Din primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerințele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieții, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învățătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaşterea regulilor nenumărate, pe care israeliții credincioşi trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament şi cuvintele „Aşa zice Domnul" erau totdeauna pe buzele Sale.
Când starea oamenilor a început să se descopere minții Sale, Iisus a înțeles că pretențiile societății şi pretențiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se îndepărtau de Cuvântul lui Dumnezeu şi înălțau teoriile inventate de ei. Ei țineau la tradiții, în care nu era nicio putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să le învețe aici, erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credință nu putea găsi pace. Ei nu cunoşteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i învețe pe oameni ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu şi nu putea să aprobe ca învățăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretențiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învățați; dar, când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale.
Iisus căuta să le fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând şi mai supus. Pentru că era îngăduitor şi blând, cărturarii şi bătrânii au crezut la început că-L vor putea influența uşor prin învățăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele şi tradițiile moştenite de la rabinii de pe vremuri, dar Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, dar nu putea să asculte de invențiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaşte Scriptura de la început până la sfârşit şi le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se ruşinau să învețe de la un copil. Pretenția lor era că doar ei au dreptul să explice Scripturile şi că El n-are altă datorie decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor.
Ei ştiau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradițiilor lor. Îşi dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înțelegere spirituală. Cu toate acestea, erau mânioşi că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif şi la Maria şi se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări şi critici.
Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie inițiativă la formarea caracterului Său şi nici chiar respectul şi iubirea față de părinții Săi nu-L puteau face să renunțe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris" era motivația Sa, ori de câte ori făcea un lucru deosebit de cele obişnuite în familie. Însă influența rabinilor I-a adus multă amărăciune în viață. Din tinerețe a trebuit să învețe lecția grea că trebuie să tacă şi să sufere cu răbdare.
Frații Lui, cum erau numiți copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradițiile trebuie să fie ținute ca şi când ar fi fost cerințele lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi se supărau văzând cum gândirea clară a lui Iisus arăta deosebirea dintre rătăcire şi adevăr. Ei condamnau ascultarea Lui strictă de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpățânare. Erau însă surprinşi de cunoştința şi înțelepciunea date pe față în răspunsurile pe care li le dădea rabinilor. Ştiau că nu fusese învățat de oameni înțelepți, dar nu puteau să nu vadă că El era un învățător pentru ei. Recunoşteau că educația Lui era mai înaltă decât a lor. Dar nu înțelegeau faptul că El a avut acces la pomul vieții, un izvor de înțelepciune pe care ei nu-l cunoşteau.
Hristos nu era exclusivist şi, în privința aceasta, iarăşi îi supărase pe farisei, pentru că Se depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărțire, ca pe ceva prea sfânt spre a fi pus în viața de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărțire. În legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce biserică faci parte? El Îşi folosea puterea pentru a-i ajuta pe toți aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are, El a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. I-a învățat pe alții că religia curată şi neîntinată nu este făcută numai pentru anumite zile sau pentru ocazii speciale. În orice timp şi în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni şi răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine şi că viața lor, închinată numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat naştere la vrăjmăşie împotriva lui Iisus, aşa că ei căutau să-L oblige să țină rânduielile lor.
Iisus căuta să-i ajute pe toți cei în suferință, pe care îi întâlnea. Nu avea mulți bani de dat. Dar, de multe ori, alegea să rămână flămând ca să-i ajute pe aceia care aveau mai multă nevoie decât El. Frații Lui simțeau că influența Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, aşa cum nici unul dintre ei nu avea şi cum nici nu doreau să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieții oameni nenorociți, Iisus îi căuta pe aceşti năpăstuiți şi le spunea cuvinte de încurajare. Celor care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui. Alinându-le suferințele, adevărurile pe care le prezenta erau unite cu fapte bune şi, în felul acesta, erau fixate în minte.
Lucrurile acestea erau neplăcute pentru frații Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior față de ei şi-L mustrau că Se ridică mai presus de învățătorii, preoții şi mai marii poporului lor. Adesea, Îl amenințau şi căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa.
