Cerând pentru a da

Domnul Hristos primea continuu de la Tatăl soliile pe care urma să ni le transmită nouă. „Cuvântul pe care îl auziţi”, spunea El, „nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis” (Ioan 14,24). „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20,28). El a trăit, a gândit şi S-a rugat, dar nu pentru Sine, ci pentru alţii. În fiecare dimineaţă, Domnul Se întorcea de la orele petrecute în comuniune cu Dumnezeu, pentru a le aduce oamenilor lumina cerului. Zi de zi, El primea un nou botez cu Duhul Sfânt. În primele ceasuri ale fiecărei noi zile, Dumnezeu Îl trezea din somnul Său, iar sufletul şi buzele Sale erau binecuvântate cu harul pe care urma să-L ofere altora. Cuvintele pe care le rostea Îi erau date chiar atunci din curţile cerului, ca să le poată spune la timpul potrivit celor trudiţi şi împovăraţi. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat”, spunea El, „o limbă iscu­sită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isaia 50,4).

Ucenicii erau foarte impresionaţi de rugăciunile Sale, precum şi de obiceiul Său de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după ce fuseseră puţină vreme departe de Domnul lor, când s-au întors, L-au găsit absorbit în rugăciune. Părând că nu observă prezenţa lor, El a continuat să Se roage cu voce tare. Inimile ucenicilor au fost profund mişcate. Când a încetat să Se roage, ei au exclamat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”

Ca răspuns, Domnul Hristos le-a repetat rugăciunea domnească, aşa cum o prezentase în Predica de pe Muntele Fericirilor. Apoi, a ilustrat învăţătura pe care dorea să le-o dea, prezentându-le o parabolă.

„Care dintre voi”, le-a spus El, „dacă are un prieten şi se duce la el în miezul nopţii şi-i zice: ’Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte’ şi, dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ’Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini’, vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie”.

Aici, Domnul Hristos vorbeşte despre un om care se roagă cerând, pentru ca, la rândul lui, să poată da mai departe, altuia. El trebuie să obţină pâine, deoarece altfel nu poate împlini nevoia călătorului flămând şi obosit care a venit noaptea târziu. Deşi vecinul lui nu este dispus să se deranjeze, el continuă să-l roage, pentru că foamea prietenului său trebuie potolită. În cele din urmă, insistenţa lui este răsplătită, iar cererea îi este împlinită.

În acelaşi fel trebuiau să caute şi ucenicii binecuvântările lui Dumnezeu. Atât în hrănirea mulţimii, cât şi în predica despre Pâinea venită din cer, Domnul Hristos le-a descoperit ucenicilor lucrarea pe care trebuiau să o îndeplinească în calitate de reprezentanţi ai Săi. Ei trebuiau să le dea oamenilor Pâinea vieţii. Acela care le încredinţase această lucrare a văzut cât de adesea urma să le fie încercată credinţa. Deseori, aveau să ajungă în situaţii neprevăzute şi să-şi dea seama de neputinţa lor omenească. Suflete care flămânzesc după pâinea vieţii urmau să vină la ei, iar ei aveau să se simtă lipsiţi şi neajutoraţi. Ei trebuiau să primească hrana spirituală, deoarece altfel nu ar fi avut ce să le ofere altora. Cu toate acestea, ucenicii nu trebuiau să trimită înapoi niciun suflet, fără să-l hrănească. Domnul Hristos i-a îndrumat spre sursa din care puteau primi cele necesare. Omul din pildă nu şi-a respins prietenul care a venit la el pentru a fi găzduit, în ciuda faptului că era miezul nopţii. El nu avea nimic de mâncare pentru a-i pune pe masă, dar s-a dus la un vecin care avea suficientă hrană şi a insistat cu rugăminţile lui, până când acesta i-a dat cele necesare. Oare Dumnezeu, care i-a trimis pe slujitorii Lui să-i hrănească pe cei flămânzi, nu le va împlini nevoile lor, oferindu-le cele necesare chiar pentru lucrarea Sa?

Vecinul egoist din parabolă nu reprezintă caracterul lui Dumnezeu. Lecţia parabolei nu este expusă prin comparaţie, ci prin contrast. Chiar şi un om egoist va răspunde unei cereri urgente pentru a scăpa de cineva care îi tulbură odihna. Dar lui Dumnezeu Îi place să dea. El este plin de milă şi doreşte din toată inima să răspundă la rugăciunile celor ce vin la El cu credinţă. El ne dă, ca să le putem sluji altora şi prin această lucrare să devenim asemenea Lui.

