Credinţa înseamnă să nu ne îndoim de Dumnezeu – să credem că El ne iubeşte şi ştie precis ce este spre binele nostru. Astfel, ea ne conduce să alegem calea Sa, în loc să o alegem pe a noastră. În locul neştiinţei noastre, ea primeşte înţelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, puterea Sa; în locul păcătoşeniei noastre, neprihănirea Sa. Viaţa noastră, noi înşine suntem deja ai Lui. Credinţa recunoaşte faptul că Îi aparţinem şi primeşte binecuvântarea Sa. Adevărul, curăţia, integritatea caracterului au fost indicate ca fiind secrete ale succesului în viaţă. Credinţa ne pune în posesia acestor principii.
Fiecare impuls sau aspiraţie bună reprezintă un dar de la Dumnezeu. Credinţa primeşte de la Dumnezeu singurul fel de viaţă care poate produce o adevărată creştere şi eficienţă.
Modalitatea de exercitare a credinţei ar trebui să fie făcută foarte clară. Fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu are condiţii. Dacă suntem dispuşi să împlinim voia Sa, toată puterea Lui este a noastră. Orice dar promite, se află în promisiunea însăşi. „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8,11). La fel de sigur cum se află stejarul în ghindă, tot aşa, darul lui Dumnezeu se află în făgăduinţa Sa. Dacă primim făgăduinţa, avem darul.
Credinţa care ne face în stare să primim darurile lui Dumnezeu este ea însăşi un dar oferit fiecărei făpturi omeneşti într-o măsură mai mică sau mai mare. Ea creşte pe măsură ce este exercitată, în timp ce ne însuşim Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a ne întări credinţa, trebuie să o aducem adesea în legătură cu Scriptura.
În studiul Bibliei, cercetătorul ar trebui să fie îndrumat să vadă puterea Cuvântului lui Dumnezeu. La Creaţiune, „El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă”. El „cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi” (Psalmi 33,9; Romani 4,17), pentru că, atunci când le cheamă, ele sunt.
Cât de adesea, cei care s-au încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu, deşi total lipsiţi de putere prin ei înşişi, au făcut faţă puterii lumii întregi – Enoh, cu o inimă curată, cu o viaţă sfântă, ţinându-şi strâns credinţa în triumful neprihănirii împotriva unei generaţii stricate şi batjocoritoare; Noe şi familia sa, împotriva oamenilor din vremea lui, oameni care aveau cea mai mare putere fizică şi intelectuală, dar erau complet imorali; copiii lui Israel la Marea Roşie, o mulţime de robi neajutoraţi, îngroziţi, împotriva celei mai puternice armate a celei mai tari naţiuni de pe glob; David, un tânăr păstor care avea făgăduinţa lui Dumnezeu că va urca pe tron, împotriva lui Saul, monarhul ales care era hotărât să nu dea drumul din mână puterii; Şadrac şi tovarăşii lui în foc şi Nebucadneţar pe tron; Daniel printre lei, iar vrăjmaşii lui în locurile înalte ale împărăţiei; Isus pe cruce, iar preoţii şi conducătorii iudei forţându-l chiar şi pe guvernatorul roman să le împlinească voia; Pavel în lanţuri, împins către o moarte ce se cuvenea unui criminal, iar Nero ca despot al unui imperiu mondial.
Asemenea exemple nu se găsesc numai în Biblie. Ele abundă în orice raport al istoriei umanităţii. Valdenzii şi hughenoţii, Wycliffe şi Hus, Ieronim şi Luther, Tyndale şi Knox, Zinzendorf şi Wesley, alături de mulţi, mulţi alţii au dat mărturie despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu împotriva puterii şi politicii omeneşti care sprijină răul. Aceasta este adevărata nobilime a lumii. Aceasta este linia sa princiară. În această linie sunt chemaţi să-şi ocupe locurile tinerii de astăzi.
