Rugăciunea domnească

„Iată DAR cum trebuie să vă rugaţi” (Matei 6,9)

Rugăciunea domnească a fost prezentată de Mântuitorul nostru de două ori: mai întâi pentru mulţimea care asculta Predica de pe Munte şi a doua oară, câteva luni mai târziu, doar pentru ucenici. După ce fuseseră plecaţi puţin timp departe de Domnul lor, la întoar­cere, L-au găsit în comuniune cu Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu glas tare, părând că nu observă prezenţa lor. Chipul Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească. Părea că Se află chiar în prezenţa Celui Nevăzut, iar în cuvintele Sale era o putere vie, ca şi când vorbea faţă în faţă cu Dumnezeu.

Inima ucenicilor care ascultau a fost profund mişcată. Ei observa­seră cât de adesea petrecea Domnul ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. Ziua era foarte ocupat cu slujirea nenumăraţilor oameni care Îi cereau în mod insistent ajutorul şi cu demascarea teo­riilor false şi periculoase ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită Îl istovea adesea într-o asemenea măsură, încât mama şi fraţii Lui, şi chiar ucenicii, se temeau că Îşi va pune în pericol viaţa. Totuşi, când Se întorcea de la orele de rugăciune prin care Îşi încheia ziua de muncă obositoare, ei observau că expresia chipului Său era plină de pace şi prezenţa Lui părea că aduce înviorare. După acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineaţă în comuniune cu Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. Ucenicii începuseră să facă o legătură între orele Sale de rugăciune şi puterea cuvintelor şi lucrărilor Lui. Acum, în timp ce ascultau rugăciunea Lui stăruitoare, se simţeau smeriţi şi plini de respect şi uimire. Când El a încetat să se roage, convinşi de nevoia lor profundă, ucenicii au exclamat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” (Luca 11,1).

Domnul nu le-a prezentat ucenicilor un nou model de rugăciune. El a repetat ceea ce îi învăţase deja, ca şi când le-ar fi zis: Trebuie să înţelegeţi ce v-am spus mai înainte. Pentru că ceea ce v-am învăţat are o semnificaţie profundă, pe care voi încă nu aţi descoperit-o.

Cu toate acestea, Mântuitorul nu ne limitează obligându-ne să folosim exact cuvintele Lui. Deoarece S-a identificat cu nevoile oamenilor, El a prezentat idealul Său cu privire la rugăciune în cuvinte atât de simple, încât să poată fi folosite chiar şi de copilaşi, şi totuşi atât de cuprinzătoare încât nici cele mai luminate minţi nu vor putea înţelege vreodată pe deplin semnificaţia lor. Noi suntem învăţaţi să venim înaintea lui Dumnezeu, să-I aducem tributul recunoştinţei noastre, să-I facem cunoscute dorinţele şi nevoile noastre, să ne măr­tu­­risim păcatele şi să cerem harul Său, potrivit cu făgăduinţa Sa.

„Când vă rugaţi, să ziceţi: ’Tatăl nostru’” (Luca 11,2)

Domnul Isus ne învaţă să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este ruşine să ne considere fraţii Săi (Evrei 2,11). Atât de binevoitoare şi de doritoare este inima Mântuitorului să ne spună bun-venit, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât aşază, chiar în primele cuvinte pe care trebuie să le folosim când ne adresăm lui Dumnezeu, un apelativ ce exprimă siguranţa înrudirii noastre cu El: „Tatăl nostru”.

Aici este făcut cunoscut acel adevăr minunat, atât de plin de încurajare şi mângâiere, că Dumnezeu ne iubeşte, aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său. Aceasta spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenici, prin cuvintele: „Tu i-ai iubit… cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,23).

Prin lucrarea Sa mare şi uimitoare, Domnul Isus a învăluit cu dra­gostea Lui lumea aceasta pe care Satana o revendicase ca fiind proprietatea lui şi pe care o stăpânea cu o tiranie nemiloasă şi a refăcut legătura cu tronul lui Dumnezeu. Când biruinţa aceasta a fost câştigată, heruvimii, serafimii şi oştirile nenumărate ale lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă în cinstea lui Dumnezeu şi a Mielului. Ei s-au bucurat pentru că fusese deschisă o cale de salvare a neamului omenesc decăzut şi pământul urma să fie răscumpărat şi eliberat de blestemul păcatului. Cu cât mai mult ar trebui să se bucure cei care sunt obiectul unei iubiri atât de impresionante şi uimitoare!