Domnul Hristos declară: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte şi celui ce bate i se va deschide” (Luca 11,9.10).

Mântuitorul continuă: „Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, cari sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Domnul Hristos ne învăţă să ne adresăm cu un nume nou, un nume împletit cu relaţia cea mai dragă a inimii omeneşti. El ne acordă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul cel infinit Tatăl nostru. Acest nume este un semn al iubirii şi încrederii noastre în El şi o garanţie a consideraţiei Sale şi a relaţiei cu noi. Când ne adresăm lui Dumnezeu în acest fel, cerându-I

o favoare sau o binecuvântare, numele de Tată este foarte plăcut în auzul lui Dumnezeu. Iar pentru ca noi să nu credem că este o încu­metare să ne adresăm Lui cu acest nume, Domnul l-a repetat mereu şi mereu. El doreşte ca noi să ne familiarizăm cu apelativul „Tatăl nostru”.

Dumnezeu ne consideră copiii Lui. El ne-a răscumpărat din această lume nepăsătoare şi ne-a ales să fim membri ai familiei Sale împărăteşti, fii şi fiice ale Împăratului ceresc. Dumnezeu ne invită să ne încredem în El cu o încredere mai profundă şi mai puternică decât aceea a unui copil faţă de tatăl lui. Părinţii îşi iubesc copiii, dar iubirea lui Dumnezeu este mai profundă şi mai vastă decât ar putea fi vreodată iubirea omenească. Ea nu poate fi măsurată. Prin urmare, dacă părinţii de pe pământ ştiu cum să le dea daruri bune copiilor lor, cu cât mai mult va şti Tatăl nostru ceresc să le dea Duhul Sfânt celor care Îl cer de la El?

Învăţăturile Domnului Hristos cu privire la rugăciune ar trebui luate în considerare şi studiate cu multă atenţie. În rugăciune există o ştiinţă divină, iar ilustraţia prezentată de El aduce în atenţie principii pe care trebuie să le înţeleagă toţi oamenii. Domnul ne arată care este adevăratul spirit al rugăciunii. El ne învaţă despre necesitatea perseverenţei în rugăciunile adresate lui Dumnezeu şi ne asigură de bunăvoinţa şi dispoziţia Sa de a ne asculta şi de a ne răspunde.

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie nişte cereri egoiste, doar pentru beneficiul nostru. Noi trebuie să cerem, ca să putem oferi. Principiile vieţii Domnului Hristos trebuie să fie principiile noastre: „Eu Însumi”, spunea El vorbindu-le ucenicilor, „Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17,19). Aceeaşi devoţiune, acelaşi sacrificiu de sine şi aceeaşi supunere faţă de cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu, care au fost evidenţiate în viaţa lui Hristos, trebuie să se vadă şi în viaţa slujitorilor Săi. Misiunea noastră pentru lume nu este aceea de a ne sluji sau de a ne plăcea nouă înşine. Noi trebuie să-I aducem slavă lui Dumnezeu, cooperând cu El pentru salvarea celor păcătoşi. Trebuie să cerem binecuvântări din partea lui Dumnezeu, ca să le putem transmite altora. Capacitatea de a primi se menţine doar prin dăruire. Noi nu putem continua să primim comoara cerească, fără a o împărtăşi celor aflaţi în jurul nostru.

În parabolă, cel care cerea a fost respins de repetate ori, dar nu a renunţat la cererea sa. Tot astfel, rugăciunile noastre par să nu primească întotdeauna un răspuns imediat, dar Domnul Hristos ne învaţă că trebuie să nu încetăm a ne ruga. Rugăciunea nu are scopul de a schimba planul lui Dumnezeu, ci de a ne aduce pe noi în armonie cu El. Când Îi adresăm o cerere, El poate vedea că este necesar să ne cercetăm inima şi să ne pocăim de păcat. Prin urmare, El ne trece prin încercări, ne conduce la umilinţă, pentru ca noi să putem vedea ce anume împiedică lucrarea Duhului Său Sfânt prin noi.

Pentru împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu există anumite condiţii, iar rugăciunea nu poate lua niciodată locul îndeplinirii datoriei. „Dacă Mă iubiţi”, spune Domnul Hristos, „veţi păzi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14,15.21). Cei care aduc cererile lor înaintea lui Dumnezeu, solicitând împlinirea făgăduinţei Sale, dar nu se conformează condiţiilor, Îl insultă pe Iehova. Ei folosesc Numele lui Hristos ca o garanţie a împlinirii făgăduinţei, dar nu îndeplinesc acele lucruri care evidenţiază credinţa lor în Hristos şi dragostea faţă de El.

