În regiunile îndepărtate

Apostolii şi ucenicii care au părăsit Ierusalimul în timpul persecuţiei nemiloase ce s-a dezlănţuit acolo după martirajul lui Ştefan L-au predicat pe Hristos în cetăţile din împrejurimi, limi­tându-şi lucrarea doar la iudeii vorbitori de limbile ebraică şi greacă. „Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul” (Fapte 11,21).

Când au auzit veştile bune, credincioşii din Ierusalim s-au bucurat, iar Barnaba, „un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă”, a fost trimis la Antiohia, metropola Siriei, pentru a ajuta biserica de acolo. El a lucrat cu un mare succes. Pe măsură ce lucrarea sporea, el i-a cerut lui Pavel ajutorul, iar cei doi ucenici au lucrat împreună în oraşul acela timp de un an, învăţându-i pe oameni şi crescând numărul membrilor bisericii lui Hristos.

Antiohia avea o populaţie alcătuită atât din iudei, cât şi din ne­evrei şi era un vast loc de agrement pentru iubitorii de confort şi plăceri, datorită faptului că era aşezat într-o zonă prielnică sănătăţii, plină de peisaje frumoase şi datorită bogăţiei, culturii şi rafinamentului care se adunaseră acolo. Comerţul extins făcea locul acela să fie foarte important şi acolo se găseau oameni de toate naţionalităţile. Prin urmare, era un oraş al luxului şi al viciului. În cele din urmă, din cauza nelegiuirii locuitorilor lui, pedeapsa lui Dumnezeu a venit asupra Antiohiei. [301, 302]

Acesta este locul unde ucenicii au fost numiţi pentru prima dată creştini. Numele le-a fost dat deoarece Hristos era tema principală a predicării, învăţăturii şi conversaţiei lor. Ei repetau mereu eveni­mentele vieţii Sale din timpul când ucenicii au fost binecuvântaţi cu prezenţa Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învăţăturilor Sale, asupra minunilor de vindecare a bolnavilor, asupra alungării demonilor şi învierii celor morţi. Ei vorbeau cu buze tremurânde şi cu lacrimi în ochi despre chinul Său din grădină, despre trădarea, jude­carea şi execuţia Sa, despre răbdarea şi umilinţa cu care a suportat El tortura şi insultele din partea vrăjmaşilor Lui, precum şi despre mila divină cu care S-a rugat pentru aceia care L-au persecutat. Învierea şi înălţarea Sa, precum şi lucrarea Sa în cer, ca Mijlocitor al omului căzut, erau subiecte pline de bucurie pentru ei. Păgânii au putut să-i numească pe bună dreptate creştini, deoarece Îl predicau pe Hristos şi Îi adresau lui Dumnezeu rugăciunile lor în Numele Său.

În oraşul populat al Antiohiei, apostolul Pavel a găsit un câmp de lucru excelent, unde combinarea educaţiei şcolare cu înţelepciunea şi zelul său exercita o influenţă puternică asupra locuitorilor şi vizitatorilor acelui centru al culturii.

Între timp, lucrarea apostolilor îşi avea centrul în Ierusalim, unde iudeii de toate limbile şi din toate ţările veneau să se închine la templu, în timpul sărbătorilor oficiale. În acele ocazii, apostolii Îl predicau pe Hristos cu un curaj neabătut, deşi ştiau că prin faptul acesta îşi puneau viaţa fără încetare în pericol. Mulţi se converteau la credinţă şi, întorcându-se acasă, în diferite părţi ale ţării, răspândeau seminţele adevărului printre toate popoarele şi în toate clasele sociale.

Petru, Iacov şi Ioan aveau încrederea că Dumnezeu [303] îi rân­du­ise să-L predice pe Hristos printre compatrioţii lor de acasă. Totuşi apostolul Pavel îşi primise propria misiune de la Dumnezeu în timp ce se ruga în templu, iar vastul său teritoriu misionar îi fu­sese prezentat cu o claritate remarcabilă. Ca să-l pregătească pentru această lucrarea importantă şi extinsă, Dumnezeu îl adusese într-o legătură strânsă cu Sine şi îi descoperise într-o viziune un crâmpei din frumuseţea şi slava cerului.