Cum am putea să ne îndoim vreodată, să fim nesiguri şi să ne sim­ţim orfani? Domnul Isus a luat asupra Sa natura omenească, tocmai pentru aceia care călcaseră Legea Sa; El a devenit asemenea nouă, pentru ca noi să putem avea pace şi siguranţă pentru veşnicie. Avem în cer un Mijlocitor şi oricine Îl primeşte ca Mântuitor personal nu este părăsit ca un orfan, lăsat să-şi poarte singur povara păcatelor.

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim proslăviţi împreună cu El”. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3,2; Romani 8,17).

Chiar primul pas al apropierii noastre de Dumnezeu constă în a cunoaşte şi a crede în iubirea Lui faţă de noi (1 Ioan 4,16), deoarece tocmai puterea de atracţie a iubirii Sale este cea care ne determină să venim la El.

Înţelegerea iubirii lui Dumnezeu ne determină să renunţăm la egoism. Prin faptul că Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, noi îi considerăm pe toţi copiii Lui ca fiind fraţii noştri. Fiecare dintre noi este un fir în marea ţesătură a omenirii şi toţi suntem membri ai unei singure familii. Când ne rugăm, trebuie să-i amintim şi pe semenii noştri. Niciun credincios care caută binecuvântări numai pentru sine nu se roagă aşa cum trebuie.

Dumnezeul cel infinit, a spus Isus, vă acordă privilegiul de a vă adresa Lui cu numele de Tată. Trebuie să înţelegeţi toate implicaţiile acestui fapt. Niciun părinte pământesc nu şi-a chemat înapoi copilul rătăcit, aşa cum Îl cheamă Tatăl ceresc pe cel păcătos. Niciodată, grija omenească iubitoare nu i-a adresat unui păcătos îndărătnic invitaţii atât de duioase şi insistente. Dumnezeu locuieşte în fiecare casă; El aude fiecare cuvânt rostit, ascultă fiecare rugăciune, ia parte la întristările şi dezamăgirile fiecărui suflet şi vede modul în care ne comportăm cu tatăl, mama, sora, prietenul şi aproapele nostru. El Se îngrijeşte de trebuinţele noastre, iar dragostea, mila şi harul Lui se revarsă necontenit pentru a împlini nevoile noastre.

Dacă Îl numiţi pe Dumnezeu Tatăl vostru, voi recunoaşteţi că sunteţi copiii Lui, ca să fiţi călăuziţi de înţelepciunea Lui şi să vă supuneţi voinţei Lui în toate lucrurile, ştiind că iubirea Lui este neschimbătoare. Prin urmare, veţi accepta planul Său pentru viaţa voastră. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, susţinerea onoarei Sale, a caracterului Său, a familiei şi lucrării Sale va constitui cea mai importantă preocupare a voastră. Veţi recunoaşte cu bucurie şi veţi trata cu respect relaţia voastră cu Tatăl ceresc şi cu fiecare membru al familiei Sale. Veţi îndeplini cu voioşie orice faptă, oricât de umilă ar fi ea, dacă este menită să contribuie la proslăvirea Lui sau la bunăstarea semenilor voştri.

„Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Acela pe care Domnul Hristos ne îndeamnă să-L numim „Tatăl nostru” „este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmi 115,3). Putem să ne încredinţăm fără nicio rezervă grijii Sale, spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Psalmi 56,3).

