Sufletul lui Saul a fost foarte tulburat de moartea triumfătoare a lui Ştefan. Prejudecăţile lui au fost zguduite, dar părerile şi argumentele preoţilor şi ale conducătorilor l-au convins în cele din urmă că Ştefan a fost un blasfemiator, că Isus Hristos, pe care L-a predicat el, a fost un impostor şi că aceia care slujesc în preoţia sfântă trebuie să aibă dreptate. După ce şi-a clarificat în minte faptul că părerile preoţilor şi ale cărturarilor erau corecte, el a ajuns să fie foarte înverşunat în împotrivirea faţă de creştinism, pentru că era un om hotărât şi cu o voinţă puternică. Zelul lui l-a determinat să se angajeze de bunăvoie în persecutarea credincioşilor. El a făcut ca oamenii sfinţi să fie târâţi înaintea consiliilor de judecată şi să fie închişi şi condamnaţi la moarte fără dovada vreunei fărădelegi, cu excepţia credinţei lor în Domnul Isus. Un caracter asemănător, dar într-o direcţie diferită, l-a avut şi zelul lui Iacov şi al lui Ioan, când au dorit să cadă foc din cer pentru a-i nimici pe aceia care L-au desconsiderat şi L-au batjocorit pe Domnul lor.
Saul era pe punctul de a pleca în călătorie la Damasc pentru propriile interese de afaceri, dar a fost hotărât să îndeplinească un scop dublu, căutându-i în drumul lui pe toţi aceia care credeau în Hristos. În scopul acesta, el a primit scrisori din partea marelui preot pentru a le citi în sinagogi. Scrisorile acestea îi ofereau autoritatea de a-i aresta pe toţi aceia care erau suspectaţi de faptul că erau credincioşi ai lui Isus şi de a-i trimite la Ierusalim, prin intermediul unor soli [268, 269], pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi acolo. El a pornit la drum plin de putere şi vigoare şi cuprins de focul unui zel greşit.
Pe când călătorii obosiţi se apropiau de Damasc, privirile lui Saul s-au odihnit cu plăcere admirând câmpul fertil, grădinile frumoase, livezile pline de roade şi pâraiele reci care curgeau murmurând printre arbuştii de un verde proaspăt. Era foarte înviorător să privească o asemenea scenă după o călătorie lungă şi istovitoare prin deşert. În timp ce Saul şi tovarăşii lui admirau priveliştea, deodată o lumină mai puternică decât strălucirea soarelui l-a înconjurat şi „el a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: ’Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?’ ’Cine eşti Tu, Doamne’, a răspuns el. Şi Domnul a zis: ’Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.’”
Viziunea lui Hristos
Scena aceea a fost cât se poate de confuză. Tovarăşii lui Saul au fost loviţi de groază şi aproape orbiţi de puterea luminii. Ei au auzit vocea, dar nu au văzut pe nimeni, şi totul li se părea tainic şi de neînţeles. Totuşi Saul, care era cu faţa la pământ, a înţeles cuvintele ce-i erau adresate şi L-a văzut cu claritate înaintea lui pe Fiul lui Dumnezeu. O singură privire asupra acelei Făpturi pline de slavă a întipărit pentru totdeauna chipul Său în sufletul iudeului copleşit. Cuvintele au pătruns în inima lui cu o putere înfricoşătoare. Un potop de lumină s-a revărsat în colţurile întunecate ale minţii lui, descoperindu-i propria neştiinţă şi greşeală. El a înţeles că, în timp ce îşi imagina că Îl slujeşte cu zel pe Dumnezeu prin persecutarea urmaşilor lui Hristos, în realitate făcea lucrarea lui Satana.
El şi-a înţeles lipsa de înţelepciune de care a dat dovadă prin faptul că şi-a bazat credinţa pe [270] asigurările preoţilor şi ale conducătorilor, ale căror poziţii sfinte făcuseră ca acele asigurări să aibă o influenţă mare asupra minţii lui şi îl determinaseră să creadă că istoria învierii a fost o invenţie iscusită a ucenicilor lui Isus. Acum, după ce Domnul Hristos i S-a descoperit lui Saul, predica lui Ştefan i-a revenit în minte cu o putere impresionantă. Cuvintele acelea pe care preoţii le declaraseră a fi nişte blasfemii i se păreau acum a fi întru totul adevărate. În acel timp de iluminare specială, mintea lui a acţionat cu o rapiditate remarcabilă. El a parcurs istoria profetică şi a înţeles că respingerea Domnului Isus de către iudei, răstignirea, învierea şi înălţarea Sa la cer fuseseră prezise de profeţi şi dovedeau că El era Mesia cel făgăduit. El şi-a adus aminte de cuvintele lui Ştefan: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7,56) şi a ştiut că sfântul care murea privise Împărăţia slavei.
