Când vede slava şi maiestatea lui Hristos, Satana pare să fie paralizat. Acela care a fost cândva un heruvim ocrotitor îşi aduce aminte de unde a căzut. Fusese un serafim strălucitor, „un fiu al zorilor”, dar cât de schimbat şi de degradat era acum!
Satana vede că răzvrătirea lui intenţionată l-a făcut să fie nepotrivit pentru cer. El şi-a antrenat puterile ca să lupte împotriva lui Dumnezeu, iar curăţia, pacea şi armonia cerului ar fi fost tortura supremă pentru el. Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt aduse la tăcere acum. Reproşul pe care a îndrăznit să I-l adreseze lui Iehova se află acum întru totul asupra lui însuşi. Iar acum Satana se închină şi mărturiseşte dreptatea pedepsei lui.
Fiecare subiect cu privire la adevăr şi minciună care a fost adus în îndelungata controversă este clarificat acum. Dreptatea lui Dumnezeu este îndreptăţită pe deplin. Înaintea lumii întregi este prezentată cu claritate jertfa cea mare adusă de Tatăl şi Fiul pentru om. A sosit ceasul când Domnul Hristos Îşi preia poziţia cuvenită de drept şi este slăvit mai presus de toate căpeteniile şi domniile şi mai presus de orice nume care poate fi rostit.
În ciuda faptului că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se închine înaintea supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne acelaşi. Spiritul de răzvrătire izbucneşte din nou asemenea unui torent puternic. Cuprins de o furie frenetică, el se hotărăşte să nu cedeze în marea controversă. A sosit timpul pentru un ultim efort [427, 428] disperat împotriva Împăratului cerului. El aleargă în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să le inspire propria furie şi să-i conducă într-o luptă imediată. Totuşi, dintre milioanele nenumărate de făpturi pe care le-a atras la răzvrătire, niciuna nu mai recunoaşte supremaţia lui. Puterea lui s-a încheiat. Cei nelegiuiţi sunt plini de aceeaşi ură împotriva lui Dumnezeu, care îl inspiră şi pe Satana, dar ei înţeleg faptul că situaţia lor este fără speranţă şi că nu pot birui luptând împotriva lui Iehova. Furia lor se aprinde împotriva lui Satana şi împotriva acelora care au fost slujitorii lui în vederea amăgirii. Ei se întorc împotriva lor cu furia demonilor şi urmează o scenă de luptă universală.
Focul din cer
Atunci se împlinesc cuvintele profetului: „Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot” (Isaia 34,2). „Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte” (Psalmi 11,6). Din cer, de la Dumnezeu, coboară focul. Pământul se deschide. Armele ascunse în adâncurile lui ies la suprafaţă. Flăcări mistuitoare izbucnesc din fiecare prăpastie ce se deschide. Stâncile sunt incandescente. A sosit ziua aceea care „arde ca un cuptor” (Maleahi 4,1). „Trupurile cereşti se topesc de mare căldură şi tot ce este pe el arde” (2 Petru 3,10). „Căci de multă vreme este pregătit un rug, gătit şi pentru împărat: adânc şi lat”, iar „suflarea Domnului îl aprinde ca un şivoi de pucioasă” (Isaia 30,33). Suprafaţa pământului pare a fi ca o masă de plumb topit – un iaz de foc uriaş clocotind. Este timpul judecării şi al pierzării celor răi [429] – „este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion” (Isaia 34,8).
Cei răi şi-au primit deja răsplata când au fost pe pământ. Ei „vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 4,1). Unii sunt nimiciţi într-o clipă, în timp ce alţii suferă multe zile. Toţi sunt pedepsiţi după faptele lor. Păcatele celor neprihăniţi au fost transferate asupra lui Satana, autorul răului, care trebuie să suporte pedeapsa pentru ele. În felul acesta, el este făcut să sufere nu numai pentru răzvrătirea proprie, ci pentru toate păcatele pe care i-a determinat pe cei din poporul lui Dumnezeu să le săvârşească. Pedeapsa lui trebuie să fie mult mai mare ca pedeapsa acelora pe care i-a amăgit. După ce toţi aceia care au căzut prin amăgirile lui vor muri, el încă mai trebuie să trăiască şi să sufere. Cei răi sunt nimiciţi în cele din urmă de flăcările curăţitoare, nu mai rămâne nici ramură, nici rădăcină – Satana este rădăcina, urmaşii lui sunt ramurile. Dreptatea lui Dumnezeu este împlinită, iar sfinţii şi oştirile îngereşti spun cu voce tare: „Amin!”
În timp ce pământul este cuprins de focul răzbunării lui Dumnezeu, cei neprihăniţi stau în siguranţă în Cetatea Sfântă. Moartea a doua nu mai are nicio putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere (Apocalipsa 20,6). Deşi este un foc nimicitor pentru cei răi, Dumnezeu este un soare şi un scut pentru poporul Său (Psalmi 84,11).