La miezul nopţii, Dumnezeu a ales să elibereze poporul Său. În timp ce nelegiuiţii râdeau de ei, deodată, soarele s-a arătat strălucind cu toată puterea, iar luna a rămas în locul ei. Cei nelegiuiţi priveau scena plini de uimire, în timp ce sfinţii se uitau la ea cu o bucurie solemnă, recunoscând dovada eliberării lor. Semnele şi minunile au urmat într-o succesiune rapidă. Totul părea să fie abătut de la cursul natural. Râurile au încetat să curgă. Nori întunecaţi şi grei au apărut şi s-au izbit unul de altul. Totuşi, când s-a auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea sunetului multor ape, care zguduia cerul şi pământul, s-a aşternut o linişte deplină şi plină de slavă. Apoi, a avut loc un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis, iar aceia care muriseră în credinţă, în timpul vestirii soliei îngerului al treilea, respectând Sabatul, au ieşit proslăviţi din patul lor de ţărână să audă legământul de pace pe care Dumnezeu urma să-l facă împreună cu cei ce respectaseră Legea Sa.
Cerul se deschidea şi se închidea, fiind într-o mişcare continuă. Munţii tremurau ca o trestie bătută de vânt şi aruncau stânci furioase pretutindeni în jur. Marea fierbea ca un cazan şi arunca pietre pe pământ. Când a spus care vor fi ziua şi ceasul venirii lui Isus şi a declarat legământul cel veşnic cu poporul Său, Dumnezeu a rostit propoziţie după propoziţie, întrerupte de câte o pauză, iar cuvintele Sale se rostogoleau pe pământ. Israelul [409, 410] lui Dumnezeu stătea cu privirile aţintite în sus, ascultând cuvintele care veneau de pe buzele lui Iehova şi care se rostogoleau pe pământ ca tunetele celei mai puternice furtuni. Era o solemnitate înspăimântătoare. La sfârşitul fiecărei propoziţii, sfinţii strigau: „Glorie! Aleluia!” Feţele lor erau luminate de slava lui Dumnezeu şi străluceau ca faţa lui Moise când a coborât de pe muntele Sinai. Cei nelegiuiţi nu au putut să se uite la ei, din cauza slavei. Când binecuvântarea nesfârşită a fost pronunţată pentru aceia care Îl cinstiseră pe Dumnezeu prin respectarea Sabatului Său sfânt, s-a auzit un strigăt puternic de biruinţă împotriva fiarei şi chipului ei.
Apoi, a urmat jubileul, când ţara trebuia să se odihnească, şi i-am văzut pe sclavii evlavioşi ridicându-se biruitori şi triumfători şi scuturându-şi lanţurile care îi legau, în timp ce stăpânii lor nelegiuiţi erau încurcaţi şi nu ştiau ce să facă, deoarece nelegiuiţii nu puteau să înţeleagă cuvintele lui Dumnezeu.
A doua venire a lui Hristos
Curând a apărut un nor mare şi alb, pe care stătea Fiul omului. De la distanţă, norul acesta părea foarte mic. Îngerul a spus că acesta era semnul Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, am putut să vedem slava şi maiestatea extraordinară a lui Isus, care venea ca un biruitor. Era însoţit de un alai de îngeri sfinţi, cu coroane strălucitoare şi sclipitoare pe capete.
Niciun limbaj nu poate să descrie slava acelei privelişti. Norul maiestăţii şi al slavei de nespus s-a apropiat tot mai mult şi am putut să vedem cu claritate chipul frumos al lui Isus. El nu mai purta o coroană de spini, ci pe fruntea Lui sfântă se afla o coroană de slavă. Pe haina Lui şi pe tivul ei era scris numele: [411] Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Chipul Său era strălucitor ca soarele de la miezul zilei, ochii Săi erau ca o flacără, iar picioarele Sale păreau ca de aramă strălucitoare. Pământul tremura înaintea Lui, cerurile s-au dat la o parte ca un sul adunat şi fiecare munte şi insulă au fost mişcate din locul lor. „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ’Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?’”
Aceia care, cu puţin timp înainte, i-ar fi şters de pe faţa pământului pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, erau acum martori ai slavei lui Dumnezeu care se aşternea peste ei. În mijlocul groazei lor, au auzit vocile sfinţilor spunând cu tonuri pline de bucurie: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui” (Isaia 25,9).
Prima înviere
Pământul s-a cutremurat cu putere când vocea Fiului lui Dumnezeu i-a chemat afară pe sfinţii cei adormiţi. Ei au răspuns la chemare şi au ieşit înveşmântaţi în nemurirea plină de slavă, strigând: „Biruinţă, biruinţă asupra morţii şi mormântului! O, moarte, unde îţi este boldul? O, mormântule, unde îţi este biruinţa?” (Vezi 1 Corinteni 15,55.) Apoi, sfinţii aflaţi în viaţă şi sfinţii cei înviaţi şi-au înălţat vocile într-un strigăt prelung de biruinţă. Trupurile acela care coborâseră în mormânt purtând semnele bolii şi ale morţii au ieşit cu o sănătate şi putere nepieritoare. Sfinţii aflaţi în viaţă sunt schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi, [412] şi sunt ridicaţi în văzduh împreună cu cei înviaţi, întâmpinându-L împreună pe Domnul. Oh, ce întâlnire plină de slavă! Prietenii pe care moartea îi despărţise au fost reuniţi, pentru a nu mai fi despărţiţi niciodată.
Pe fiecare parte a carului ceresc se aflau aripi, iar sub el erau nişte roţi vii. În timp ce se înălţa carul, roţile strigau: „Sfânt”, iar aripile care se mişcau strigau: „Sfânt”, iar alaiul de îngeri sfinţi din jurul norului strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeul cel Atotputernic!” Sfinţii de pe nor strigau: „Slavă! Aleluia!” Carul se înălţa spre Cetatea sfântă. Înainte de a intra în cetate, sfinţii au fost aranjaţi într-un careu perfect, iar Domnul Isus stătea în mijloc. Capul şi umerii Lui erau mai sus de sfinţi şi îngeri. Trupul Său maiestuos şi înfăţişarea frumoasă puteau să fie văzute de toţi cei aflaţi în careu.