care i-a fost arătat. Apostolul Pavel a declarat că modelul acela era adevăratul Sanctuar din cer (Evrei 8,2.5). Apostolul Ioan a mărturisit că văzuse un sanctuar în ceruri.
În anul 1844, la încheierea celor 2.300 de zile, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar, prin urmare, sanctuarul scos în evidenţă în declaraţia: „Până vor trece două mii trei sute de zile, apoi sfântul Locaş va fi curăţit”, trebuia să fie Sanctuarul din cer. Dar cum putea Sanctuarul din cer să aibă nevoie de curăţire? Cercetătorii profeţiei s-au întors din nou la Scripturi şi au aflat că acea curăţire nu era o îndepărtare a murdăriei fizice, deoarece trebuia să fie făcută cu sânge şi, ca urmare, trebuia să fie o curăţire de păcat. Apostolul spune astfel: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însăşi [378] lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9,33).
Pentru a cunoaşte mai bine curăţirea la care face referire profeţia, era necesară înţelegerea lucrării de slujire din Sanctuarul ceresc. Aceasta putea să fie cunoscută numai din lucrarea de slujire care s-a desfăşurat în sanctuarul pământesc, deoarece apostolul Pavel declară că preoţii care au oficiat acolo au făcut „o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8,5).
Curăţirea Sanctuarului
După cum păcatele oamenilor din vechime erau transferate simbolic asupra sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, tot aşa păcatele noastre sunt transferate în fapt asupra Sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. Şi după cum curăţirea tipică a sanctuarului pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor care îl întinaseră, tot aşa curăţirea reală a celui ceresc trebuia să fie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ştergerea, păcatelor care sunt înregistrate acolo. Faptul acesta făcea necesară o examinare a cărţilor cereşti pentru a stabili cine este îndreptăţit să beneficieze de ispăşirea săvârşită de Domnul Hristos, prin pocăinţa de păcat şi prin credinţa în El. Ca urmare, curăţirea Sanctuarului implică o judecată de cercetare. Lucrarea aceasta trebuia să fie îndeplinită înainte ca Domnul Hristos să vină pentru a-i salva pe cei din poporul Său, deoarece atunci când vine, răsplata Sa este cu El, ca să dea fiecărui om după faptele lui (Apocalipsa 22,12).
Astfel, aceia care au urmat lumina progresivă a cuvântului profetic au înţeles că, în loc de a veni pe pământ, în 1844, la încheierea celor 2.300 de zile profetice, Domnul Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a îndeplini lucrarea finală a ispăşirii, care pregătea venirea Sa.