Capitolul 19

Atitudinea în rugăciune

Atitudinea potrivită pentru rugăciunea publică. – Am primit scrisori în care sunt întrebată cu privire la atitudinea potrivită pe care trebuie să o aibă o persoană care se roagă Suveranului Universului. De unde au preluat fraţii noştri ideea că trebuie să stea în picioare când se roagă lui Dumnezeu? Un credincios care fusese educat cinci ani la Battle Creek a fost chemat să conducă rugăciunea înainte ca sora White să le vorbească oamenilor. Totuşi, când l-am văzut stând în picioare în timp ce buzele lui erau pe punctul de a rosti rugăciunea către Dumnezeu, sufletul mi s-a tulburat şi i-am adresat o mustrare publică. L-am chemat pe nume şi i-am spus: „Pleacă-te pe genunchi”.

Aceasta este întotdeauna poziţia potrivită…

Atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem când ne rugăm lui Dumnezeu este aceea de a îngenunchea. Acest act de închinare a fost cerut de la cei trei robi evrei din Babilon… Totuşi un asemenea act era un omagiu care trebuia să-I fie adus numai lui Dumnezeu – Suveranul lumii, Conducătorul Universului, iar cei trei evrei au refuzat să acorde o astfel de onoare vreunui idol, chiar dacă era făcut din aur curat. Dacă ar fi făcut aşa, în realitate, ei s-ar fi închinat împăratului Babilonului. Pentru că au refuzat să facă aşa cum le poruncise împăratul, ei au suferit pedeapsa şi au fost aruncaţi în cuptorul aprins. Totuşi Domnul Hristos a venit personal şi a umblat alături de ei în foc, iar lor nu li s-a întâmplat niciun rău.

Atât în închinarea particulară, cât şi în cea publică, atunci când Îi adresăm lui Dumnezeu cererile noastre, noi avem datoria de a ne pleca pe genunchi. Acest act arată dependenţa noastră de Dumnezeu…

„Unde a fost educat Fratele H.?” – La Battle Creek. Cum este posibil ca, în ciuda întregii lumini pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului Său cu privire la subiectul respectului, pastorii, educatorii şi profesorii din şcolile noastre să-i înveţe pe tineri, prin cuvântul şi exemplul lor, să stea în picioare când se roagă, aşa cum făceau fariseii? Oare să considerăm faptul acesta ca fiind un semn al mulţumirii de sine şi al mândriei? Oare trebuie ca trăsăturile acestea să ajungă să fie remarcate?...

Sperăm că, atunci când se apropie de singurul Dumnezeu viu şi adevărat, fraţii noştri nu vor manifesta mai puţin respect şi veneraţie, decât manifestă păgânii faţă de idolii lor zei, pentru că, dacă vor face aşa, oamenii aceştia vor fi judecătorii noştri în ziua hotărârii finale. Aş vrea să mă adresez tuturor celor care ocupă locul de profesor în şcolile noastre. Fraţi şi surori, nu Îl dezonoraţi pe Dumnezeu prin lipsa voastră de respect şi prin îngâmfare. Nu staţi în picioare, în fariseismul vostru, când vă rugaţi lui Dumnezeu. Nu vă încredeţi în propria putere. Nu depindeţi de ea, ci îngenuncheaţi adesea înaintea lui Dumnezeu şi închinaţi-vă Lui.

Când vă adunaţi pentru a vă închina lui Dumnezeu, nu uitaţi să îngenuncheaţi înaintea Lui. Acest act să dovedească faptul că întregul suflet, trup şi spirit sunt supuse Duhului adevărului. Cine a cercetat Cuvântul cu atenţie spre a găsi exemple şi îndrumări cu privire la subiectul acesta? În cine putem să ne încredem, în calitate de profesori în şcolile noastre din America şi din ţările străine? Oare, după ani de studii, studenţii noştri trebuie să se întoarcă în ţara lor cu idei denaturate cu privire la respectul, cinstea şi reverenţa care trebuie să-I fie date lui Dumnezeu şi să simtă că nu au nicio obligaţie de a-i cinsti pe oamenii cu părul cărunt, pe oamenii cu experienţă şi pe slujitorii lui Dumnezeu, care au fost implicaţi în lucrarea Sa pe aproape tot parcursul vieţii lor? Îi sfătuiesc pe toţi aceia care frecventează şcolile din America sau din orice alt loc să nu deprindă spiritul lipsei de respect. Asiguraţi-vă că înţelegeţi personal de ce fel de educaţie aveţi nevoie, ca să-i puteţi educa şi pe alţii pentru a dobândi un caracter potrivit, care va rezista încercării ce va fi adusă în curând asupra tuturor celor care trăiesc pe pământ. Rămâneţi în tovărăşia celor mai serioşi creştini. Nu alegeţi învăţători sau elevi îngâmfaţi, ci pe aceia care arată evlavia cea mai adâncă, aceia care au un spirit de înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu.