„Sfinţească-Se Numele Tău” (Matei 6,9)

Pentru a sfinţi Numele lui Dumnezeu, cuvintele pe care le rostim la adresa Lui trebuie să fie caracterizate de respect şi supunere. „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat” (Psalmi 111,9). Niciodată şi în niciun fel, să nu tratăm titlurile şi numele Divinităţii cu lipsă de consideraţie. Când ne rugăm, noi intrăm în camera de audienţă a Celui Preaînalt şi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Lui cu un res­pect sfânt. În prezenţa Lui, îngerii îşi acoperă faţa. Heruvimii şi serafi­mii se apropie de tronul Său cu o veneraţie solemnă. Cu cât mai mult noi, nişte fiinţe păcătoase şi mărginite, ar trebui să venim îna­intea Domnului, Creatorul nostru, plini de umilinţă şi de respect!

Dar a sfinţi numele Domnului înseamnă mult mai mult decât aceasta. Asemenea iudeilor din zilele lui Hristos, putem să mani­festăm cel mai mare respect exterior, şi totuşi să profanăm fără încetare Numele lui Dumnezeu. „Numele Domnului” este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”, „care iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exod 34,5-7). Despre biserica lui Hristos este scris: „Şi iată cum Îl vor numi: ’Domnul, Neprihănirea noastră’” (Ieremia 33,16). Acest nume îi este atribuit fiecărui urmaş al lui Hristos. El este moştenirea copiilor lui Dumnezeu. Membrii familiei Sale poartă numele Tatălui. În timpul suferinţelor apăsătoare şi al necazului poporului Israel, profetul Ie­remia s-a rugat astfel: „Numele Tău este chemat peste noi. De aceea, nu ne părăsi” (Ieremia 14,9).

Îngerii cerului şi locuitorii lumilor fără păcat sfinţesc acest Nume. Când te rogi: „Sfinţească-se Numele Tău”, ceri ca Dumnezeu să fie sfinţit în lumea aceasta şi în viaţa ta. El te-a recunoscut, înaintea oa­me­nilor şi a îngerilor, ca fiind copilul Său. Roagă-te să nu dezono­rezi „frumosul nume pe care îl porţi” (Iacov 2,7). Dumnezeu te face reprezentantul Său în lume. Fiecare faptă a vieţii tale trebuie să fie demnă de Numele lui Dumnezeu. Această rugăciune îţi impune să ai un caracter asemenea Lui. Nu poţi sfinţi Numele Lui, nu poţi să-L reprezinţi înaintea lumii, dacă viaţa şi caracterul tău nu reprezintă însăşi viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Dar, numai dacă accepţi ha­rul şi neprihănirea Domnului Hristos, vei putea realiza lucrul acesta.

„Vie împărăţia Ta” (Matei 6,16)

Dumnezeu este Tatăl nostru care ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi, ca de copiii Lui. În acelaşi timp, El este marele Împărat al Universului. Interesele Împărăţiei Lui sunt interesele noastre şi, prin urmare, trebuie să lucrăm pentru consolidarea şi extinderea ei.

Ucenicii lui Hristos aşteptau venirea imediată a Împărăţiei slavei Sale, dar, prezentându-le această rugăciune, Isus le-a arătat că Împărăţia nu urma să fie instaurată atunci. Ucenicii trebuiau să se roage pentru venirea ei, ca pentru un eveniment care încă aparţinea viitorului. Dar această rugăciune era pentru ei şi o asigurare. Deşi nu trebuiau să aştepte venirea Împărăţiei în timpul vieţii lor, faptul că Isus i-a îndemnat să se roage pentru ea constituie o dovadă că Împărăţia Lui va veni în mod sigur, la timpul stabilit de Dumnezeu.

Împărăţia harului lui Dumnezeu se instaurează chiar acum, prin faptul că, zi de zi, inimile care au fost pline de păcat şi de răzvrătire se supun suveranităţii iubirii Sale. Totuşi instaurarea deplină a Împărăţiei slavei Sale nu va avea loc, până la cea de a doua venire a lui Hristos. „Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt” (Daniel 7,27). Ei vor moşteni împărăţia care le-a fost pregătită „de la întemeierea lumii” (Matei 25,34). Iar Domnul Hristos Îşi va manifesta marea Sa putere şi va domni.

Porţile cereşti se vor deschide din nou şi Mântuitorul va veni cu de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de sfinţi, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Iehova, Emanuel, „va fi Împărat peste tot pământul. În ziua acea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zaharia 14,9). „Cortul lui Dumnezeu” va fi cu oamenii, „şi El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21,3).

