Exemplul lui Isus

Urmaţi exemplul lui Isus, începând ziua cu rugăciune. – Tocmai în orele de rugăciune solitară, Domnul Isus a primit înţelepciune şi putere în timpul vieţii Sale pământeşti. Tinerii să urmeze exemplul Său şi să găsească dimineaţa şi la apus un timp liniştit pentru comuniune cu Tatăl lor din ceruri. Pe parcursul întregii zile să-şi înalţe inimile către Dumnezeu. La fiecare pas pe care-l facem pe calea noastră, El spune: „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: ’Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!’” (Isaia 41,13). Dacă ar putea învăţa copiii noştri aceste lecţii în zorii vieţii lor, ce prospeţime şi putere, ce bucurie şi gingăşie ar fi aduse în viaţa lor! – Educaţie, p. 259.

Rugăciunile stăruitoare ale lui Isus sunt în contrast cu rugăciunile noastre slabe. – Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte”. În ce contrast cu această mijlocire din partea Maiestăţii cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălţate către Dumnezeu! Mulţi sunt mulţumiţi cu o slujire a buzelor şi puţini au o dorinţă sinceră, serioasă şi plină de dragoste după Dumnezeu. – Mărturii, vol. 4, p. 534. 

Dacă Isus a avut nevoie de rugăciune când a fost pe pământ, cu cât mai mult avem noi nevoie! – Când a fost pe pământ, Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-şi prezinte nevoile zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este valabilă şi pentru noi.

Domnul Însuşi S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunea noastră şi astfel a devenit un rugător zelos, care căuta să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere, pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a rezista încercărilor. El este exemplul nostru în toate lucrurile. În ceea ce priveşte neputinţele noastre, El este un frate „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”. Dar având în vedere că El era fără păcat, natura Lui se îndepărta cu repulsie de la săvârşirea răului. El a îndurat toate luptele şi frământările omului care trăieşte într-o lume a păcatului. Datorită naturii Lui omeneşti, rugăciunea a fost pentru Domnul o necesitate şi un privilegiu. El a găsit mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult noi – fiinţe muritoare şi slabe – ar trebui să simţim nevoia de a ne ruga zelos şi consecvent. – Calea către Hristos, p. 93, 94.

Domnul Hristos a luptat în rugăciune stăruitoare. Cu strigăt pu­ternic şi lacrimi, El a înălţat către Tatăl cererile sale pentru aceia pentru a căror mântuire părăsise cerul şi venise pe pământul acesta. Prin urmare, cât de potrivit şi cât de important este ca oamenii să se roage şi să nu cedeze! – Review and Herald, 1 aprilie 1890.

Domnul Isus S-a rugat pentru puterea de a îndura încercările. –

Puţini vor urma exemplul Mântuitorului nostru cu privire la rugă­ciunea stăruitoare şi frecventă către Dumnezeu, spre a primi puterea de a îndura încercările şi de a îndeplini datoriile zilnice ale vieţii acesteia. Domnul Hristos este Căpetenia mântuirii noastre şi, prin propria suferinţă şi prin sacrificiu, El le-a dat urmaşilor Săi un exemplu care le arată că vegherea, rugăciunea şi efortul perseverent sunt necesare din partea lor, dacă vor să reprezinte corect dragostea din sufletul Său pentru neamul omenesc căzut. – Review and Herald, 23 februarie 1886. 

Puterea lui Isus a venit din rugăciune. – Puterea lui Hristos a constat în rugăciune. El a luat natura omenească, a purtat slăbiciunile noastre şi s-a făcut păcat pentru noi. Domnul Hristos Se retrăgea în dumbrăvi sau în munţi, departe de mulţime şi de orice altceva. Acolo era singur cu Tatăl Său şi Îşi revărsa cererile cu o stăruinţă puternică şi căuta cu toată puterea sufletului Său să se prindă de mâna Celui Infinit. Când în faţa Lui se găseau încercări noi şi mari, El Se retrăgea în singurătatea munţilor şi petrecea noaptea întreagă rugându-Se Tatălui Său ceresc.