Trăim în vremuri periculoase. Adventiştii de ziua a şaptea se declară a fi poporul lui Dumnezeu, care păzeşte poruncile, dar ei îşi pierd spiritul de devoţiune. Acest spirit de reverenţă faţă de Dumnezeu îi învaţă pe oameni cum să se apropie de Creatorul lor – cu un respect sfânt, prin credinţă – nu prin ei înşişi, ci printr-un Mijlocitor. În felul acesta, omul rămâne statornic, oricare ar fi situaţiile în care ar fi pus. Omul trebuie să vină pe genunchi, ca un supus al milei, un rugător aflat la piciorul tronului harului. În timp ce primeşte milostivirile zilnice din mâna lui Dumnezeu, el trebuie să cultive mereu recunoştinţa în inima lui şi să o exprime în cuvinte de mulţumire şi laudă pentru aceste favoruri nemeritate. Îngerii i-au păzit calea de-a lungul întregii lui vieţi, iar el a fost scăpat din multe capcane pe care nici nu le-a văzut. El trebuie să mulţumească în fiecare rugăciune pentru lucrarea făcută de Dumnezeu spre binele lui, pentru această ocrotire din partea acelor ochi care nu aţipesc şi nici nu dorm niciodată. – Selected Messages, cartea 2, p. 311-315.

Îngenuncherea în rugăciune arată respectul şi reverenţa faţă de Dumnezeu. – Fie ca Dumnezeu să-i înveţe pe credincioşii Săi cum să se roage. Profesorii din şcolile noastre şi pastorii din bisericile noastre să înveţe zilnic în şcoala lui Hristos. Dacă vor face aşa, ei se vor ruga cu zel şi seriozitate, iar cererile lor vor fi auzite şi vor primi răspuns. Atunci, Cuvântul va fi proclamat cu putere.

Atât în închinarea noastră particulară, cât şi în cea publică, atunci când adresăm rugăciunile noastre, avem privilegiul de a îngenunchea înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus, exemplul nostru, „a îngenuncheat şi a început să Se roage”. Despre ucenicii Săi este raportat că, de asemenea, ei „au îngenuncheat şi s-au rugat”. Pavel a declarat: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos”. Când a mărturisit păcatele lui Israel înaintea lui Dumnezeu, Ezra a îngenuncheat. Daniel, „de trei ori pe zi, îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte”.

Adevăratul respect faţă de Dumnezeu este determinat de un simţământ al măreţiei Sale infinite şi de înţelegerea faptului că El este prezent. Fiecare inimă ar trebui să fie adânc impresionată de această prezenţă a Celui Nevăzut. Ora şi locul rugăciunii sunt sfinte, deoarece Dumnezeu este prezent acolo şi, în timp ce atitudinea şi comportamentul nostru exprimă respect, simţământul pe care îl inspiră va fi mai profund. Psalmistul declară: „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat” (Psalmi 111,9). Când rostesc Numele acesta, îngerii îşi acoperă faţa. Prin urmare, ce respect ar trebui să manifestăm când rostim acest Nume, noi, care suntem nişte oameni căzuţi şi păcătoşi!

Ar fi bine ca atât tinerii, cât şi cei în vârstă să mediteze la acele cuvinte ale Scripturii, care arată cum ar trebui să fie privit locul în care se manifestă prezenţa specială a lui Dumnezeu. „Nu te apropia de locul acesta, scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt”. După ce a avut o viziune a îngerilor, Iacov a exclamat, „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta şi eu

n-am ştiut.… Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” – Slujitorii Evangheliei, p. 178, 179.