Totuşi Domnul Isus a spus că, înainte de venirea Sa, „Evan­ghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24,14). Împărăţia Sa nu va veni până când veştile bune ale harului şi iubirii Sale nu vor fi răspândite pe întregul pământ. Prin urmare, dacă ne consacrăm lui Dumnezeu şi câştigăm suflete pentru El, noi grăbim venirea Împărăţiei Sale. Numai aceia care se dedică slujirii Sale spunând: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6,8), pentru a deschide ochii orbilor şi pentru a-i întoarce pe oameni de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satana la Dumnezeu, ca „să primească… iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26,18) – numai aceia se roagă cu sinceritate: „Vie Împărăţia Ta!”.

„Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ” (Matei 6,10)

Voia lui Dumnezeu este exprimată în preceptele Legii Sale sfinte, iar principiile acestei Legi sunt principiile cerului. Cea mai înaltă cunoaştere la care pot ajunge îngerii este cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, iar îndeplinirea voinţei Sale constituie slujirea cea mai înaltă în care se pot angaja cu toate puterile lor.

Cu toate acestea, în ceruri, nimeni nu slujeşte într-un spirit al legalismului. Când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui Iehova, ideea că ar exista o Lege era pentru îngeri ceva cu totul uimitor, la care nici nu se gândiseră. Îngerii nu slujesc asemenea unor robi, ci asemenea unor fii. Între ei şi Creatorul lor există o unitate desăvârşită. Pentru îngeri, ascultarea nu este o corvoadă. Dragostea de Dumnezeu face ca slujirea lor să fie o bucurie. Tot aşa, fie­care suflet în care locuieşte Hristos, Nădejdea slavei, repetă neîncetat cuvintele Sale: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în adâncul inimii mele” (Psalmi 40,8).

Cererea „Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ” exprimă rugămintea ca domnia răului de pe acest pământ să înceteze, păcatul să fie nimicit pentru totdeauna şi să fie instaurată Împărăţia păcii. Atunci, pământul şi cerul vor fi pline cu toată buna plăcere a bunătăţii Sale (Vezi 2 Tesaloniceni 1,11).

„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6,11)

Prima jumătate a rugăciunii domneşti se referă la Numele, Îm­părăţia şi voia lui Dumnezeu – pentru ca Numele Lui să fie onorat, Împărăţia Lui să fie instaurată şi voia Lui să fie împlinită. Astfel, după ce ai acordat slujirii aduse lui Dumnezeu locul principal între toate preocupările tale, poţi să-I adresezi cererile proprii, cu încrederea că nevoile tale vor fi împlinite. Dacă ai renunţat la tine însuţi şi te-ai consacrat lui Hristos, ai devenit un membru al familiei lui Dumnezeu şi tot ce este în casa Tatălui îţi aparţine. Toate bogăţiile lui Dumnezeu îţi sunt puse la dispoziţie atât în lumea prezentă, cât şi în cea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Duhului Său, eforturile slujitorilor Lui – toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta în măsura în care poate să-ţi facă bine. Până şi duşmănia celor nelegiuiţi se va dovedi a fi o binecuvântare pentru tine, prin faptul că te educă, te disciplinează şi te pregăteşte pentru cer. Dacă „sunteţi ai lui Hristos”, „toate lucrurile sunt ale voastre” (1 Corinteni 3,23.21).