Pentru că Domnul Hristos este exemplul nostru în toate lucrurile, dacă noi imităm acest model de rugăciune stăruitoare şi neîncetată, cerând în Numele Aceluia care nu a cedat niciodată ispitelor lui Satana puterea de a ne împotrivi amăgirilor duşmanului cel viclean, nu vom fi biruiţi de el. – The Youth’s Instructor, 1 aprilie 1873.

Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar să lase la o parte oboseala călătoriei şi să Se retragă din mijlocul mulţimii care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viaţă de neîncetată activitate şi de contact direct cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un loc liniştit şi o comuniune neîn­treruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină, ca să poată merge mai departe, înarmat, pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte şi chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.

În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemăr­ginite. Ca om, înălţa cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a primit viaţă de la Dumnezeu, ca să poată da viaţă lumii. Experienţa Lui trebuie să fie şi experienţa noastră.

„Veniţi singuri la o parte”, ne îndeamnă El. Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai puternici şi mai folositori. Ucenicii L-au căutat pe Isus şi I-au spus totul, iar El i-a încurajat şi i-a învăţat. Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Isus şi să-I spunem nevoile noastre, n-am fi dezamăgiţi. – Hristos, Lumina lumii, p. 362, 363.

Omul întristării a început să-Şi reverse cererile, cu strigăte mari şi cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuşi avea nevoie de o nouă legătură cu Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Îşi revărsa dorinţele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca, în ceasul puterii întunericului, credinţa lor să nu scadă. Roua se aşternea cu îmbelşugare peste fiinţa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopţii se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristeţea lor. – Hristos, Lumina lumii, p. 419, 420.

Când a ajuns în pustie, Domnul Isus a fost înconjurat de slava Tatălui. Absorbit de comuniunea cu Dumnezeu, El a fost înălţat mai presus de slăbiciunea omenească. Totuşi slava s-a îndepărtat, iar El a fost lăsat să lupte cu ispita. Ea apăsa asupra Lui clipă de clipă. Natura Sa omenească era cuprinsă de groază în faţa conflictului care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile a postit şi S-a rugat. Slăbit şi epuizat de foame, obosit şi palid din cauza agoniei sufleteşti, faţa Lui era „atât de schimonosită… şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor”, încât aceea a fost ocazia favorabilă a lui Satana. El a presupus că poate să-L biruiască pe Hristos. – Selected Messages, cartea 1, p. 227, 228.

Lucrătorul consacrat simte o mângâiere minunată atunci când ştie că Însuşi Hristos, în viaţa Sa pe pământ, Îl căuta zilnic pe Tatăl Său pentru a primi de la El noi rezerve de har şi, după această comuniune cu Dumnezeu, mergea să-i întărească şi să-i binecuvânteze pe alţii.

Priviţi-L pe Fiul lui Dumnezeu aşezat pe genunchi, rugându-Se Tatălui Său! Deşi este Fiul lui Dumnezeu, El Îşi întăreşte credinţa prin rugăciune şi, prin comuniunea cu Dumnezeu, primeşte puterea de a se opune răului şi de a sluji nevoilor oamenilor. Ca Frate mai mare al familiei noastre omeneşti, El cunoaşte nevoile celor care, cuprinşi de nedesăvârşire şi trăind într-o lume a păcatului şi a ispitei, încă doresc să-I slujească. El ştie că solii pe care îi consideră potriviţi pentru a-I trimite să vestească solia Sa sunt nişte oameni slabi şi greşiţi, dar tuturor celor care se consacră pe deplin în slujba Sa, El le făgăduieşte ajutorul divin. Exemplul Său este o asigurare că rugăciunea fierbinte şi stăruitoare, înălţată spre Dumnezeu cu o credinţă care conduce la deplina dependenţă de El şi cu o consacrare fără rezerve pentru lucrarea Sa, va reuşi să le aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta contra păcatului.

