Sanctuarul

Tabernaculul a fost făcut în conformitate cu porunca lui Dumnezeu. Domnul a chemat oameni şi i-a înzestrat cu aptitudini mai mari decât cele obişnuite pentru a realiza lucrarea cea mai ingenioasă. Nici Moise, nici aceşti lucrători nu au fost lăsaţi să alcătuiască proiectul şi planul de execuţie al clădirii. Dumnezeu Însuşi a conceput planul şi i l-a dat lui Moise, cu îndrumări precise cu privire la dimensiune, la formă şi la materialele care trebuiau să fie folosite şi a specificat fiecare piesă de mobilier care trebuia să se afle în interior. El i-a prezentat lui Moise un model în miniatură al Sanctuarului ceresc şi i-a poruncit să facă toate lucrurile în conformitate cu modelul care i-a fost arătat pe munte. Moise a scris toate îndrumările într-o carte şi le-a citit celor mai influente persoane.

Apoi, Domnul i-a cerut poporului să aducă daruri de bunăvoie pentru a-I construi un sanctuar, pentru ca El să poată locui în mij­locul lor. „Toată adunarea copiilor lui Israel a ieşit dinaintea lui Moise. Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă, şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de [152] lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.”

Erau necesare pregătiri mari şi costisitoare. Trebuiau să fie adunate materiale preţioase şi scumpe. Totuşi Domnul a acceptat numai daruri de bunăvoie. Mai presus de orice, pregătirea unui loc pentru Dumnezeu cerea devotament faţă de lucrare şi un sacrificiu din toată inima. În timp ce lucrarea de construire a sanctuarului era în plină desfăşurare, oamenii îşi aduceau darurile la Moise, iar el le prezenta lucrătorilor. Acei oameni foarte înţelepţi care îndeplineau lucrarea au examinat darurile şi au stabilit că oamenii aduseseră destul şi

chiar mai mult decât era necesar. Atunci, Moise a pus să strige în tabără, spunând că „nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.”

Un raport pentru generaţiile de mai târziu

Murmurările repetate ale israeliţilor şi pedepsele mâniei lui Dumnezeu care au venit din cauza nelegiuirilor lor sunt raportate în istoria sfântă pentru binele oamenilor lui Dumnezeu care aveau să trăiască după aceea pe pământ, dar îndeosebi pentru a le adresa o avertizare acelora care vor trăi aproape de încheierea timpului. Tot astfel, faptele lor de devotament, energia şi generozitatea cu care au adus la Moise darurile lor de bunăvoie sunt raportate pentru binele poporului lui Dumnezeu. Exemplul pe care l-au dat pregătind cu atâta voioşie materialele pentru tabernacul este pentru toţi aceia care simt că închinarea adusă lui Dumnezeu este o plăcere adevărată. Aceia care preţuiesc binecuvântarea prezenţei sfinte a lui Dumnezeu, când pregătesc un locaş pentru ca Domnul să Se poată întâlni cu ei, trebuie să manifeste un interes şi un zel mai mare faţă de lucrarea sfântă, arătând că preţuiesc binecuvântările cereşti mai mult decât satisfacţiile lor pământeşti. [153] Ei trebuie să-şi dea seama că pregătesc o casă pentru Dumnezeu.

Este destul de important ca o clădire pregătită special pentru ca Dumnezeu să Se întâlnească acolo cu poporul Său să fie amenajată cu grijă – să fie confortabilă, curată şi potrivită, deoarece urmează a-I fi consacrată şi înfăţişată lui Dumnezeu, iar El trebuie să fie rugat să locuiască în casa aceea şi să o sfinţească prin prezenţa Sa. Să I se ofere de bunăvoie Domnului suficient de mult şi cu generozitate, pentru ca lucrarea să fie realizată, iar apoi lucrătorii să poată spune: „Nu mai aduceţi daruri.”