Mulţi ignoră condiţia acceptării de către Tatăl ceresc. Trebuie să examinăm mai atent faptele credinţei prin care ne apropiem de Dumnezeu. Dacă suntem neascultători, Îi aducem Domnului un ordin de plată pe care Îi cerem să îl onoreze, în timp ce noi nu am îndeplinit condiţiile care îl fac să fie plătibil. Noi Îi prezentăm lui Dumnezeu făgăduinţele Sale şi Îl rugăm să le îndeplinească, dar dacă le-ar îndeplini, El Şi-ar dezonora propriul Nume.

Făgăduinţa este: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi Cuvintele Mele, cereţi orice vreţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15,7). Iar apostolul Ioan declară: „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: ’Îl cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el, dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem ai Lui” (1 Ioan 2,3-5).

Una dintre ultimele porunci pe care Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi a fost: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 13,34). Respectăm noi această poruncă sau îngăduim ca în caracterul nostru să existe trăsături aspre şi necreştineşti? Dacă i-am întristat sau rănit pe alţii în vreun fel, datoria noastră este să ne mărturisim greşeala şi să căutăm împăcarea. Aceasta constituie o pregătire esenţială ca să putem veni înaintea lui Dumnezeu cu credinţă, pentru a cere binecuvântarea Sa.

Mai există un aspect, prea adesea neglijat de cei care Îl caută pe Domnul în rugăciune. Aţi fost cinstiţi cu Dumnezeu? Prin profetul Maleahi, Domnul declară: „Din vremea părinţilor voştri, voi v-aţi abătut de la poruncile Mele şi nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. Dar voi întrebaţi: ’În ce trebuie să ne întoarcem?’ Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: ’Cu ce Te-am înşelat?’ Cu zeciuielile şi darurile de mâncare”. (Maleahi 3,7.8).

Ca Dătător al tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu pretinde o parte din tot ce avem. Acesta este planul Său pentru susţinerea predicării Evangheliei. Noi trebuie să arătăm faptul că apreciem darurile Sale, înapoindu-I lui Dumnezeu partea Sa. Dar, dacă reţinem pentru noi ceea ce Îi aparţine Lui, cum putem cere binecuvântarea Sa? Dacă suntem nişte ispravnici necredincioşi ai lucrurilor pământeşti, cum ne putem aştepta ca El să ne înzestreze cu lucrurile cereşti? Probabil că aici se află taina rugăciunilor la care nu s-a primit răspuns.

Dar, în mila Sa cea mare, Domnul este gata să ierte şi spune: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre. … Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 3,10-12).

Tot aşa este şi cu orice altă cerinţă a lui Dumnezeu. Toate darurile Sale sunt făgăduite cu condiţia ascultării. Dumnezeu deţine un cer plin de binecuvântări pentru cei care vor colabora cu El. Toţi cei care Îl ascultă pot cere cu încredere împlinirea făgăduinţelor Sale.

Dar noi trebuie să manifestăm o încredere fermă şi neabătută în Dumnezeu. Adesea, El întârzie să ne răspundă pentru a pune la încercare încrederea noastră sau pentru a verifica sinceritatea dorinţei noastre. Dacă am cerut după Cuvântul Său, trebuie să credem în făgăduinţa Sa şi să continuăm cu insistenţă să-I adresăm cererile noas­tre, având convingerea că nu vor fi respinse.

Dumnezeu nu spune: Cereţi o singură dată şi veţi primi. El ne îndeamnă să continuăm să cerem. Perseveraţi în rugăciune fără şovăire. Perseverenţa în rugăciune îl aduce pe cel care se roagă la o atitudine mai serioasă şi îi dă o dorinţă tot mai mare de a primi lucrurile pe care le cere. La mormântul lui Lazăr, Domnul Hristos i-a spus Martei: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11,40). 

Dar mulţi nu au o credinţă vie. Acesta este motivul pentru care nu văd o manifestare mai mare a puterii lui Dumnezeu. Slăbiciunea lor este rezultatul necredinţei. Ei au mai multă încredere în acţiunile lor decât în lucrarea lui Dumnezeu pentru ei. Aceşti oameni îşi asumă răspunderea de a-şi purta singuri de grijă. Ei fac multe pla­nuri şi proiecte, dar se roagă puţin şi au doar o mică încredere reală în Dumnezeu. Ei consideră că au credinţă, dar aceasta este doar un impuls de moment. Pentru că nu reuşesc să-şi înţeleagă propria nevoie şi nici dispoziţia lui Dumnezeu de a dărui, ei nu continuă să-şi menţină cererile înaintea Domnului cu perseverenţă.

