Progresul Reformei

Pe tronul Germaniei urcase un împărat nou, Carol al V-lea, şi emisarii Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările lor şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, electorul de Saxonia, căruia Carol îi era îndatorat mult pentru coroana lui, l-a avertizat să nu facă niciun pas împotriva lui Luther înainte de a-i acorda o audienţă.

Atenţia tuturor părţilor era îndreptată acum spre adunarea repre­zentanţilor statelor germane, care au venit la Worms îndată după înăl­ţarea lui Carol pe tronul imperiului. Acest consiliu naţional avea subiecte şi interese politice importante de care trebuia să se ocupe, dar ele păreau de mică importanţă în comparaţie cu lucrarea călugărului de la Wittenberg.

Carol îi poruncise deja electorului să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l că reformatorul va fi protejat de orice violenţă şi i se va îngădui să aibă o dezbatere deschisă, cu o persoană competentă, despre punctele aflate în dispută. Luther era nerăbdător să apară înaintea împăratului.

Prietenii lui Luther erau îngroziţi şi tulburaţi. Ei cunoşteau prejudecata şi vrăjmăşia îndreptate împotriva lui şi se temeau că nu i se va respecta nici măcar siguranţa călătoriei. Ca urmare, l-au îndemnat să nu-şi pună viaţa în pericol. El a răspuns: „Trimişii papei nu doresc venirea mea [346, 347] la Worms, ci doresc condamnarea şi moartea mea. Nu contează. Nu vă rugaţi pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu.”

Luther înaintea conciliului

În cele din urmă, Luther a stat înaintea conciliului. Împăratul a ocupat tronul. El a fost înconjurat de personajele cele mai ilustre din imperiu. Niciodată nu a apărut un om în prezenţa unei adunări mai impunătoare ca aceea în faţa căreia Martin Luther avea să răspundă pentru credinţa lui.

Însuşi faptul că avea loc acea convocare a fost o victorie importantă pentru adevăr. Faptul că un om pe care papa îl condamnase trebuia să fie judecat de un alt tribunal era în mod real o negare a autorităţii supreme a pontifului. Reformatorului pus în afara legii şi excomunicat de papa îi fusese asigurată protecţia şi i se acordase o audienţă din partea înalţilor demnitari ai naţiunii. Roma îi poruncise să păstreze tăcerea, dar el era pe punctul de a vorbi în prezenţa a mii de persoane din toate părţile creştinătăţii. Cu o atitudine calmă şi liniştită, şi totuşi cu un curaj grandios şi cu nobleţe, el a stat ca un martor al lui Dumnezeu în mijlocul mai-marilor lumii. Luther răspundea cu un ton calm şi umil, fără violenţă sau pasiune. Comportamentul lui era respectuos şi rezervat, şi totuşi manifesta o încredere şi o bucurie care surprindea adunarea.

Aceia care şi-au închis cu încăpăţânare ochii în faţa luminii şi s-au hotărât să nu se lase convinşi de adevăr erau înfuriaţi de puterea cuvintelor lui Luther. Când a încetat să vorbească, delegatul Dietei a spus cu mânie: „Nu ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă… Ţi se cere să dai un răspuns clar şi precis… Vei retracta sau nu?”

Reformatorul a răspuns: „Pentru că Luminăţia şi Maiestatea Voastră cere de la mine [348] un răspuns clar, simplu şi precis, vă voi da unul, iar răspunsul este acesta: Nu pot să-mi supun credinţa nici papei, nici conciliilor, pentru că este limpede ca lumina zilei că aceştia au greşit adesea şi s-au contrazis unul pe altul. Dacă nu sunt convins de mărturia Scripturii sau de raţionamentul cel mai clar, dacă nu sunt constrâns prin intermediul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu îmi leagă conştiinţa de Cuvântul lui Dumnezeu, eu nu pot să retractez şi nu voi retracta, pentru că un creştin care vorbeşte împotriva conştiinţei lui nu este în siguranţă. Aici stau, nu pot să fac altfel, aşa să mă ajute Dumnezeu. Amin.”