Umilinţa lui Solomon la vremea când a început să poarte răspunderile statului, când a recunoscut înaintea lui Dumnezeu: „Eu sunt doar un tânăr neîncercat” (1 Regi 3,7), dragostea lui adâncă faţă de Dumnezeu, respectul lui profund pentru lucrurile sfinte, neîncrederea în sine, precum şi faptul că înălţa cu adevărat pe Creatorul cel infinit al tuturor lucrurilor – toate aceste trăsături de caracter cu adevărat demne de urmărit s-au dat pe faţă în lucrările legate de dedicarea templului, când, în timpul rugăciunii sale de consacrare, a îngenuncheat în poziţia umilă a unuia care cere. Urmaşii lui Hristos de astăzi să se ferească de tendinţele de a pierde spiritul de respect şi de teamă sfântă. Scripturile îi învaţă pe oameni cum să se apropie de Făcătorul lor cu umilinţă şi temere, prin credinţă într-un Mijlocitor divin. – Profeţi şi regi, p. 47, 48.

În mijlocul curţii templului, fusese înălţată „o treaptă de aramă”, sau o platformă „lungă de cinci coţi, lată de cinci coţi şi înaltă de trei coţi”. Solomon a stat pe ea şi, cu mâinile ridicate, a binecuvântat mulţimea cea mare din faţa lui „şi toată adunarea lui Israel stătea în picioare” (2 Cronici 6,13.3).

„Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel”, a exclamat Solomon, „care a împlinit prin puterea Sa ce spusese cu gura Sa tatălui meu David când a zis: ’Am ales Ierusalimul, pentru ca în el să locuiască Numele Meu’” ( 2 Cronici 6,4-6).

Apoi, Solomon a îngenuncheat pe platformă şi, în auzul întregului popor, a înălţat rugăciunea de consacrare. Ridicându-şi mâinile către cer, în timp ce adunarea era plecată cu faţa la pământ, împăratul s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, nu este Dumnezeu ca Tine nici sus în ceruri, nici jos pe pământ. Tu ţii legământul şi îndurarea faţă de robii Tăi, care umblă înaintea Ta din toată inima lor”. – Profeţi şi regi, p. 39, 40.

Împăratul Solomon a stat pe un postament de aramă în faţa altarului şi a binecuvântat poporul. Apoi a îngenuncheat şi, cu mâinile ridicate, a prezentat înaintea lui Dumnezeu o rugăciune fierbinte şi solemnă în timp ce adunarea se plecase cu faţa la pământ. După ce şi-a încheiat Solomon rugăciunea, a coborât foc din cer şi a consumat jertfa. – Istoria mântuirii, p. 194.

Mintea ţi-a fost dată ca să poţi înţelege cum să lucrezi. Ochii ţi-au fost daţi ca să poţi fi receptiv şi să sesizezi ocaziile oferite de Dumnezeu. Urechile tale sunt pentru a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Genunchii tăi sunt pentru a te pleca de trei ori pe zi într-o rugăciune făcută din toată inima. Picioarele tale sunt ca să alergi pe calea poruncilor lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 6, p. 297.

Pastorii să îngenuncheze în rugăciune înainte de a predica. – În conformitate cu lumina care mi-a fost dată, lui Dumnezeu I-ar plăcea ca pastorii să îngenuncheze îndată ce urcă la amvon şi să ceară cu solemnitate ajutorul lui Dumnezeu. Ce impresie ar face faptul acesta! Oamenii ar fi cuprinşi de simţământul solemnităţii şi veneraţiei. Pastorul lor este în comuniune cu Dumnezeu şi se consacră Lui înainte de a îndrăzni să stea în picioare în faţa oamenilor. Solemnitatea se aşterne asupra oamenilor, iar îngerii lui Dumnezeu sunt aduşi foarte aproape. Primul lucru pe care trebuie să-l facă pastorii când vin la amvon este acela de a-L căuta pe Dumnezeu, spunându-le astfel tuturor: „Dumnezeu este izvorul puterii mele.” – Mărturii, vol. 2, p. 612.