Hirotonirea lui Pavel şi Barnaba

Dumnezeu a comunicat cu profeţii şi învăţătorii devotaţi ai bisericii din Antiohia. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ’Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’” (Fapte 13,3). Ca urmare, apostolii aceştia au fost consacraţi lui Dumnezeu în cel mai solemn mod prin post, rugăciune şi punerea mâinilor şi au fost trimişi în teritoriul lor misionar printre neevrei.

Atât Pavel, cât şi Barnaba lucraseră ca slujitori ai lui Hristos, iar Dumnezeu binecuvântase din belşug eforturile lor, dar niciunul dintre ei nu fusese hirotonit oficial în slujba Evangheliei, prin rugăciune şi prin punerea mâinilor. Acum, biserica i-a autorizat nu numai să prezinte adevărul, ci şi să boteze şi să organizeze biserici, fiind învestiţi cu o autoritate ecleziastică deplină. Aceasta a fost o perioadă importantă pentru biserică. Deşi zidul de despărţire dintre iudei şi neevrei fusese dărâmat prin moartea lui Hristos, îngăduin­du-le celor păgâni să aibă parte de privilegiile depline ale Evangheliei, vălul de pe ochii multora dintre iudei nu fusese încă îndepărtat şi, ca urmare, ei nu puteau să înţeleagă cu claritate sfârşitul lucrurilor care fuseseră desfiinţate de Fiul lui Dumnezeu. Acum, lucrarea urma să se desfăşoare cu putere printre neevrei [304] şi avea să aibă ca rezultat întărirea bisericii, printr-o mare sporire a numărului de credincioşi.

În lucrarea aceasta deosebită, apostolii urmau să fie expuşi la suspi­ciune, prejudecată şi invidie. Ca o consecinţă firească a înde­părtării lor de exclusivismul iudeilor, învăţătura şi concepţiile lor aveau să fie supuse acuzaţiei de erezie, iar acreditarea lor ca slujitori ai Evan­gheliei urma să fie pusă la îndoială de mulţi iudei zeloşi şi credincioşi. Dumnezeu a prevăzut toate aceste dificultăţi prin care aveau să treacă slujitorii Săi şi, în providenţa Sa înţeleaptă, a făcut să fie învestiţi cu o autoritate indiscutabilă de către biserica Sa, pentru ca lucrarea lor să se afle deasupra oricărei suspiciuni.

Mai târziu, hirotonirea prin punerea mâinilor a fost denaturată într-o mare măsură, atribuindu-se acestui act o importanţă nejusti­ficată, ca şi când o putere ar veni îndată asupra celor ce primeau o astfel de hirotonire, care îi califica imediat pentru orice fel de lucrare pastorală, considerându-se că virtutea consta în însuşi actul punerii mâinilor. În istoria acestor doi apostoli, avem doar un raport simplu al punerii mâinilor, precum şi al efectului acestui act asupra lucrării lor. Atât Pavel, cât şi Barnaba îşi primiseră deja misiunea de la Dumnezeu Însuşi, iar ceremonia punerii mâinilor nu a adăugat niciun har nou sau o calificare efectivă. Actul acesta a fost doar punerea peceţii de aprobare a bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu – o formă de recunoaştere a încredinţării unei slujbe precise.

Prima Conferinţă Generală

Anumiţi iudei au stârnit o teamă generală printre credincioşii dintre neamuri, făcând propagandă cu privire la subiectul circumciziei. Ei afirmau cu o mare siguranţă că nimeni nu putea să fie mântuit dacă nu era [305] circumcis şi dacă nu respecta legea ceremonială în întregime.