Fiecare lucrător care urmează exemplul Domnului Hristos va fi pregătit să primească şi să folosească puterea pe care Dumnezeu a făgăduit-o bisericii Sale pentru a pregăti secerişul pământului. În fiecare dimineaţă, când vestitorii Evangheliei îngenunchează înaintea Domnului şi îşi înnoiesc votul consacrării faţă de El, Domnul le acordă prezenţa Duhului Său, cu puterea Sa înviorătoare şi sfinţitoare. Când merg să îndeplinească îndatoririle zilnice, ei au asigurarea că prezenţa nevăzută a Duhului Sfânt îi face în stare să fie nişte „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). – Slujitorii Evangheliei, p. 510, 511.

Rugăciunea L-a întărit pe Isus pentru încercări. – Domnul Hristos, Mântuitorul nostru, a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, totuşi a fost fără păcat. El a luat natura omenească, fiind asemenea omului la înfăţişare, iar nevoile Sale au fost nevoile unui om. El a avut nevoi trupeşti care trebuiau să fie împlinite şi a simţit oboseala care cerea odihnă. Rugăciunea a fost mijlocul prin care Tatăl Său L-a întărit pentru împlinirea datoriei şi pentru încercări. Zi după zi, El Şi-a îndeplinit şirul îndatoririlor, căutând să salveze suflete… Apoi, petrecea nopţi întregi în rugăciune pentru cei ispitiţi…

Orele de rugăciune din noapte, pe care Mântuitorul le petrecea pe munte sau în pustie, erau esenţiale spre a-L pregăti pentru încercările pe care trebuia să le înfrunte în ziua următoare. El a simţit nevoia de împrospătare şi înviorare a sufletului şi a trupului, ca să poată întâmpina ispitele lui Satana, iar aceia care se străduiesc să trăiască asemenea Lui trebuie să simtă aceeaşi nevoie. – Maranatha, p. 85.

Când Ierusalimul era cuprins de linişte, iar ucenicii se întorseseră la casele lor spre a beneficia de odihna somnului, Domnul Isus nu dormea. Cererile Sale divine se înălţau spre Tatăl Său pentru ucenici, ca să fie păziţi de influenţele rele pe care aveau să le întâlnească zi de zi în lume şi pentru ca sufletul Lui să fie întărit pentru datoriile şi încercările zilei următoare. – Review and Herald, 17 august 1886.

Rugăciunea Îl înviora pe Isus. – Ziua era foarte ocupat cu slujirea nevoilor nenumăraţilor oameni care Îi cereau, în mod insistent, ajutorul şi cu demascarea teoriilor false şi periculoase ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită Îl istovea adesea într-o asemenea măsură, încât mama şi fraţii Lui şi chiar ucenicii se temeau că Îşi va pune viaţa în pericol. Totuşi, când Se întorcea de la orele de rugăciune prin care Îşi încheia ziua de muncă obositoare, ei observau că expresia chipului Său era plină de pace şi întreaga Lui fiinţă părea străbătută de înviorare. După acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineaţă în comuniune cu Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 102.

Rugăciunea susţinea viaţa spirituală a lui Isus. – Nu numai pe cruce S-a jertfit Hristos pentru omenire. Aşa cum „umbla din loc în loc” şi „făcea bine” (Fapte 10,38), experienţa fiecărei zile era o revărsare a propriei vieţi. Într-un singur fel putea fi susţinută o asemenea viaţă. Isus trăia în dependenţă de Dumnezeu şi în comuniune cu El. În locul tainic al Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic, oamenii se refac din când în când, rămân acolo pentru o vreme, iar rezultatul se arată prin fapte nobile. Apoi, credinţa lor scade, comuniunea este întreruptă şi lucrarea vieţii este pătată. Totuşi viaţa lui Isus a fost o viaţă de încredere neîncetată, susţinută prin comuniune neîntreruptă, iar slujirea Sa pentru cer şi pământ a fost fără greşeli sau ezitări.