Când intră, pastorul trebuie să o aibă o expresie demnă şi solemnă. Îndată ce urcă la amvon, El trebuie să se plece în genunchi, în rugăciune tăcută şi să ceară stăruitor ajutorul lui Dumnezeu. Ce impresie va face lucrul acesta! Oamenii vor fi cuprinşi de simţământul solemnităţii şi al veneraţiei. Pastorul lor este în comuniune cu Dumnezeu şi se consacră Lui înainte de a îndrăzni să stea în picioare, în faţa oamenilor. Solemnitatea este asupra tuturor şi îngerii lui Dumnezeu sunt totuşi foarte aproape. De asemenea, toţi cei din adunare care se tem de Dumnezeu ar trebui să-şi plece capetele uniţi într-o rugăciune tăcută împreună cu el, cerând lui Dumnezeu să binecuvânteze întâlnirea cu prezenţa Lui şi să dea putere adevărului Său vestit de buze omeneşti. Când adunarea este deschisă prin rugăciune, fiecare genunchi trebuie să se plece în prezenţa Celui Sfânt şi fiecare inimă ar trebui să se înalţe la Dumnezeu într-o devoţiune tăcută. Rugăciunile închinătorilor vor fi ascultate şi prezentarea Cuvântului se va dovedi eficientă. Atitudinea lipsită de viaţă a închinătorilor din Casa lui Dumnezeu este unul dintre marile motive pentru care pastorul nu reuşeşte să facă mai mult bine. Melodia cântecului, revărsată din multe inimi în exprimări clare, este unul dintre instrumentele lui Dumnezeu în lucrarea de salvare de suflete. Toate serviciile trebuie să fie conduse cu solemnitate şi teamă sfântă, ca în prezenţa vizibilă a Domnului oştirilor. – Mărturii, vol. 5, p. 492, 493.

Poziţia în genunchi nu este cerută întotdeauna când ne rugăm. Nu putem să fim mereu pe genunchi în rugăciune, dar calea spre tronul harului este deschisă mereu. În timp ce suntem angajaţi în muncă activă, noi putem să cerem ajutor, iar Acela care nu ne va amăgi niciodată ne-a făgăduit: „Veţi primi”. Creştinul va găsi timp pentru rugăciune. Daniel a fost un om de stat, asupra lui se aflau responsabilităţi grele, totuşi el Îl căuta pe Dumnezeu de trei ori pe zi, iar Domnul i-a dat Duhul Sfânt. Tot aşa, astăzi, oamenii se pot retrage în adăpostul tainic al Celui Preaînalt şi pot să simtă siguranţa făgăduinţei Sale: „Poporul meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite” (Isaia 32,18). Toţi aceia care doresc cu adevărat lucrul acesta pot să găsească un loc pentru comuniunea cu Dumnezeu, unde nicio ureche nu poate să audă, ci numai aceea care este deschisă pentru a auzi strigătele celor neajutoraţi, tulburaţi şi nevoiaşi – urechea Aceluia care ştie chiar şi când cade o vrăbiuţă. El spune: „Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Matei 10,31). – Sfaturi pentru sănătate, p. 423, 424.

Motivul pentru care aşa de mulţi sunt lăsaţi singuri în locuri ale ispitei este că nu Îl păstrează întotdeauna pe Domnul în atenţia lor. Când îngăduim ca părtăşia noastră cu Dumnezeu să fie întreruptă, atunci ne-am pierdut apărarea. Toate scopurile voastre bune, toate intenţiile voastre bune nu vă vor ajuta să vă împotriviţi răului. Trebuie să fiţi bărbaţi şi femei ale rugăciunii. Cererile voastre nu trebuie să fie slabe, ocazionale şi de formă, ci din toată inima, perseverente şi continue. Nu este întotdeauna necesar să vă plecaţi pe genunchi pentru a vă ruga. Cultivaţi obiceiul de a vorbi cu Mântuitorul când sunteţi singuri, când mergeţi pe drum şi când sunteţi ocupaţi cu munca zilnică. Inima voastră să se înalţe neîncetat, cerând în tăcere ajutor, lumină, tărie, cunoaştere. Fiecare respiraţie să fie o rugăciune. – Divina vindecare, p. 510, 511.

În lucrarea de păzire a inimii, trebuie să ne rugăm neîncetat şi să trimitem neobosit cererile noastre către tronul harului, pentru a primi sprijin. Aceia care poartă Numele lui Hristos trebuie să vină la Dumnezeu cu stăruinţă şi umilinţă, cerând ajutor. Mântuitorul ne-a spus să ne rugăm fără încetare. Creştinul nu poate să stea mereu în poziţia de rugăciune, dar gândurile şi dorinţele lui pot să fie îndreptate fără încetare spre cer. Dacă am fi vorbit mai puţin şi ne-am fi rugat mai mult, încrederea de sine s-ar fi risipit. – Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 99.