Tu eşti asemenea unui copil care nu a ajuns încă în posesia moştenirii ce i se cuvine. Dumnezeu nu îţi încredinţează încă stăpânirea proprietăţii tale valoroase, pentru ca nu cumva Satana, prin ispitele lui iscusite, să te amăgească, aşa cum a făcut cu prima pereche de oameni din Eden. Domnul Hristos o păstrează pentru tine în siguranţă, departe de posibilitatea de a fi furată sau degradată. Asemenea unui copil, zi de zi, vei primi cele necesare pentru împlinirea nevoilor tale. În fiecare zi, trebuie să te rogi: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Să nu te întristezi, dacă nu îţi rămâne suficient pentru ziua de mâine. Făgăduinţa Lui te asigură: „El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”; „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmi 37,4.25). Dumnezeu, care a trimis corbii să îl hrănească pe Ilie pe malurile pârâului Cherit, nu va fi nepăsător faţă de niciunul dintre copiii Lui umili şi credincioşi. Despre cel neprihănit este scris: „I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33,16). „Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmi 37,19). „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,32). Acela care a uşurat poverile şi necazurile mamei Sale văduve, ajutând-o să îngrijească gospodăria din Nazaret, tratează cu simpatie şi înţelegere fiecare mamă care se luptă să asigure hrana pentru copiii ei. Cel căruia I-a fost milă de gloate pentru că erau „necăjite şi risipite, ca nişte oi fără păstor” (Matei 9,36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi. Braţul Său este întins spre ei în semn de binecuvântare. Şi, chiar în rugăciunea pe care le-a prezentat-o ucenicilor Săi, El ne învaţă să ne aducem aminte de cei săraci.

Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, cerem nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii. Noi înţelegem şi suntem de acord că lucrurile pe care le primim de la Dumnezeu nu ne sunt destinate doar nouă. Dumnezeu ni le încredinţează, ca să putem avea grijă de cei flămânzi. În bunătatea Sa, El a pregătit cele necesare pentru oamenii sărmani (Psalmi 68,10). Dumnezeu spune: ,,Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi… Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14,12-14).

 „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună”. „Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin, va secera; iar cine seamănă mult, mult, va secera” (2 Corinteni 9,8.6). 

Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele nu se referă doar la hrana pentru susţinerea trupului, ci şi la hrana spirituală care împlineşte nevoile sufletului în vederea vieţii veşnice. Domnul Isus ne îndeamnă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică” (Ioan 6,27). El spune: „Eu sunt Pâinea vie care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6,51). Mântuitorul nostru este Pâinea vieţii şi, când contemplăm iubirea Lui şi o primim în suflet, ne hrănim cu Pâinea care S-a coborât din cer.

Noi Îl primim pe Hristos prin intermediul Cuvântului Său, iar Duhul Sfânt ne este dat, pentru a ne ajuta să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a sădi adevărurile Lui în inima noastră. În fie­care zi, trebuie să ne rugăm ca, atunci când citim Cuvântul Său, Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt, ca să ne descopere acele adevăruri care vor întări sufletul nostru pentru a face faţă nevoilor zilei.

Prin faptul că ne învaţă să cerem în fiecare zi binecuvântările ne­cesare atât în domeniul material, trecător, cât şi în cel spiritual, Dumnezeu intenţionează să ne facă un bine. Dumnezeu doreşte să conştientizăm dependenţa noastră de grija Sa neîncetată, deoarece Se străduieşte să ne aducă într-o relaţie de comuniune permanentă cu El. Prin comuniunea cu Hristos, prin rugăciune şi prin studiul adevărurilor mari şi preţioase ale Cuvântului Său, cel flămând spiritual este hrănit, iar cel însetat este înviorat de apa Izvorului vieţii.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Luca 11,4)

Domnul Isus ne învaţă că putem fi iertaţi de Dumnezeu, numai dacă îi iertăm şi noi pe alţii. Iubirea lui Dumnezeu este cea care ne atrage la Sine, iar această iubire nu ne poate atinge inima, fără a face să se nască în ea iubirea faţă de fraţii noştri.

După ce a încheiat rugăciunea domnească, Domnul Isus a adăugat: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14). Cel care are un spirit neiertător distruge tocmai acel unic mijloc prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu ar trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau ne-au făcut rău nu îşi mărturisesc greşeala, suntem îndreptăţiţi să nu le acordăm iertarea. Desigur, este datoria lor să-şi umilească inima prin pocăinţă şi mărturisire; dar noi trebuie să manifestăm un spirit de înţelegere şi compasiune faţă de cei care au greşit împotriva noastră, indiferent dacă îşi mărturisesc sau nu greşelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au produs, nu trebuie să cultivăm resentimente faţă de ei, complăcându-ne într-o stare de auto-compătimire; ci, aşa cum sperăm ca Dumnezeu să ne ierte pentru ofensele aduse împotriva Lui, şi noi trebuie să îi iertăm pe toţi aceia care ne-au făcut rău.