Ca om, El stăruia cu rugăminţi fierbinţi la tronul lui Dumnezeu, până când natura Sa umană era încărcată cu un curent ceresc care lega omenescul de divin. Primind viaţă de la Dumnezeu, El oferea viaţă oamenilor. – Educaţie, p. 80, 81.  

Viaţa de rugăciune a lui Isus descoperă secretul puterii spirituale. – Viaţa Mântuitorului pe pământ a fost o viaţă de comuniune cu natura şi cu Dumnezeu. În comuniunea aceasta, El ne-a descoperit secretul puterii spirituale. – Sfaturi pentru sănătate, p. 162.

Isus Se pregătea pentru lucrări speciale, prin rugăciune. – Când Se pregătea pentru o mare încercare sau o lucrare importantă, Isus Se retrăgea în singurătatea din munţi şi Îşi petrecea noaptea rugându-Se Tatălui Său. O noapte de rugăciune a precedat alegerea apostolilor, la fel predica de pe munte, schimbarea la faţă, agonia din sala de judecată, crucea şi slava învierii.

Noi, de asemenea, trebuie să avem un timp pus deoparte pentru meditaţie şi rugăciune şi pentru a primi înviorare spirituală. Noi nu preţuim puterea şi eficienţa rugăciunii aşa cum ar trebui s-o facem. – Divina vindecare, p. 509.

Natura umană a lui Isus a făcut din rugăciune o necesitate. – În timp ce avea natură umană, El simţea nevoia de putere de la Tatăl Său. El a ales locuri de rugăciune. Îi plăcea să aibă legătură cu Tatăl Său în singurătatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întărit pentru îndatoririle şi necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un om al rugăciunii, care Îşi petrecea noaptea, cerând de la Tatăl Său provizii proaspete de putere, pentru a fi întărit şi înviorat pentru îndatoriri şi încercări. El este exemplul nostru în toate privinţele. El ne este Frate în slăbiciunile noastre, dar nu prin faptul că a avut aceleaşi patimi ca noi. Pentru că a fost Cel fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău. El a îndurat lupte şi chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană a făcut din rugăciune o necesitate şi un privilegiu. El a cerut tot ajutorul divin puternic şi mângâierea pe care Tatăl Său era gata să I le împărtăşească Aceluia care, pentru folosul omului, a părăsit bucuriile cerului şi Şi-a ales căminul într-o lume rece şi nerecunoscătoare. Hristos a găsit mângâiere şi bucurie în legătura cu Tatăl Său. Aici putea El să-Şi descarce inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa.  

În cursul zilei, El muncea cu zel să facă bine altora, să salveze oameni de nimicire. Îi vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristaţi şi aducea bucurie şi nădejde celor disperaţi. Pe morţi, i-a adus la viaţă. După ce Îşi încheia lucrarea de peste zi, El pleca, seară de seară, departe de tumultul oraşului şi îngenunchea într-o dumbravă retrasă, în rugăciune fierbinte către Tatăl Său. Uneori, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui aplecate. Apoi, din nou, norii şi întunericul îndepărtau toată lumina. În timp ce Se găsea aplecat în rugăciune, roua şi bruma nopţii se aşezau pe capul şi pe barba Sa. Adesea, El continua cu cererile Lui pe parcursul nopţii întregi. El este pilda noastră. Dacă ne-am putea aduce aminte de acest lucru şi l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu.

Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simţit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult muritorii slabi şi păcătoşi ar trebui să simtă nevoia de rugăciune fierbinte, constantă! Când a fost atacat de ispita cea mai nemiloasă, Hristos nu a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu şi, prin rugăciune stăruitoare şi supunere desăvârşită faţă de voinţa Tatălui Său, a ieşit biruitor. Cei care mărturisesc adevărul în aceste zile de pe urmă, mai presus de oricare altă cate­gorie de creştini, trebuie să-L imite pe Marele Model în rugăciune.

„Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui”. Mesele noastre sunt adesea pline cu mâncăruri de lux, care nu sunt nici sănătoase, nici necesare, pentru că iubim aceste lucruri mai mult decât iubim renunţarea la sine, eliberarea de boală şi sănătatea minţii. Isus a căutat stăruitor putere de la Tatăl Său. Fiul divin al lui Dumnezeu a considerat că lucrul acesta era, chiar şi pentru Sine, de o valoare mai mare decât să stea la masa cea mai îmbelşugată. El ne-a prezentat dovada că rugăciunea este importantă ca să primim puterea necesară spre a lupta cu puterile întunericului şi a face lucrarea care ne este încredinţată. Puterea noastră este slăbiciune, dar puterea pe care o dă Dumnezeu îi face pe toţi cei care o obţin să fie mai mult decât biruitori. – Mărturii, vol. 2, p. 201-203.

Domnul Isus Şi-a luat timp pentru rugăciune, indiferent cât de ocupat sau obosit era. – Domnul Hristos nu a îndeplinit o lucrare parţială. El nu Şi-a măsurat munca prin numărul orelor.

Timpul Său, inima Sa, sufletul şi puterea Sa, toate erau dedicate lucrării pentru binele omenirii. El trudea pe parcursul zilelor obositoare şi pe­­tre­cea nopţi îndelungate în rugăciune pentru harul şi re­zistenţa ne­cesare spre a face o lucrare mai mare. Cu strigăte puternice şi lacrimi, El trimitea cererile Sale către cer, pentru ca natura Sa omenească să fie întărită, să fie făcut în stare să înfrunte toate lucrările amăgitoare ale vrăjmaşului celui viclean şi să primească puterea necesară spre a-Şi îndeplini misiunea de a ridica omenirea căzută. El le spune slujitorilor Săi: „V-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu” (Ioan 13,15). – Divina vindecare, p. 500.

Isus Se ruga dimineaţa devreme. – Adesea, zorii dimineţii Îl găseau pe Isus în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile, sau rugându-Se. El spunea bun venit dimineţii cântând. Îşi înviora ceasurile prin cântări de mulţumire şi le aducea voioşia cerului acelora care erau trudiţi şi descurajaţi. – Sfaturi pentru sănătate, p. 162.

Isus a avut anumite locuri pentru rugăciune. – Trebuie să aveţi un loc pentru rugăciunea tainică. Domnul Isus a avut anumite locuri pentru comuniunea cu Dumnezeu şi tot aşa ar trebui să avem şi noi. Adesea, avem nevoie să ne retragem într-un loc anume, oricât de umil, unde putem să fim singuri cu Dumnezeu. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 84.

Isus S-a rugat pentru noi. – Din cauza muncii neîncetate, a renunţării la sine şi a jertfirii de sine, Domnul Isus era adesea prea obosit pentru a-i binecuvânta pe cei aflaţi în suferinţă şi în nevoie. El petrecea nopţi întregi în rugăciune pe munţii singuratici nu din pricina slăbiciunilor şi nevoilor Sale, ci pentru că a văzut şi a simţit slăbiciunea firilor voastre de a se împotrivi ispitelor vrăjmaşului, chiar în acele puncte în care sunteţi biruiţi acum. El a ştiut că veţi fi indiferenţi faţă de primejdii şi că nu veţi simţi nevoia rugăciunii. El Şi-a revărsat rugăciunile către Tatăl Său în locul nostru, cu strigăte puternice şi lacrimi. – Mărturii, vol. 3, p. 379.