Ce descoperire a fost aceasta pentru persecutorul credincioşilor! În sufletul lui a izbucnit o lumină clară, dar îngrozitoare. Domnul Hristos i S-a descoperit venind pe pământ pentru împlinirea misiunii Sale, fiind respins, maltratat, condamnat şi răstignit de aceia pe care venise să-i mântuiască şi fiind înviat şi înălţat la cer. În momentul acela grozav, el şi-a adus aminte că sfântul Ştefan fusese omorât prin consimţământul lui şi că prin intermediul lui mulţi sfinţi vrednici muriseră din cauza persecuţiei nemiloase.
„Tremurând şi plin de frică, el a zis: ’Doamne, ce vrei să fac?’ ’Scoală-te’, i-a zis Domnul, ’intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.’” În mintea lui Saul nu s-a strecurat nicio îndoială cu privire la faptul că persoana care îi vorbea era adevăratul Isus din Nazaret şi că El era cu adevărat îndelung aşteptatul [271] Mesia, Mângâietorul şi Răscumpărătorul lui Israel.
Când slava strălucitoare s-a retras, Saul s-a ridicat de la pământ şi a constatat că era total lipsit de vedere. Strălucirea slavei lui Hristos fusese prea puternică pentru ochii lui muritori, iar când aceasta s-a îndepărtat, peste vederea lui s-a aşternut întunericul nopţii. El a crezut că orbirea era pedeapsa lui Dumnezeu pentru persecutarea nemiloasă a urmaşilor lui Isus. Saul bâjbâia într-un întuneric îngrozitor, iar tovarăşii lui, cuprinşi de teamă şi uimire, l-au condus de mână în Damasc.
Îndrumarea lui Saul spre biserică
Răspunsul la întrebarea lui Saul este: „Scoală-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.” Domnul Isus l-a trimis la biserică pe iudeul doritor să afle ce trebuie să facă, astfel ca cei credincioşi să-i spună care era datoria lui. Domnul Hristos a îndeplinit lucrarea descoperirii şi a convertirii, iar acum omul pocăit era pregătit să înveţe de la aceia pe care Dumnezeu îi rânduise să prezinte adevărul Său. Astfel, Domnul Isus a aprobat autoritatea bisericii Sale organizate şi l-a pus pe Saul în legătură cu reprezentanţii Săi de pe pământ. Lumina cerească l-a lipsit pe Saul de vedere, dar Isus, Marele Vindecător, nu i-a redat-o imediat. Toate binecuvântările vin de la Hristos, dar El avea deja o biserică pe care o întemeiase pentru a fi reprezentanta Sa pe pământ, şi acestei biserici îi revenea lucrarea de a-l îndruma pe calea vieţii pe păcătosul pocăit. Tocmai oamenii pe care Saul îşi propusese să-i nimicească urmau să fie îndrumătorii lui în religia pe care o dispreţuise şi o persecutase.
Credinţa lui Saul a fost supusă unei încercări grele în timpul celor trei zile de post şi rugăciune din casa lui Iuda din Damasc. El era întru totul orb, iar mintea îi era pe deplin întunecată [272] cu privire la ce i se cerea să facă. El fusese îndrumat să meargă în Damasc, unde urma să i se spună ce trebuie să facă. În nesiguranţa şi tulburarea lui, Saul a strigat stăruitor către Dumnezeu. „În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: ’Anania!’ ’Iată-mă, Doamne’, a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: ’Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă’; şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea.”
Anania abia putea să creadă cuvintele îngerului, deoarece vestea despre persecuţia înverşunată pe care o desfăşura Saul în Ierusalim împotriva sfinţilor se răspândise pretutindeni. El a îndrăznit să protesteze, spunând: „Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să-i lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” Totuşi porunca adresată lui Anania era imperativă: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel.”
Ucenicul a ascultat îndrumarea îngerului şi l-a căutat pe omul care, până recent, răspândise ameninţări împotriva tuturor celor ce credeau în Numele lui Isus. El i s-a adresat astfel: „’Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.’ Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat.”
Aici, Domnul Hristos oferă un exemplu cu privire la modalitatea Sa de a lucra pentru [273] mântuirea oamenilor. El ar fi putut să facă lucrarea aceasta pentru Saul într-o modalitate directă, dar aceasta nu ar fi fost în conformitate cu planul Său. Binecuvântările Sale urmau să vină prin intermediul slujitorilor pe care îi rânduise El. Saul, de asemenea, avea de făcut ceva în domeniul mărturisirii greşelilor faţă de aceia care fuseseră nimiciţi prin intermediul lui, iar Dumnezeu avea o lucrare plină de răspundere pe care dorea să o îndeplinească oamenii pe care îi autorizase să acţioneze în Numele Său.