În problemele mărunte ale vieţii este nevoie de credinţă tot atât de mult ca şi în cele mari. În interesele şi activităţile noastre de fiecare zi, puterea lui Dumnezeu care ne susţine devine un lucru real pentru noi, printr-o încredere neabătută.
Privită din perspectiva ei umană, viaţa este pentru toţi o cărare neîncercată, o cărare pe care, în ce priveşte experienţa noastră profundă, fiecare merge singur. Nicio altă fiinţă omenească nu poate intra pe deplin în viaţa noastră interioară. Când copilaşul porneşte în acea călătorie în care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-şi aleagă propriul drum, hotărând singur pentru veşnicie care va fi destinul vieţii sale, cât de serios ar trebui să fie efortul de a-i îndrepta încrederea către Ajutorul şi Călăuza cea sigură!
Ca scut împotriva ispitei şi inspiraţie către puritate şi adevăr, nicio altă influenţă nu poate egala sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. „Totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face”. „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi, că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!” (Evrei 4,13; Habacuc 1,13). Acest gând a fost scutul lui Iosif când se afla în mijlocul stricăciunii din Egipt. În faţa ispitelor, răspunsul său a fost ferm: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39,9). Dacă este cultivată, credinţa va aduce un astfel de scut fiecărui suflet.
Numai simţământul prezenţei lui Dumnezeu poate alunga teama care i-ar face viaţa o povară copilului timid. El să-şi fixeze în memorie făgăduinţa: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalmii 34,7). Să citească acea povestire minunată a lui Elisei, aflat în cetatea de pe munte, când între el şi oştirile de vrăjmaşi înarmaţi se afla un cordon puternic de îngeri cereşti. Să citească despre felul cum îngerul i s-a arătat lui Petru, care era întemniţat şi condamnat la moarte; cum l-a condus în siguranţă îngerul pe slujitorul lui Dumnezeu, trecând de gărzile înarmate, de uşile masive şi de marea poartă de fier, cu toţi drugii şi zăvoarele lor. Să citească despre acea scenă de pe mare, când Pavel, obosit de muncă, veghere şi post îndelungat, a rostit aceste măreţe cuvinte de încurajare şi nădejde pentru soldaţii şi marinarii aruncaţi încoace şi încolo de furtună: „Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună pentru că niciunul din voi nu va pieri ... Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi noapte şi mi-a zis: ’Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine’”. Încrezător în această făgăduinţă, Pavel şi-a asigurat tovarăşii de drum: „Nu vi se va pierde niciun păr din cap”. Aşa s-a şi întâmplat. Pentru că în corabia aceea exista un om prin care Dumnezeu putea lucra, toţi cei de la bord, soldaţi păgâni şi marinari, au fost cruţaţi. „Au ajuns toţi teferi la uscat” (Fapte 27,22-24.34.44).
Aceste lucruri nu au fost scrise doar ca să le citim şi să ne minunăm, ci pentru ca aceeaşi credinţă care a lucrat în slujitorii din vechime ai lui Dumnezeu să poată lucra şi în noi. El va lucra astăzi într-un mod special, ca şi atunci, oriunde se vor afla inimi pline de credinţă care să fie mijloace de răspândire a puterii Sale.
Cei care nu au încredere în ei înşişi, a căror lipsă de încredere în forţele proprii îi face să evite grijile şi responsabilităţile, să fie învăţaţi să se încreadă în Dumnezeu. Astfel, mulţi care altminteri nu ar fi decât un nimeni în lume, poate doar o povară neajutorată, vor putea spune alături de apostolul Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4,13).
De asemenea, credinţa are lecţii preţioase pentru copilul care nu poate suferi nedreptăţile. Înclinaţia de a se împotrivi răului sau de a se răzbuna pentru ce este rău este adesea determinată de un simţământ ascuţit al dreptăţii şi un spirit activ, plin de energie. Un asemenea copil să fie învăţat că Dumnezeu este Garantul etern al dreptăţii. El poartă de grijă cu gingăşie făpturilor pe care le-a iubit atât de mult, încât să-L dea pe iubitul Său Fiu pentru a le salva. El Se va ocupa de fiecare nelegiuit.
„Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2,8).
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra... Va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău, ca soarele la amiază” (Psalmi 36,5.6).
„Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz. Cei ce cunosc Numele Tău se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne!” (Psalmi 9,9.10).
Dumnezeu ne îndeamnă să arătăm şi noi altora compasiunea pe care o manifestă El faţă noi. Cei impulsivi, cei mândri, cei răzbunători să privească la Cel care este blând şi smerit cu inima, asemenea unui miel dus la tăiere, lipsit de gândul răzbunării, precum o oaie care nu scoate niciun sunet înaintea celor ce o tund. Să privească la Acela care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi a purtat dure-rile noastre şi vor învăţa să rabde, să suporte îndelung şi să ierte.
Prin credinţa în Hristos, orice deficienţă a caracterului poate fi reparată, fiecare întinare poate fi curăţită, fiecare greşeală poate fi corectată, fiecare lucru în care excelăm poate fi dezvoltat.
„Voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 2,10).
Rugăciunea şi credinţa sunt strâns legate şi trebuie să fie studiate împreună. În rugăciunea credinţei există ştiinţă divină, o ştiinţă pe care trebuie s-o înţeleagă orice om care vrea să facă din viaţa sa un succes. Hristos spune: „De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu 11,24). El face clar faptul că lucrurile pe care le cerem trebuie să fie conform voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să cerem lucrurile pe care ni le-a făgăduit şi orice primim trebuie să fie folosit pentru a împlini voia Sa. Nu trebuie să ne îndoim de făgăduinţă atunci când sunt împlinite condiţiile.
Putem cere iertarea păcatului, Duhul Sfânt, un temperament creştin, înţelepciune şi tărie pentru a face lucrarea Sa, orice dar pe care l-a făgăduit; urmează apoi să credem că vom primi ceea ce am cerut şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru primirea acelui lucru.
Nu avem nevoie să căutăm vreo dovadă exterioară a binecuvântării. Darul se află în făgăduinţă şi putem merge la lucrarea noastră asiguraţi că Dumnezeu poate împlini ce a promis şi că darul care se află deja în posesia noastră îl vom primi când vom avea cel mai mult nevoie de el.
A trăi în acest fel după Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să-I predăm Lui toată viaţa noastră. Vom simţi continuu un sentiment de nevoie şi dependenţă, o atracţie a inimii către Dumnezeu. Rugăciunea este o necesitate, pentru că ea este viaţa sufletului. Rugăciunea în familie, rugăciunea publică, amândouă îşi au locul lor, însă comuniunea în taină cu Dumnezeu este cea care susţine viaţa sufletului.
Pe munte cu Dumnezeu, a văzut Moise modelul acelei construcţii minunate, care urma să fie locul slavei Sale. Pe munte cu Dumnezeu – într-un loc tainic de comuniune – urmează să contemplăm idealul Său glorios pentru neamul omenesc. Vom ajunge în stare să ne ducem la bun sfârşit zidirea caracterului, astfel încât să se poată împlini pentru noi făgăduinţa: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6,16).
În orele de rugăciune tainică, Isus a primit în timpul vieţii Sale pământeşti înţelepciune şi putere. Tinerii să urmeze exemplul Său şi să găsească dimineaţa şi la apus un timp liniştit pentru comuniune cu Tatăl lor din ceruri. Iar în cursul întregii zile, să-şi înalţe inimile către Dumnezeu. La fiecare pas pe care-l facem pe calea noastră, El spune: „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: ’Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!’” (Isaia 41,13). Dacă ar putea învăţa copiii noştri aceste lecţii în zorii anilor lor, ce prospeţime şi putere, ce bucurie şi gingăşie ar fi aduse în vieţile lor!