Aşa a stat omul acesta neprihănit pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina Cerului strălucea pe chipul său. În timp ce mărturisea împotriva puterii minciunii şi dovedea superioritatea acelei credinţe care biruie lumea, măreţia şi curăţia caracterului, pacea şi bucuria inimii lui erau vizibile pentru toţi.

El a stat neclintit ca o stâncă, în timp ce valurile cele mai nemiloase ale puterii pământeşti îl loveau fără să-l afecteze. Puterea simplă a cuvintelor lui, purtarea lui neînfricată, privirea lui liniştită şi expresivă şi hotărârea de neschimbat pe care o exprima în fiecare cuvânt şi gest au făcut o impresie adâncă asupra adunării. Era evident că nu putea să fie convins să cedeze poruncii Romei nici prin promisiuni, nici prin ameninţări.

Domnul Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere şi o grandoare care, pentru un moment, le-a inspirat uimire şi admiraţie atât prietenilor, cât şi vrăjmaşilor. Duhul lui Dumnezeu fusese pre­zent la conciliul acela, impresionând inima conducătorilor imperiu­lui. Câţiva prinţi au recunoscut deschis dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi au fost convinşi de adevăr, dar impresiile primite nu au fost durabile pentru unii. [349] Au fost unii dintr-o altă categorie, care nu şi-au exprimat convingerile la data aceea, dar care, mai târziu, după ce au cercetat Scripturile ei înşişi, au stat cu o mare îndrăzneală de partea Reformei.

Electorul Frederick aşteptase cu nerăbdare apariţia lui Luther înaintea Dietei şi a ascultat cu emoţie adâncă discursul lui. El s-a bucurat de curajul, fermitatea şi stăpânirea de sine a doctorului şi se mândrea că era protectorul lui. El a comparat părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese anihilată de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care avea să fie simţită în toate ţările şi în toate veacurile.

Dacă reformatorul ar fi cedat un singur punct, Satana şi oştirile lui ar fi câştigat o biruinţă. Dar fermitatea lui neşovăitoare a fost mij­locul de emancipare a bisericii şi începutul unei ere noi, mai bune. Influenţa acestui om care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze singur în domeniul religios avea să se extindă asupra bisericii şi lumii, nu numai din timpul lui, ci şi din generaţiile viitoare. Fermitatea şi credincioşia lui aveau să-i întărească până la încheierea timpului pe toţi aceia care vor trece printr-o experienţă asemănătoare. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de sfaturile omeneşti şi mai presus de puterea lui Satana.

Am văzut că Luther a fost plin de râvnă şi zelos, neînfricat şi îndrăzneţ în mustrarea păcatului şi apărarea adevărului. El nu a ţinut cont de oamenii răi sau de diavoli. El ştia că are de partea lui pe Unul mai puternic decât toţi. Luther a avut zel, curaj şi îndrăzneală şi, uneori, a fost în pericolul de a ajunge la extreme. Totuşi Dumnezeu l-a chemat pe Melancthon, care avea un caracter opus, pentru a-l ajuta pe Luther în îndeplinirea lucrării de reformă. Melancthon a fost o persoană timidă, temătoare, precaută şi avea [350] o mare răbdare. El a fost foarte iubit de Dumnezeu. Avea o cunoaştere vastă a Scripturilor, iar judecata şi înţelepciunea lui erau excelente. Dragostea lui pentru lucrarea lui Dumnezeu era la fel de mare ca a lui Luther. Domnul a legat inimile acestor oameni, iar ei au fost nişte prieteni nedespărţiţi. Luther a fost un mare ajutor pentru Melancthon când s-a aflat în pericolul de a fi temător şi încet, iar la rândul lui, Melancthon a fost un mare ajutor pentru Luther când s-a aflat în pericolul de a fi prea pripit.