Saul a ajuns un elev al ucenicilor. În lumina Legii, el s-a văzut pe sine ca fiind un păcătos. El a înţeles că Domnul Isus, pe care, din cauza propriei ignoranţe, Îl considerase a fi un impostor, era autorul şi întemeietorul religiei poporului lui Dumnezeu încă din zilele lui Adam, precum şi desăvârşitorul credinţei pe care, în urma iluminării, Îl vedea acum atât de clar ca fiind apărătorul adevărului şi împlinitorul profeţiilor. El considerase în trecut că Isus anulase Legea lui Dumnezeu, dar când înţelegerea lui spirituală a fost atinsă de degetul lui Dumnezeu, el a înţeles că Domnul Hristos era iniţiatorul întregului sistem de jertfe iudaic şi că El a venit în lume cu scopul precis de a apăra Legea morală a Tatălui Său. De asemenea, a înţeles că, în moartea Sa, Legea tipică se întâlnise cu antitipul. În lumina Legii morale, pe care crezuse că o păzea cu zel, Saul s-a văzut pe sine ca fiind cel mai păcătos dintre toţi oamenii.
De la persecutor la apostol
Pavel a fost botezat de Anania în râul Damascului. Apoi, a mâncat, s-a întărit şi a început imediat să-L predice pe Isus credincioşilor din cetate, tocmai acelora pe care, la plecarea lui din Ierusalim, stabilise să-i nimicească. De asemenea, el a predicat în sinagogi, declarând că Isus, Cel care fusese omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Argumentele lui din profeţie erau atât de concludente, iar eforturile lui erau însoţite într-o măsură atât de mare de puterea lui Dumnezeu, încât iudeii care i se împotriveau erau încurcaţi şi nu puteau [274] să-i răspundă. Educaţia rabinică şi fariseică a lui Pavel urma să fie folosită cu mare eficienţă în predicarea Evangheliei şi în susţinerea lucrării pe care, cândva, depusese toate eforturile să o nimicească.
Iudeii au fost întru totul surprinşi şi încurcaţi de convertirea lui Pavel. Ei cunoşteau poziţia lui din Ierusalim şi ştiau care era misiunea lui principală în Damasc, precum şi faptul că marele preot îl autorizase să-i prindă pe credincioşii lui Isus şi să-i trimită la Ierusalim. Totuşi acum îl vedeau predicând Evanghelia lui Isus, întărindu-i pe aceia care erau deja ucenicii Săi şi adăugând continuu noi convertiţi la credinţa căreia i se împotrivise cândva cu atâta zel. Pavel le-a demonstrat tuturor celor care l-au auzit că schimbarea credinţei lui nu a avut loc nici dintr-un impuls, nici din fanatism, ci datorită unor dovezi copleşitoare.
În timp ce lucra în sinagogi, credinţa lui a crescut şi a ajuns tot mai puternică, iar zelul în susţinerea faptului că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu a sporit în faţa împotrivirii înverşunate a iudeilor. El nu a putut să rămână un timp îndelungat în Damasc, deoarece, după ce îşi reveniseră din surpriza provocată de convertirea lui uimitoare şi de noua lui lucrare, iudeii au întors spatele categoric în faţa dovezilor copleşitoare prezentate în favoarea învăţăturii lui Hristos. Uluirea lor cauzată de convertirea lui Pavel s-a schimbat într-o ură puternică, asemănătoare cu aceea pe care au manifestat-o împotriva lui Isus.
Pregătirea pentru slujire
Viaţa lui Pavel era în pericol, iar Dumnezeu i-a poruncit să părăsească Damascul pentru o vreme. El a mers în Arabia şi, acolo, oarecum singur, a avut o amplă posibilitate de a petrece mult timp în comuniune cu Dumnezeu şi de a medita. El a dorit să fie singur cu Dumnezeu pentru [275] a-şi cerceta inima, pentru a-şi adânci pocăinţa şi a se pregăti, prin rugăciune şi studiu, în vederea începerii unei lucrări care i se părea prea mare şi prea importantă pentru el. Pavel era un apostol ales nu de oameni, ci de Dumnezeu şi i s-a spus cu claritate că lucrarea urma să se desfăşoare în mijlocul neamurilor (al neevreilor).
În timpul cât a stat în Arabia, el nu a comunicat cu apostolii, ci L-a căutat pe Dumnezeu stăruitor şi cu toată inima, hotărându-se să nu aibă linişte până când nu va şti cu siguranţă că pocăinţa i-a fost primită şi că păcatul i-a fost iertat. El nu voia să renunţe la luptă, până când va avea asigurarea că Domnul Isus va fi cu el în lucrarea pe care urma să o facă. Pavel a purtat pentru totdeauna în trupul lui semnele slavei lui Hristos, pentru că ochii lui fuseseră orbiţi de lumina cerească şi dorea, de asemenea, să poarte fără încetare în suflet asigurarea harului susţinător al lui Hristos. El a intrat într-o legătură strânsă cu Cerul, iar Isus a comunicat cu el şi l-a întărit în credinţa lui, binecuvântându-l cu har şi înţelepciune.