Acestea sunt lecţii pe care nu le poate preda decât cel care le-a învăţat el însuşi. Învăţătura Scripturii nu are un efect mai mare asupra tinerilor tocmai pentru că atât de mulţi părinţi şi învăţători mărturisesc credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, în vreme ce vieţile lor îi tăgăduiesc puterea. Din când în când, tinerii sunt aduşi în situaţii în care simt puterea Cuvântului. Ei văd cât de preţioasă este dragostea lui Hristos. Văd frumuseţea caracterului Său, posibilităţile unei vieţi în slujba Sa. Ei văd în schimb viaţa celor care mărturisesc că au respect pentru preceptele lui Dumnezeu. În dreptul multora, sunt adevărate cuvintele rostite către prorocul Ezechiel:
„Fiul omului! Copiii poporului tău vorbesc de tine pe lângă ziduri şi pe la uşile caselor şi zic unul altuia, fiecare fratelui său: ’Veniţi dar şi ascultaţi care este cuvântul ieşit de la Domnul!’ Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor. Iată că tu eşti pentru ei ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe coarde. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33,30-32).
Una este să tratăm Biblia ca fiind o carte de învăţături morale, pe care să le ascultăm atâta vreme cât se potrivesc cu spiritul timpurilor pe care le trăim şi cu poziţia pe care o avem în lume, şi cu totul altceva e să o privim ca fiind exact ceea ce este de fapt – Cuvântul Dumnezeului celui viu, Cuvântul care este viaţa noastră, Cuvântul care trebuie să ne modeleze acţiunile, vorbele şi gândurile. A aborda Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind orice mai puţin decât atât înseamnă a-l respinge. Această respingere din partea celor ce mărturisesc credinţa în el este cauza principală a scepticismului şi a necredinţei tinerilor.
O agitaţie cum n-a mai fost văzută vreodată până acum pune stăpânire pe lume. În distracţii, câştigul de bani, întrecerea pentru putere, chiar în lupta pentru existenţă, există o forţă teribilă, care absoarbe şi trupul, şi mintea, şi sufletul. În mijlocul acestei goane înnebunitoare, Dumnezeu vorbeşte: „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmi 46,10).
Mulţi, chiar în clipele lor de închinare, nu reuşesc să primească binecuvântarea unei adevărate comuniuni cu Dumnezeu. Sunt într-o grabă prea mare. Cu paşi grăbiţi, încearcă să intre în cercul prezenţei iubitoare a lui Hristos, zăbovind poate o clipă în atmosfera sacră, neaşteptând însă să primească sfat. Nu pot rămâne cu Învăţătorul divin, din lipsă de timp. Cu poverile lor, se întorc la muncă.
Aceşti oameni muncitori nu vor putea dobândi niciodată cel mai înalt succes, până când nu învaţă care este secretul puterii. Trebuie să-şi facă timp pentru a gândi, a se ruga, a aştepta ca Dumnezeu să le reînnoiască puterea fizică, mintală şi spirituală. Ei au nevoie de influenţa înălţătoare a Duhului Său. Primind acestea, ei vor fi învioraţi printr-o viaţă înnoită. Constituţia ostenită şi creierul obosit vor fi împrospătate, şi inima împovărată va fi uşurată.
Nevoia noastră nu este aceea de a ne opri o clipă în prezenţa Sa, ci de a avea un contact personal cu Hristos, de a ne aşeza şi a fi în tovărăşia Sa. O mare fericire se va revărsa peste copiii din casele noastre şi peste studenţii din şcolile noastre când părinţii şi profesorii vor învăţa în propriile lor vieţi experienţa preţioasă, zugrăvită în aceste cuvinte din Cântarea Cântărilor:
„Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus în casa de ospăţ şi dragostea era steagul fluturat peste mine” (Cântarea Cântărilor 2,3.4).