Calea spre tronul lui Dumnezeu este deschisă întotdeauna. Deşi nu puteţi să staţi fără încetare pe genunchi, în rugăciune, totuşi cererile voastre tăcute pot să se înalţe continuu spre Dumnezeu pentru putere şi călăuzire. Când sunteţi ispitiţi, şi veţi fi, puteţi să alergaţi în locul tainic al Celui Preaînalt. Braţele Sale veşnice vă vor susţine. Cuvintele acestea să vă învioreze sufletul: „Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”. – Sfaturi pentru sănătate, p. 362.

Dacă toţi lucrătorii noştri ar putea să petreacă în fiecare zi câteva ore, făcând o muncă în aer liber şi s-ar simţi liberi să facă aceasta, ar fi o binecuvântare pentru ei şi ar fi în stare să-şi aducă la îndeplinire cu mai mult succes îndatoririle chemării lor. Dacă nu au timp pentru o relaxare deplină, ei ar putea să plănuiască şi să se roage în timp ce fac o muncă fizică, iar apoi s-ar întoarce la munca lor pastorală cu trupul şi mintea înviorate. – Slujitorii Evangheliei, p. 240.

Rugăciunea adevărată nu depinde de timp, de loc sau de circumstanţe. – Roagă-te în cămăruţa ta şi, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic, inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu. Aşa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalţă la tronul harului, asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu.

Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălţător al rugăciunii stăruitoare. În aglomeraţia străzilor, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem uşa inimii deschisă în permanenţă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în ea ca oaspete ceresc. – Calea către Hristos, p. 98, 99.

Oriunde suntem, oricare ar fi ocupaţia noastră, inima trebuie să ne fie înălţată spre Dumnezeu în rugăciune. Aceasta înseamnă a te ruga neîncetat. Nu trebuie să aşteptăm, până când putem să îngenunchem înainte de a ne ruga. Într-o ocazie, când Neemia a venit înaintea împăratului, acesta l-a întrebat de ce arăta aşa de întristat şi care era cererea pe care urma să o adreseze. Totuşi Neemia nu a îndrăznit să răspundă îndată. În joc erau interese importante. Soarta unei naţiuni depindea de impresia pe care trebuia să o facă atunci asupra minţii împăratului şi, înainte de a îndrăzni să-i răspundă, Neemia a înălţat o rugăciune rapidă către Dumnezeul cerurilor. Rezultatul a fost acela că a obţinut tot ce a cerut şi tot ce a dorit. – Signs of the Times, 20 octombrie 1887.

Toate scopurile şi intenţiile voastre bune nu vă vor face în stare să rezistaţi la încercarea ispitei. Voi trebuie să fiţi nişte oameni ai rugăciunii. Cererile voastre să nu fie vagi, sporadice şi ocazionale, ci serioase, perseverente şi constante. Nu este necesar să fiţi singuri, sau să vă aplecaţi pe genunchi pentru a vă ruga, ci, în timpul muncii, sufletul vostru se poate înălţa deseori spre Dumnezeu, bazându-vă pe puterea Sa, iar atunci veţi fi nişte oameni cu scopuri înalte şi sfinte, cu o integritate nobilă, care nu va fi abătută de niciun considerent de la adevăr, corectitudine şi dreptate. – Mărturii, vol. 4, p. 542, 543.

Trebuie să ne rugăm continuu, cu o inimă umilă şi un spirit blând şi smerit. Nu trebuie să aşteptăm ocazia de a îngenunchea înaintea lui Dumnezeu. Noi putem să ne rugăm şi să vorbim cu Domnul oriunde am fi. – Selected Messages, cartea 3, p. 266.

Rugăciunile în public să fie scurte şi să fie caracterizate de un ton natural al vocii. – Rugăciunile lungi făcute de unii pastori au fost o mare nereuşită. A te ruga considerabil de lung, aşa cum fac unii, este cu totul nepotrivit. Ei fac rău gâtului şi organelor vocale, iar apoi spun că şi-au ruinat sănătatea din cauza muncii lor grele. Ei îşi fac rău lor înşişi când nu este necesar. Mulţi simt că rugăciunea face mai mult rău organelor vocale decât conversaţia. Aceasta este urmarea poziţiei nenaturale a corpului şi a modului de ţinere a capului. Ei pot să stea în picioare şi să discute fără să se simtă afectaţi. Poziţia la rugăciune trebuie să fie perfect naturală. Rugăciunea lungă oboseşte şi nu este conformă cu Evanghelia lui Hristos. O jumătate sau chiar un sfert de oră este întru totul prea mult. Timp de câteva minute este destul de mult pentru a aduce cazul vostru înaintea lui Dumnezeu şi a-I spune ce doriţi, iar oamenii pot să vi se alăture în rugăciune fără să-i obosiţi şi să le micşoraţi interesul pentru devoţiune şi rugăciune. Ei pot să fie reîmprospătaţi şi întăriţi, în loc să fie epuizaţi.