Totuşi iertarea are o semnificaţie mai cuprinzătoare decât presupun mulţi. Când Dumnezeu spune că „nu oboseşte iertând”, El arată că înţelesul acestei făgăduinţe depăşeşte limitele înţelegerii oricărui om, adăugând: „’Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele’, zice Domnul. ’Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre’” (Isaia 55,7-9). Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care suntem scutiţi de pedeapsă. El nu ne oferă doar iertarea de păcat, ci şi eliberarea din păcat. Acesta este rezultatul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David a înţeles corect ce înseamnă iertarea şi s-a rugat: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalmi 51,10). De asemenea, el spunea: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmi 103,12).

În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre. El a suferit moartea nemiloasă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăţiei, „Cel drept, pentru cei nedrepţi”, ca să ne poată dezvălui iubirea Sa şi să ne atragă la Sine. Iar Domnul spune: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos” (Efeseni 4,32). Fie ca Domnul Hristos, viaţa cea divină, să locuiască în voi şi să descopere, prin voi, acea iubire divină, ce inspiră speranţă în sufletul celor disperaţi şi aduce pacea cerului în inima celor tulburaţi de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiţia care ni se impune încă de la început este ca, după ce primim harul Lui, să ne dedicăm lucrării de a le descoperi şi altora mila şi dragostea Lui.

Singurul element esenţial pentru noi, ca să putem primi şi să putem oferi mai departe iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaştem dragostea Sa faţă de noi şi să credem în ea (1 Ioan 4,16). Satana lucrează folosind toate mijloacele de amăgire de care dispune, pentru a ne împiedica să înţelegem această iubire. El ne va îndemna să considerăm că greşelile şi nelegiuirile noastre sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nicio atenţie rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta şi nu ne va mântui. Tot ce putem vedea în noi înşine este doar slăbiciune, nu există nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, iar Satana ne spune că nu avem nicio şansă; că nu ne putem corecta defectele de caracter. Când încercăm să ve­nim la Dumnezeu, vrăjmaşul ne va şopti: „Nu are niciun sens să te rogi; nu ştii că ai făcut acea faptă rea? Nu ştii că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi ţi-ai călcat conştiinţa?” Dar noi îi putem răspunde vrăjmaşului: „Sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1,7). Când simţim că nu ne putem ruga, pentru că am păcătuit, tocmai atunci este momentul să ne rugăm. Oricât de ruşine ne-ar fi şi oricât de adânc umiliţi am fi, trebuie să ne rugăm şi să credem. „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: ‚Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu’” (1 Timotei 1,15). Iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu nu ne sunt acordate ca o răsplată pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt date celui păcătos datorită meritelor lui, ci reprezintă un dar oferit pe temeiul neprihănirii desăvârşite a lui Hristos.

Nu trebuie să ne scuzăm păcatul, încercând să micşorăm vinovăţia noastră, ci să acceptăm gravitatea lui, aşa cum îl consideră Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai Golgota poate descoperi cât de îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să purtăm povara vinovăţiei noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru, deşi nu meritam, El a purtat nelegiuirile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Ce adevăr măreţ! El rămâne drept faţă de propria Lege, şi totuşi îi îndreptăţeşte pe toţi cei ce cred în Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea” (Mica 7,18).

„Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (Matei 6,13) 

Ispita este ademenirea la păcat, iar aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana şi din răul care există în inima noastră. „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iacov 1,13).