În conformitate cu modelul

După ce a fost încheiată construcţia tabernaculului, Moise a cercetat întreaga lucrare, a comparat-o cu modelul şi cu îndrumările pe care le primise de la Dumnezeu şi a văzut că fiecare parte a acesteia era corespunzătoare. Apoi a binecuvântat poporul.

Dumnezeu i-a dat lui Moise un model al chivotului şi îndrumări precise pentru modalitatea în care trebuia să fie făcut. Chivotul a fost făcut pentru a fi depozitate în el tablele de piatră pe care Dumnezeu scrisese cu degetul Său cele Zece Porunci. Avea forma unui cufăr şi era acoperit cu aur curat, atât în interior, cât şi în exterior. Era ornamentat cu o coroană de aur de jur împrejurul părţii superioare. Capacul acestui cufăr sfânt era făcut din aur şi se numea tronul harului. Pe marginile laterale ale tronului harului se afla câte un heruvim făcut din aur. Feţele heruvimilor erau întoarse una spre cealaltă şi priveau cu respect în jos, spre tronul harului. Aceşti doi heruvimi reprezentau îngerii din cer, care priveau cu interes şi respect Legea lui Dumnezeu aflată în chivotul din Sanctuarul ceresc. Heruvimii aveau aripi. O aripă era întinsă, în timp ce aripa cealaltă îi acoperea trupul. Chivotul din sanctuarul pământesc [154] a fost făcut după modelul adevăratului chivot din cer. Acolo, îngerii stau de o parte şi de alta a chivotului, fiecare având o aripă întinsă deasupra tronului harului, în timp ce aripile celelalte le acoperă trupurile, ca un semn al respectului şi al umilinţei.

Lui Moise i s-a cerut să pună tablele de piatră în chivotul pămân­tesc. Acestea erau numite tablele mărturiei, iar chivotul era numit chivotul mărturiei, pentru că el conţinea mărturia lui Dumnezeu aflată în cele Zece Porunci.

Cele două încăperi

Tabernaculul era alcătuit din două încăperi despărţite printr-o perdea. Toate piesele de mobilier din tabernacul erau făcute din aur sau poleite cu aur. Perdelele tabernaculului aveau culori diverse, dispuse cât se poate de frumos, iar pe aceste perdele erau ţesute cu fire de aur şi argint chipuri de heruvimi, reprezentând oştirea îngerească implicată în lucrarea Sanctuarului ceresc şi îngerii care slujesc pentru sfinţii de pe pământ.

În cea de a doua încăpere era pus chivotul mărturiei, iar în faţa lui se afla o perdea frumoasă şi bogată. Perdeaua aceasta nu atingea tavanul clădirii. Slava lui Dumnezeu, care se afla deasupra tronului harului, putea să fie văzută din ambele încăperi, dar din prima încăpere era văzută într-o măsură mult mai mică.

Chiar în faţa chivotului, dar despărţit de perdea, era altarul de aur al tămâierii. Focul de pe altar a fost aprins de Domnul şi era păstrat cu sfinţenie, fiind întreţinut de tămâia sfântă care umplea sanctuarul [155] zi şi noapte cu norul ei de fum înmiresmat. Parfumul ei se răspândea la o distanţă de câţiva kilometri în jurul tabernaculului. Când aducea tămâia înaintea Domnului, preotul privea spre tronul harului. Deşi nu putea să-l vadă, el ştia că se află acolo, iar în timp ce fumul de tămâie se înălţa ca un nor, slava lui Dumnezeu cobora peste tronul harului şi umplea Locul Preasfânt, fiind vizibilă şi în Locul Sfânt. Adesea, slava umplea ambele încăperi într-o asemenea măsură încât preotul nu mai era în stare să oficieze slujba şi era nevoit să stea la intrarea tabernaculului.