Rugăciunile noastre trebuie să fie tot aşa de insistente şi de perseverente ca rugăciunea acelui prieten care cerea câteva pâini în miez de noapte. Cu cât vom cere mai stăruitor şi mai statornic, cu atât legătura noastră spirituală cu Domnul Hristos va fi mai strânsă. Noi vom primi tot mai multe binecuvântări, pentru că vom avea o credinţă tot mai mare.

Partea noastră este să ne rugăm şi să credem. Vegheaţi în rugă­ciune! Vegheaţi şi cooperaţi cu Dumnezeu care ascultă rugăciunile! Păstraţi mereu în minte faptul că „noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Vorbiţi şi lucraţi în armonie cu rugăciunile voastre. Aceasta va constitui diferenţa infinită între încercarea care dovedeşte autenticitatea credinţei voastre sau aceea care arată că rugăciunile voastre sunt doar o formă.

Când se ivesc necazuri şi sunteţi confruntaţi cu dificultăţi, nu căutaţi ajutorul oamenilor. Încredinţaţi totul lui Dumnezeu. Obi­ceiul de a le spune altora greutăţile noastre ne face doar mai slabi, dar nu ne aduce nicio putere de a le rezolva. Prin aceasta, aşe­zăm asupra lor o povară a neputinţelor noastre spirituale, pe care ei nu o pot uşura. Noi căutăm putere la nişte oameni greşiţi şi li­mitaţi, când putem să o primim de la Dumnezeul infinit care nu greşeşte.

Nu trebuie să mergeţi până la marginile pământului în căutarea înţelepciunii, căci Dumnezeu este aproape. Nu capacităţile pe care le aveţi acum sau pe care le veţi avea vreodată sunt cele care vă vor da succesul, ci lucrurile pe care le poate face Domnul pentru voi. Trebuie să avem mult mai puţină încredere în ce poate face omul şi mult mai multă încredere în ce poate face Dumnezeu pentru fiecare suflet care crede. El doreşte cu ardoare ca voi să-L căutaţi prin credinţă. Dumnezeu vrea să aşteptaţi lucruri mari de la El. El doreşte cu nerăbdare să vă ofere atât înţelegerea lucrurilor pământeşti, trecătoare, cât şi a lucrurilor spirituale. Domnul poate ascuţi intelectul vostru. El vă poate da tact şi îndemânare. Puneţi la lucru talentele voastre, cereţi-I lui Dumnezeu înţelepciune şi vă va fi dată.

Luaţi Cuvântul lui Hristos ca garanţie pentru voi. Oare nu v-a invitat Domnul să veniţi la El? Să nu vă permiteţi niciodată să vorbiţi într-o manieră descurajatoare şi lipsită de speranţă. Dacă veţi face aşa, veţi pierde mult. Privind la aparenţe şi lamentându-vă când vin dificultăţi şi sunteţi apăsaţi de necazuri, voi dovediţi o credinţă slabă şi bolnavă. Trebuie să vorbiţi şi să acţionaţi ca şi când credinţa voastră ar fi invincibilă. Domnul este bogat în resurse, deoarece lumea este a Lui. Priviţi spre cer prin credinţă! Priviţi la Acela care are lumina, puterea şi eficienţa!

În credinţa adevărată există o voioşie, o statornicie în principii şi o fermitate în atingerea scopului propus, pe care nici timpul, nici oboseala nu le pot slăbi. „Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (Isaia 40,30.31).

Mulţi doresc din toată inima să-i ajute pe alţii, dar simt că nu au nicio putere spirituală şi nicio lumină de împărtăşit. Aceşti oameni trebuie să-şi prezinte cererile înaintea tronului harului. Să se roage pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu susţine fiecare făgăduinţă pe care a făcut-o. Cu Biblia în mână, spuneţi: Am făcut aşa cum mi-ai spus. Îţi prezint făgăduinţa pe care ai rostit-o: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide!”.

Noi nu trebuie să ne rugăm doar în Numele Domnului Hristos, ci şi prin inspiraţia Duhului Sfânt. Aceasta este explicaţia afirmaţiei că Duhul „mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8,26). Lui Dumnezeu Îi face plăcere să răspundă la astfel de rugăciuni. Când rostim o rugăciune în Numele lui Hristos, cu seriozitate şi căldură, chiar în insistenţa aceasta se află o garanţie din partea lui Dumnezeu că El este pe punctul de a ne răspunde, dăruindu-ne „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3,20).