Satana caută să ne ispitească, aşa încât răul din caracterul nostru să fie descoperit înaintea oamenilor şi a îngerilor, iar el să poată pretinde că suntem ai lui. În profeţia simbolică a lui Zaharia, Satana este văzut stând la dreapta Îngerului Domnului şi acuzându-l pe Iosua, marele preot, care este îmbrăcat în veşminte murdare. Satana se împotriveşte lucrării pe care Îngerul doreşte să o îndeplinească pentru Iosua. Această scenă reprezintă atitudinea lui Satana faţă de fiecare om pe care Hristos caută să-l atragă la Sine. Vrăjmaşul ne conduce la păcat, iar apoi, tot el ne acuză înaintea universului, ca fiind nevrednici de dragostea lui Dumnezeu. Dar „Domnul a zis Satanei: ‚Domnul să te mustre Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?’” Şi lui Iosua i-a zis: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare” (Zaharia 3,1-4).

În marea Sa iubire, Dumnezeu caută să dezvolte în noi darurile preţioase ale Duhului Său. El îngăduie să ne confruntăm cu dificultăţi, persecuţie şi greutăţi, dar acestea nu sunt un blestem, ci constituie cea mai mare binecuvântare a vieţii noastre. Fiecare ispită învinsă, fiecare încercare suportată în mod curajos ne oferă o nouă experienţă şi constituie un progres în lucrarea de formare a caracterului. Cel care învinge ispita, prin puterea lui Dumnezeu, îi descoperă atât lumii, cât şi întregului univers, eficienţa harului lui Hristos.

Chiar dacă nu trebuie să ne descurajăm datorită încercărilor, oricât de amare ar fi, totuşi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să ajungem în situaţii în care dorinţele rele ale inimii noastre să ne îndepărteze de El. Când rostim rugăciunea pe care am învăţat-o de la Domnul Hristos, noi ne încredinţăm pe deplin călăuzirii lui Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi sigure. Nu putem adresa această rugăciune în mod sincer şi în acelaşi timp să luăm hotărârea de a merge pe orice cale aleasă de noi. Ci vom aştepta să fim conduşi de braţul Său şi vom asculta glasul Său care spune: „Iată drumul, mergeţi pe el!” (Isaia 30,21).

Dacă ne permitem să contemplăm avantajele care ar putea fi obţinute prin acceptarea sugestiilor lui Satana, vom fi în pericol. Păcatul înseamnă dezastru şi dezonoare pentru orice suflet care se complace în păcat. Prin natura lui, păcatul orbeşte şi amăgeşte şi ne va ademeni prezentându-ne perspective încântătoare. Dacă ne aventurăm pe terenul lui Satana, nu avem nicio asigurare a protecţiei faţă de puterea lui. În măsura în care depinde de noi, trebuie să închidem orice cale prin care ar putea să pătrundă ispititorul.

Rugăciunea „nu ne duce în ispită” constituie în ea însăşi o făgăduinţă. Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem asigurarea: „El, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10,13).

Singura posibilitate de a fi în siguranţă împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţa în neprihănirea Lui. Ispita are putere asupra noastră datorită egoismului care există în inimă. Dar, când contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfăţişează în caracterul lui hidos şi respingător şi dorim să fie alungat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Hristos, inima noastră este sensibilizată şi cucerită, ispita îşi pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.

Domnul Hristos nu îi va abandona niciodată pe aceia pentru care a murit. Chiar dacă omul este copleşit de ispită şi Îl părăseşte pe Hristos, El nu se va îndepărta niciodată de cel pe care l-a răscumpărat cu preţul vieţii Sale. Dacă ochii noştri spirituali s-ar deschide, am vedea sufletele împovărate asemenea unui car încărcat sub greutatea snopilor şi aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngerii care zboară repede pentru a veni în ajutorul celor ispitiţi, care sunt pe marginea prăpastiei. Îngerii cerului resping cu putere oştirile răului care împresoară aceste suflete şi tot ei le călăuzesc paşii spre temelia cea sigură. Luptele care au loc între cele două oştiri sunt tot atât de reale ca bătăliile dintre armatele de pe pământul aceasta, iar destinul veşnic al tuturor depinde de deznodământul acestui conflict spiritual.

Cuvintele adresate lui Petru ne sunt adresate şi nouă: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22,31-32). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu suntem lăsaţi singuri. Acela care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului. „Iată”, zice El, „v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10,19).