Mulţi au făcut o greşeală în exerciţiile lor religioase, rugându-se lung şi predicând lung, pe un ton înalt, cu glas forţat, cu un efort şi un ton nenatural al vocii. – Mărturii, vol. 2, p. 617.

Vorbiţi clar şi distinct în rugăciune. – Învăţaţi-i pe copii, prin propriul exemplu, să se roage cu o voce clară şi inteligibilă. Învăţaţi-i să nu stea cu capul pe scaun şi să nu-şi acopere faţa cu mâinile. În felul acesta, ei pot să înalţe rugăciunile lor simple, repetând în cor rugăciunea domnească. – Îndrumarea copilului, p. 522, 523.

Disciplinarea minţii spre a-şi menţine atenţia pe parcursul rugăciunii. – Rugăciunea zilnică este la fel de importantă pentru creşterea în har şi chiar pentru viaţa spirituală însăşi, precum este de importantă hrana pentru bunăstarea fizică. Ar trebui să ne obişnuim să înălţăm adesea gândurile către Dumnezeu în rugăciune. Dacă mintea rătăceşte, trebuie să o aducem înapoi şi, printr-un efort perseverent, ne vom obişnui să facem lucrul acesta cu uşurinţă. – Sfinţirea vieţii, p. 93.

Rugăciunea nu trebuie să fie lungă sau cu voce puternică. Rugăciunea nu este înţeleasă aşa cum ar trebui. Rugăciunile noastre nu au scopul de a-L informa pe Dumnezeu cu privire la ceva ce El nu cunoaşte. Domnul este familiarizat cu tainele fiecărui suflet. Rugăciunile noastre nu trebuie să fie lungi şi rostite cu voce puternică. Dumnezeu cunoaşte gândurile ascunse. Noi putem să ne rugăm în taină, iar Acela care ştie tainele ne va asculta şi ne va răspunde pe faţă. – Solii către tineret, p. 247.

Să nu încercăm să-I poruncim lui Dumnezeu în rugăciune. – Rugăciunile noastre nu trebuie să ia forma unei porunci adresate lui Dumnezeu, ci aceea a unei mijlociri, în care Îi cerem să facă lucrurile pe care le dorim de la El. – Sfaturi pentru sănătate, p. 379.

Rugaţi-vă cu credinţă. – Rugaţi-vă cu credinţă şi asiguraţi-vă că vă puneţi viaţa în armonie cu cererile voastre, ca să puteţi primi binecuvântările pentru care vă rugaţi. Nu îngăduiţi să vă scadă credinţa, pentru că binecuvântările primite sunt proporţionale cu credinţa exercitată. „Facă-vi-se după credinţa voastră!” „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 9,29; 21,22). Rugaţi-vă, credeţi şi bucuraţi-vă. Cântaţi laude lui Dumnezeu, pentru că El a răspuns la rugăciunile voastre. Credeţi-L pe cuvânt. „căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa” (Evrei 10,23). Nicio rugăciune sinceră nu este pierdută. Calea este deschisă, iar valul binecuvântării se revarsă. El are proprietăţi vindecătoare, oferind o putere regeneratoare de viaţă, sănătate şi mântuire. – Mărturii, vol. 7, p. 274.

Rugăciunile voastre să fie caracterizate de sinceritate şi credinţă. Domnul este doritor să facă pentru noi „nespus mai mult decât credem sau gândim noi” (Efeseni 3,20). Vorbiţi despre lucrul acesta şi rugaţi-vă pentru el. Nu exprimaţi necredinţă. Nu ne putem îngădui să-l lăsăm pe Satana să vadă că are putere să ne întunece faţa şi să ne întristeze viaţa. – Mărturii, vol. 7, p. 273.

Atitudinea în rugăciune

Redare audio

Bine ai venit! 👋