Preotul din Locul Sfânt, care îşi trimitea rugăciunea prin credinţă spre tronul harului, pe care nu putea să-l vadă, îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu care îşi trimit rugăciunile spre Hristos, aflat înaintea tronului harului din Sanctuarul ceresc. Ei nu pot să-L vadă pe Mijlocitorul lor cu ochii naturali, dar, cu ochii credinţei, ei Îl văd pe Domnul Hristos stând înaintea tronului harului şi îşi îndreaptă spre El rugăciunile lor, cerând cu încredere binecuvântările mijlocirii Sale.

Aceste încăperi sfinte nu aveau ferestre care să permită pătrun­derea luminii. Sfeşnicul era făcut din aurul cel mai curat şi era păstrat aprins zi şi noapte, luminând ambele încăperi. Lumina sfeşnicului se reflecta pe scândurile poleite cu aur, care se aflau pe părţile latera­le ale clădirii, pe mobilierul sfânt şi pe perdelele frumos colorate şi decorate cu heruvimii ţesuţi cu fire de aur şi argint, a căror imagine era de o slavă ce întrece orice descriere. Niciun limbaj nu poate să descrie frumuseţea şi slava sfântă a acestor încăperi. Aurul din sanctuar reflecta culorile perdelelor, care păreau a fi asemenea culorilor curcubeului.

Marele preot putea să intre în Locul Preasfânt numai o dată pe an, după pregătirea cea mai atentă şi mai solemnă. Niciun ochi muritor, cu excepţia marelui preot, [156] nu putea să privească splendoa­rea sfântă a acelei încăperi, pentru că era locul deosebit de şedere al slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele preot intra acolo întotdeauna tremurând, în timp ce poporul aştepta cu o tăcere solemnă întoarcerea lui. Dorinţele lor cele mai arzătoare erau ca Dumnezeu să le ofere binecuvântarea Sa. În faţa tronului harului, Dumnezeu conversa cu marele preot. Şi dacă acesta rămânea în Locul Preasfânt un timp neobişnuit de îndelungat, adesea, poporul era îngrozit, temându-se ca nu cumva slava lui Dumnezeu să-l fi ucis din cauza păcatelor lor sau din cauza vreunui păcat al preotului. Totuşi, când se auzea sune­tul clopoţeilor de pe haina lui, poporul se simţea eliberat de teamă. Apoi, preotul venea în faţă şi binecuvânta poporul.

După ce lucrarea de construire a tabernaculului a fost încheiată, un nor „a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea cortul. Norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar noaptea, era un foc, înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.”

Tabernaculul a fost construit în aşa fel încât să poată fi demontat şi purtat în toate călătoriile lor.

Norul călăuzitor

Domnul i-a călăuzit pe israeliţi în toate călătoriile lor prin pustie. Când era bine pentru popor şi spre slava lui Dumnezeu ca ei să-şi

aşe­ze corturile într-un anumit loc şi să rămână acolo, Dumnezeu le desco­perea voia Sa prin faptul că stâlpul de nor cobora deasupra

ta­­berna­­culului. Acesta rămânea acolo până când Dumnezeu voia ca ei să por­­nească din nou în călătorie. Atunci, norul de slavă se ri­dica în înăl­­ţime deasupra tabernaculului, iar ei plecau din nou în călătorie. [157]

În toate călătoriile lor, israeliţii au respectat o ordine deplină. Fiecare seminţie purta un steag cu semnul casei tatălui ei şi fiecare seminţie primise porunca să îşi aşeze corturile în jurul steagului ei. Când călătoreau, diferitele seminţii se aşezau în ordine, urmându-şi propriul steag. După călătorie, când se opreau pentru odihnă, tabernaculul era ridicat, iar apoi seminţiile îşi aşezau corturile în ordine, exact în poziţia pe care o poruncise Dumnezeu, la o anumită distanţă în jurul tabernaculului.

Când poporul era în călătorie, chivotul legământului era purtat înaintea lui. „Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, când porneau din tabără. Când pornea chivotul, Moise zicea: ’Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc!’ Iar când îl aşezau, zicea: ’Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!’”