Precauţia lui Melancthon l-a ferit adesea de necazurile care ar fi venit asupra lucrării dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Luther şi, deseori, lucrarea nu ar fi înaintat atât de rapid, dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Melancthon. Mi-a fost arătată înţelepciunea manifestată de Dumnezeu prin alegerea acestor doi bărbaţi pentru a duce mai departe lucrarea Reformei.

Anglia şi Scoţia sunt luminate

În timp ce Luther deschidea Biblia care fusese închisă pentru poporul din Germania, Tyndale a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. El era un cercetător sârguincios al Scripturilor şi a predicat fără teamă convingerile lui cu privire la adevăr, sfătuind ca toate învăţăturile să fie supuse testului Cuvântului lui Dumnezeu. Zelul său nu putea decât să stârnească împotrivire din partea slujitorilor papei. Un doctor catolic învăţat, care s-a angajat în controversă cu el, a exclamat: „Ar fi mai bine pentru noi să fim lipsiţi de Legea lui Dumnezeu, decât de legea papei.” Tyndale a răspuns: „Îl neg pe papa şi toate legile lui, iar dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, peste mulţi ani voi face până şi un băiat care mânuieşte plugul să cunoască Scripturile mai bine ca tine.”

Planul pe care începuse să-l nutrească pentru a pune în mâna poporului Noul Testament în propria limbă a fost întărit atunci şi s-a apucat imediat de lucru. Toată Anglia i [351] se părea ostilă, aşa că a căutat adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. Curând, trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost tipărite şi, în acelaşi an, a urmat încă o ediţie.

În cele din urmă, el a dat mărturie pentru credinţa lui printr-o moarte de martir, dar armele pe care le-a pregătit i-au făcut în stare pe alţi soldaţi ai credinţei să lupte de-a lungul secolelor, chiar până în timpul nostru.

În Scoţia, Evanghelia şi-a găsit apărătorul în persoana lui John Knox. Acest reformator sincer nu s-a temut de oameni. Focurile martirajului care ardeau în jurul lui au slujit doar pentru a-i spori zelul. Deşi securea călăului ameninţa deasupra capului său, el a rămas pe poziţie, trimiţând lovituri puternice în stânga şi în dreapta pentru a dărâma idolatria. În felul acesta, el şi-a menţinut scopul, rugându-se şi ducând luptele Domnului, până când Scoţia a fost liberă.

În Anglia, Latimer a susţinut de la amvon că Biblia ar trebui să fie citită în limba poporului. Autorul Sfintei Scripturi, a spus el, „este Dumnezeu Însuşi”, iar Scriptura aceasta Îi aparţine puternicului şi veşnicului ei Autor. „Nu există niciun rege, împărat sau conducător…, ci toţi sunt obligaţi să asculte de… Cuvântul Său Sfânt.” „Să nu mergem pe nicio cărare laterală, ci să fim conduşi de Cuvântul lui Dumnezeu: să nu umblăm pe urmele strămoşilor noştri, nici să nu căutăm să facem ce au făcut ei, ci să facem ce ar fi trebuit ei să facă.”

Barnes şi Frith, prietenii credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat să apere adevărul. Fraţii Ridley şi Cranmer i-au urmat. Conducătorii aceştia din Reforma engleză au fost oameni învăţaţi, iar majoritatea fuseseră foarte preţuiţi pentru zelul şi evlavia lor în comunitatea catolică. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost rezultatul [352] cunoaşterii greşelilor Sfântului Scaun. Faptul că erau familiarizaţi cu tainele Babilonului a dat multă putere mărturiilor lor împotriva lui.

Marele principiu susţinut de Tyndale, Frith, Latimer şi fraţii Ridley a fost autoritatea divină şi suficienţa Sfintelor Scripturi. Ei au respins presupusa autoritate a papilor, conciliilor, părinţilor bi­se­­ri­ceşti şi a regilor de a domina conştiinţa în domeniul credinţei religi­oase. Biblia a fost standardul lor, iar ei verificau prin ea toate învăţăturile şi toate declaraţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe oamenii aceştia sfinţi când şi-au dat viaţa pe rug.