Domnul Hristos a zis: „Orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu 11,24). „Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul” (Ioan 14,13). Iar ucenicul iubit, Ioan, inspirat de Duhul Sfânt, declară cu claritate şi siguranţă deplină: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5,14.15). Prin urmare, adresaţi-I Tatălui cererile voastre, cu insistenţă, în Numele Domnului Isus. Dumnezeu va onora acest Nume.

Curcubeul care înconjoară tronul divin este o asigurare că Dumnezeu este consecvent, că „la El nu există schimbare, nici umbră de mutare”. Noi am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi nu merităm favoarea Sa, totuşi El Însuşi a aşezat pe buzele noastre cea mai frumoasă dintre rugăciuni: „Pentru Numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi” (Ieremia 14,21). Domnul ne garantează că, atunci când venim la El mărturisindu-ne păcatul şi nevrednicia, ne va asculta strigătul. Însăşi onoarea tronului Său este în joc în împlinirea Cuvântul Său faţă de noi.

Asemenea lui Aaron, care Îl simboliza pe Domnul Hristos, Mântuitorul nostru duce în inima Sa, în Locul Preasfânt, numele tuturor celor din poporul Său. Marele nostru Preot îşi aduce aminte de toate cuvintele prin care ne-a încurajat să ne încredem în El. Domnul nu uită niciodată legământul Său.

Toţi cei care Îl vor căuta Îl vor găsi. Tuturor celor care vor bate, li se va deschide. Nimănui nu i se va răspunde cu scuza: „Nu Mă deranja, poarta este încuiată, nu vreau să o deschid”. Niciodată nu i se va spune cuiva: „Nu pot să te ajut. Cei care cer pâine în miez de noapte, ca să hrănească sufletele flămânde, vor avea succes.

În parabolă, omul care cere pâine pentru vizitatorul său primeşte „tot ce-i trebuie”. Aşadar, în ce măsură ne va dărui Dumnezeu lucrurile pe care urmează să le împărtăşim altora? „După măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7). Îngerii veghează cu un interes profund pentru a vedea cum se comportă oamenii cu semenii lor. Când văd pe cineva manifestând simpatie faţă de cel greşit, asemenea Domnului Hristos, îngerii vin alături de el şi îi aduc în minte cuvintele pe care trebuie să le rostească, iar aceste cuvinte vor fi ca pâinea vieţii pentru acel suflet. Prin urmare, Dumnezeu Se îngrijeşte „de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4,19). Mărturisirea voastră sinceră şi adevărată va fi făcută de El plină de puterea vieţii veşnice. Cuvântul Domnului va fi pe buzele voastre adevăr şi neprihănire.

Efortul personal pentru binele altora trebuie să fie precedat de multă rugăciune în taină, deoarece, pentru a înţelege ştiinţa salvării de suflete, este necesară o mare înţelepciune. Înainte de a vorbi cu oamenii, vorbiţi cu Domnul Hristos. Obţineţi de la tronul ceresc pregătirea necesară pentru a sluji nevoilor oamenilor.

Inima voastră trebuie să se frângă de dorinţa arzătoare după Dumnezeul cel viu. Viaţa Domnului Hristos a arătat ce poate face natura umană, dacă este părtaşă naturii divine. Noi putem avea tot ce a primit şi Domnul Hristos de la Dumnezeu. Aşadar, cereţi şi veţi primi. Cu o credinţă perseverentă ca a lui Iacov, cu o stăruinţă fermă ca a lui Ilie, cereţi-I lui Dumnezeu să împlinească pentru voi tot ce a făgăduit.

Lăsaţi ca gânduri pline de slavă despre Dumnezeu să stăpâ­neas­că mintea voastră. Viaţa voastră să fie unită prin legături tainice cu viaţa lui Isus. Cel care i-a poruncit luminii să strălucească în întu­ne­ric doreşte să strălucească în inima voastră, să vă dea lumina cu­noştinţei slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Isus Hristos. Duhul Sfânt va lua lucrurile lui Dumnezeu şi vi le va descoperi, aducându-le ca pe o putere vie în inima celui ascultător. Domnul Hristos vă va conduce până la hotarul veşniciei. Veţi putea contempla slava care se află dincolo de perdeaua despărţitoare a Templului ceresc şi le veţi descoperi oamenilor atotputernicia Celui care trăieşte veşnic, ca să mijlocească pentru noi.