Acesta a fost un subiect important, care a tulburat biserica într-o mare măsură. Pavel şi Barnaba l-au combătut cu promptitudine şi nu au fost de acord ca subiectul acesta să le fie prezentat celor dintre neamuri. Iudeii din Antiohia, care erau în favoarea poziţiei celor din Iudeea, s-au împotrivit părerii lor. Contradicţia a avut ca rezultat o mulţime de dezbateri şi o lipsă de armonie în biserică, până când, în cele din urmă, biserica din Antiohia a înţeles că o continuare a dezbaterilor asupra subiectului va aduce o dezbinare între credincioşii de acolo şi a hotărât să-i trimită pe Pavel şi Barnaba la Ierusalim, însoţiţi de câţiva bărbaţi responsabili, pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi prezbiterilor. Ei urmau să se întâlnească împreună cu delegaţi din biserici diferite şi cu aceia care veniseră pentru a participa la sărbătorile anuale ce se apropiau. Între timp, orice dezba­teri contradictorii trebuiau să înceteze, până când bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere din biserică vor lua o hotărâre finală. După aceea, hotărârea aceasta urma să fie universal acceptată de diferitele biserici de pretutindeni.

Când au sosit la Ierusalim, delegaţii din Antiohia au prezentat adunării delegaţilor bisericii succesul pe care îl avuseseră în lucra­rea lor şi confuzia care a fost produsă de faptul că anumiţi farisei convertiţi au declarat că aceia dintre neevrei care se convertiseră trebuiau să fie circumcişi şi să respecte legea lui Moise pentru a fi mântuiţi.

Iudeii se mândriseră cu rânduielile lor stabilite de Dumnezeu şi ajunseseră la concluzia că, odată ce Dumnezeu a precizat modalitatea de închinare ebraică, era imposibil ca El să autorizeze vreodată o schimbare a vreunuia dintre detaliile acesteia. Ei au hotărât că religia creştină trebuie să se asocieze cu legile şi ceremoniile iudaice. Ei înţelegeau cu greu sfârşitul lucrurilor care fuseseră desfiinţate prin moartea [306] lui Hristos şi faptul că jertfele lor ceremoniale nu făcuseră decât să prefigureze moartea Fiului lui Dumnezeu, în care tipul se întâlnise cu antitipul, aşa încât ceremoniile şi jertfele religiei iudaice rămăseseră fără valoare.

Apostolul Pavel se mândrise cu stricteţea lui fariseică, dar după ce Domnul Hristos i Se descoperise pe drumul spre Damasc, misiunea primită de la Mântuitorul şi lucrarea pentru convertirea neamurilor erau clare în mintea lui şi înţelegea pe deplin deosebirea dintre o credinţă vie şi formalismul mort. Pavel încă mai declara că este unul dintre copiii lui Avraam şi respecta cele Zece Porunci în literă şi spi­rit cu aceeaşi credincioşie pe care o avusese înainte de convertirea lui la creştinism. Totuşi el ştia că toate ceremoniile tipologice trebuiau să înceteze pe deplin în curând, deoarece evenimentele pe care le simbolizaseră avuseseră deja loc, iar lumina Evangheliei explica religia iudaică, oferind o semnificaţie nouă ritualurilor ei străvechi.

Dovada experienţei lui Corneliu

Subiectul supus judecăţii conciliului părea să prezinte dificultăţi imposibil de depăşit, indiferent de perspectiva din care era privit. Totuşi, în realitate, Duhul Sfânt clarificase deja problema aceasta, de a cărei rezolvare depindea prosperitatea şi chiar existenţa bisericii creştine. Apostolilor le-a fost dat har, înţelepciune şi o judecată sfinţită pentru a decide cu privire la acest subiect controversat.

Petru a argumentat că Duhul Sfânt clarificase deja subiectul coborând asupra neevreilor necircumcişi cu aceeaşi putere cu care coborâse asupra iudeilor circumcişi. El a redat viziunea în care Dumnezeu îi înfăţişase o faţă de masă plină cu tot felul de animale [307] şi îi poruncise să le taie şi să mănânce şi că, atunci când el refuzase să facă lucrul acesta, afirmând că nu mâncase niciodată animale necurate, Dumnezeu îi spusese: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.”

El a zis: „Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?”

Jugul acesta nu era Legea celor Zece Porunci, aşa cum afirmă cei care se împotrivesc cerinţelor ei obligatorii, ci Petru s-a referit la legile ceremoniale, care au fost anulate prin răstignirea lui Hristos. Această cuvântare a lui Petru a condus adunarea la un punct în care cei prezenţi au putut să asculte cu înţelegere cuvintele lui Pavel şi Barnaba, când şi-au povestit experienţa avută în lucrarea printre neevrei.