Trăiţi în legătură cu Hristos cel viu, iar El vă va ţine de mână cu putere şi nu vă va lăsa să cădeţi niciodată. Dacă veţi căuta să cunoaşteţi şi să credeţi în iubirea lui Dumnezeu faţă de voi, veţi fi în siguranţă; această iubire este o fortăreaţă de neînvins pentru toate atacurile şi amăgirile lui Satana. „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost” (Proverbe 18,10).

„Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava” (Matei 6,13)

Ultima propoziţie a rugăciunii domneşti, ca şi prima, ne îndreaptă atenţia spre Tatăl nostru, ca fiind mai presus de orice stăpânire, orice autoritate şi orice nume care ar putea fi rostit. Mântuitorul vedea viitorul ucenicilor Săi şi ştia că anii care urmau nu erau aşa cum visau ei, plini de strălucirea prosperităţii şi onoarei lumeşti, ci întunecaţi de furtunile urii omeneşti şi ale furiei satanice. În mijlocul conflictelor şi al decăderii naţionale, paşii ucenicilor aveau să fie pândiţi de pericole şi inima lor urma să fie adesea cuprinsă de teamă. Ei aveau să vadă Ierusalimul pustiit, templul distrus, serviciile lui religioase încheiate pentru totdeauna, iar poporul Israel împrăştiat în toate ţările lumii, ca rămăşiţele unui vas naufragiat pe un ţărm pustiu. Isus a zis: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie”. „Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24,6-8). Totuşi urmaşii lui Hristos nu trebuiau să se teamă că vor rămâne fără speranţă sau că Dumnezeu a părăsit pământul. Puterea şi slava Îi aparţin Aceluia ale cărui planuri mari merg înainte nestingherite până la împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau îndrumaţi să privească mai presus de orice putere şi stăpânire a răului, spre Domnul Dumnezeul lor, a Cărui împărăţie guvernează totul şi care este Tatăl şi Prietenul lor veşnic. 

Dărâmarea Ierusalimului este un simbol al distrugerii finale a pământului. Profeţiile care s-au împlinit parţial cu ocazia căderii Ierusalimului se vor împlini pe deplin în ultimele zile ale istoriei. Ne aflăm în pragul unor evenimente mari şi solemne. În faţa noastră se află o criză cum nu s-a mai văzut niciodată în lume. Dar, aşa cum a fost şi pentru primii ucenici, cât de plăcută este pentru noi asigurarea că Împărăţia lui Dumnezeu domneşte mai presus de toate. Planul evenimentelor viitoare se află în mâinile Creatorului. Maiestatea Cerului Se ocupă, în mod personal, atât de soarta popoarelor, cât şi de interesele bisericii Sale. Învăţătorul divin îi spune fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor Sale, aşa cum i-a spus lui Cir: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti” (Isaia 45,5).

În viziunea profetului Ezechiel, sub aripile heruvimului se afla înfăţişarea unor mâini. Această viziune este menită să-i înveţe pe slujitorii lui Dumnezeu că puterea Sa divină este cea care le acordă succesul. Cei pe care Dumnezeu îi foloseşte ca soli ai Săi nu trebuie să considere că lucrarea Sa depinde de ei. Fiinţele limitate nu sunt lăsate să poarte singure povara acestei răspunderi. Acela care nu doarme, care lucrează fără încetare pentru îndeplinirea planurilor Lui, Îşi va duce lucrarea înainte. El va împiedica realizarea intenţiilor celor nelegiuiţi şi va încurca planurile celor ce uneltesc împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oştirilor, Îşi are scaunul de domnie în mijlocul heruvimilor şi continuă încă să-Şi protejeze copiii, în mijlocul conflictelor şi al frământărilor dintre naţiuni. Acela care domneşte în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântăreşte greutatea fiecărei încercări. El veghează cuptorul aprins în care trebuie să fie verificat fiecare credincios. Când fortăreţele regilor vor fi doborâte, când săgeţile mâniei vor străpunge inima vrăjmaşilor lui Dumnezeu, poporul Lui se va afla în siguranţă în mâinile Sale.

„Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău… În mâna Ta sunt tăria şi puterea şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile” (1 Cronici 29,11.12).