Ucenicii lui Isus erau impresionaţi de obiceiul Său de a Se ruga. – „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească”. El nu a trăit, a meditat şi S-a rugat pentru Sine Însuşi, ci pentru alţii. În fiecare dimineaţă, El venea din locul tainic al rugăciunii, unde petrecuse ore cu Dumnezeu, spre a le aduce oamenilor lumina cerurilor. El primea zilnic un nou botez cu Duhul Sfânt. În orele de dimineaţă ale fiecărei zile noi, Domnul Îl trezea din somn, iar sufletul şi buzele Sale erau unse cu har, ca să-l poată împărtăşi altora. El primea din curţile cereşti solii noi, cuvinte pe care putea să le adreseze la timpul potrivit celor obosiţi şi asupriţi. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat”, spu­nea El, „o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici”.

Ucenicii Săi erau foarte impresionaţi de rugăciunile Lui şi de obiceiul Lui de a intra în comuniune cu Dumnezeu. După ce au lipsit pentru un scurt timp din prezenţa Domnului lor, a doua zi, ei L-au găsit absorbit în rugăciune. El a părut că nu Îşi dă seama de prezenţa lor şi a continuat să Se roage cu voce tare. Inima ucenicilor a fost mişcată adânc. După ce a încetat să Se roage, ei au exclamat: „Doam­ne, învaţă-ne să ne rugăm”! – Review and Herald, 11 august 1910.

Rugăciunea domnească arată frumuseţea simplităţii. – Domnul Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi că numai o rugăciune care se înalţă de pe buze neprefăcute, determinată de nevoile reale ale sufletului, este o rugăciune adevărată, care îi va aduce binecuvântarea cerului aceluia care se roagă. El le-a prezentat ucenicilor o rugăciune scurtă şi cuprinzătoare. Datorită simplităţii ei frumoase, rugăciunea aceasta este fără egal. Ea este o rugăciune perfectă pentru a fi rostită atât în public, cât şi în particular. Ea este nobilă şi plină de demnitate, şi totuşi aşa de simplă, încât şi copilul de pe genunchii mamei lui poate să o înţeleagă. Copiii lui Dumnezeu au repetat rugăciunea aceasta de-a lungul secolelor, şi totuşi strălucirea ei nu s-a micşorat. Asemenea unei comori de preţ, ea continuă să fie îndrăgită şi bine primită. Rugăciunea aceasta este minunat alcătuită. Dacă principiile conţinute în ea vor fi incluse în rugăciunile noastre, nimeni nu se va ruga în zadar. Rugăciunile noastre în public trebuie să fie scurte şi să exprime numai dorinţele reale ale sufletului, cerând cu simplitate şi cu o încredere simplă tocmai lucrurile de care avem nevoie. Rugăciunea unei inimi umile şi pocăite este respiraţia vitală a unui suflet care flămânzeşte după neprihănire. – Signs of the Times, 3 decembrie 1896.

Isus Se ruga în genunchi. – Atât în închinarea publică, cât şi în cea particulară, atunci când aducem cererile noastre înaintea Domnului, noi avem privilegiul de a ne pleca pe genunchi. Domnul Isus, exemplul nostru, „a îngenuncheat şi S-a rugat”. Despre ucenicii Săi este scris că şi ei, de asemenea, „au îngenuncheat şi s-au rugat”. Pavel declară: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos”. Ezra a îngenuncheat mărturisind înaintea lui Dumnezeu păcatele lui Israel”. Daniel „de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui”. – Solii către tineret, p. 251.

Gândiţi-vă cu atenţie la învăţăturile lui Isus cu privire la rugă­ciune. –  Învăţăturile Domnului Hristos cu privire la rugăciune ar trebui luate în considerare şi studiate cu multă atenţie. În rugăciune există o ştiinţă divină, iar ilustraţia prezentată de El aduce în atenţie principii pe care trebuie să le înţeleagă toţi oamenii. Domnul ne arată care este adevăratul spirit al rugăciunii. El ne învaţă despre necesitatea perseverenţei în rugăciunile adresate lui Dumnezeu şi ne asigură de bunăvoinţa şi dispoziţia Sa de a ne asculta şi de a ne răspunde. – Parabolele Domnului Hristos, p. 142.