Hotărârea bisericii

Iacov şi-a prezentat mărturia şi hotărârea că Dumnezeu a plănuit să-i aducă în biserică pe cei dintre neamuri pentru a se bucura de toate privilegiile iudeilor. Duhul Sfânt a considerat că este bine ca acelora care erau convertiţi dintre păgâni să nu li se impună legea ceremonială şi, după o cercetare atentă a subiectului, apostolii şi prezbiterii au înţeles lucrurile în aceeaşi lumină şi au gândit la fel cum a gândit Duhul lui Dumnezeu. Iacov conducea conciliul, iar hotărârea lui finală a fost aceasta: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu.”

Părerea lui a fost că legea ceremonială, şi îndeosebi rânduiala circumciziei, nu trebuie să le fie impusă în niciun fel neevreilor şi nici măcar să le fie [308] recomandată. Iacov a căutat să-i facă pe fraţii lui să înţeleagă faptul că, prin întoarcerea de la idolatrie la Dumnezeu, cei dintre neamuri au trecut printr-o mare schimbare a credinţei lor şi că trebuie să fie exercitată multă precauţie pentru a nu le încurca mintea cu subiecte îndoielnice şi complicate, ca să nu fie descurajaţi în a-L urma pe Hristos.

Cu toate acestea, cei dintre neamuri trebuiau să nu se comporte în vreun fel care să intre în conflict direct cu părerile fraţilor lor iudei sau care ar putea să creeze în mintea iudeilor prejudecăţi împotriva lor. Ca urmare, apostolii şi prezbiterii au fost de acord să le trimită neevreilor o scrisoare prin care să-i îndrume să se abţină de la consumul de carne jertfită idolilor, de la desfrânare, de la consumarea cărnii animalelor sugrumate şi a sângelui. Acestora li se mai cerea să respecte cele Zece Porunci şi să trăiască o viaţă sfântă. Cei dintre neamuri au fost asiguraţi că oamenii care le impuneau circumcizia nu erau autorizaţi de apostoli.

Pavel şi Barnaba le-au fost recomandaţi ca fiind nişte oameni care îşi riscaseră viaţa pentru Domnul. Iuda şi Sila au fost trimişi împreună cu apostolii aceştia pentru a le comunica personal celor dintre neamuri hotărârea conciliului. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimişi în Antiohia pentru a duce scrisoarea şi solia care au pus capăt oricărei controverse, deoarece era vocea autorităţii celei mai înalte de pe pământ.

Conciliul care a luat hotărârea cu privire la situaţia aceea a fost alcătuit din întemeietorii bisericilor creştine iudaice şi ai bisericilor creştine dintre neamuri. Au fost prezenţi atât prezbiterii din Ierusalim, cât şi delegaţii din Antiohia, iar acolo au fost reprezentate biseri­cile cele mai influente. Conciliul nu a pretins că hotărârile lui sunt infailibile, dar a decis pe temeiul unei judecăţi iluminate şi cu demnitatea unei biserici întemeiate prin voinţa divină. Participanţii au înţeles că Dumnezeu Însuşi hotărâse cu privire la problema aceasta, acordându-le neevreilor favoarea primirii Duhului Sfânt, [309] iar tot ce le-a rămas lor de făcut a fost să urmeze călăuzirea Duhului.

Pentru votarea hotărârii nu au fost chemaţi toţi membrii bisericii. Apostolii şi prezbiterii – oameni cu influenţă şi cu judecată – au formulat şi au luat decizia care, după aceea, a fost general acceptată de bisericile creştine. Totuşi nu toţi membrii bisericii au fost mulţumiţi de hotărârea aceasta. Exista o grupare de credincioşi falşi, care şi-au Fasumat pe proprie răspundere angajarea în lucrare. Ei au căutat să murmure şi să caute greşeli, propunând planuri noi şi căutând să dărâme lucrarea oamenilor cu experienţă, pe care Dumnezeu îi rânduise să prezinte învăţătura lui Hristos. Biserica a avut încă de la început de înfruntat astfel de piedici şi va avea de înfruntat până la încheierea timpului.