Iisus îi iubea pe frații Săi şi totdeauna Se purta față de ei cu o iubire nesfârşită, dar ei erau geloşi pe El şi îşi manifestau în mod categoric necredința şi disprețul. Ei nu puteau să înțeleagă purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicții. Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi, un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al pământului, şi totuşi sărăcia marca experiența vieții Sale la fiecare pas. Avea o demnitate şi o personalitate cu totul deosebite de aroganța şi de închipuirea omenească; nu Se lupta pentru mărire lumească şi era mulțumit cu situația cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe frații Lui. Ei nu puteau înțelege de ce era liniştit atunci când Se afla în greutăți şi lipsuri. Ei nu ştiau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți" (2 Corinteni 8:9). Nu puteau înțelege taina misiunii Lui, aşa cum prietenii lui Iov nu înțeleseseră umilința şi suferința acestuia.
Hristos era neînțeles de frații Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu şi în viața lor nu se manifesta puterea Lui. Formele religiei pe care le țineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau „zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen", dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia" (Matei 23:23). Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, şi acesta era păcatul. El nu putea să fie de față când se săvârşea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formalişti, a căror sfințenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, şi un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era totdeauna mai presus de toate. Pentru că viața lui Iisus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât şi în afară. Cinstea şi altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea şi bunătatea Lui erau numite laşitate.
Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care Hristos să n-o fi gustat. Erau şi din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui din cauza naşterii Sale şi chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârşit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat, şi lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta şi ispititorul să-I facă viața cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă scris". Rareori mustra vreo faptă rea a fraților Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea, Îl acuzau de laşitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită, dar El răspundea: Stă scris: „Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere" (Iov 28:28).
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simțeau pace, dar mulți se fereau de El, pentru că erau mustrați de viața Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent şi avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezența Lui şi de răspunsurile Lui vioaie; dar erau iritați de scrupulele Lui şi-L declarau îngust şi rigid. Iisus răspundea: Stă scris: „Cum îşi va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta" (Psalmii 119:9,11).
Adesea era întrebat: De ce ții să fii aşa deosebit de noi toți? Stă scris, spunea El: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui!" (Psalmii 119:1-3).
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracțiile lor, El spunea: Stă scris: „Când urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale şi cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău" (Psalmii 119:14-16).
Iisus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun şi nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greşit şi nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăți, de parcă era în lumina feței lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te laşi să fii disprețuit chiar de frații Tăi? El spunea: Stă scris: „Fiule, nu uita învățăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor lungi zilele şi anii vieții tale şi-ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia; leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (Proverbele 3:1-4).
De când părinții lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă şi, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecție permanentă. Avea înfățişarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur cu Dumnezeu şi cu natura. De câte ori avea ocazia, Se retrăgea din locul muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munților sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorile dimineții Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. După aceste răstimpuri de linişte, pornea apoi spre casă, unde Îşi relua lucrările şi dădea pildă de slujire plină de răbdare.
Viața lui Iisus a fost caracterizată de respect şi iubire față de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme, dar nu îndrăznea să-şi exprime credința aceasta. În tot cursul vieții, ea a împărtăşit suferințele Lui. Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei şi tinereții. Când Îi lua apărarea în ceea ce ştia că este bine în purtarea Lui, avea şi ea de suferit situații dificile. Ea înțelegea că ceea ce se petrece în familie şi grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii şi fiicele lui Iosif ştiau lucrul acesta şi, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria vorbea de multe ori cu Iisus şi stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar El nu putea fi convins să-Şi schimbe obiceiul de a contempla lucrările lui Dumnezeu sau să nu mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar pe ale animalelor necuvântătoare. Când preoții şi învățătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit; dar inima ei era din nou liniştită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.
Câteodată oscila între Iisus şi frații Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu, dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfeşte pentru binele altora. Prezența Lui aducea o atmosferă mai curată în familie şi viața Lui era ca un aluat care lucra între elementele societății. Blând şi nepătat, umbla printre oameni nepăsători, neciopliți şi necuviincioşi, printre vameşi nedrepți, printre risipitori nesocotiți, samariteni păcătoşi, soldați păgâni şi țărani brutali, prin gloata aceea aşa de amestecată. El spunea ici şi colo cuvinte de mângâiere când îi vedea pe oameni obosiți şi, cu toate acestea, siliți să-şi poarte poverile. El împărtăşea greutățile lor şi le repeta lecțiile pe care le învățase din natură despre iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
El îi învăța pe toți să se socotească înzestrați cu talente prețioase, care, dacă erau bine folosite, aveau să le asigure comori veşnice. El a curățat viața de deşertăciuni şi, prin exemplul Său, i-a învățat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veşnice, că fiecare clipă trebuie prețuită ca o comoară şi folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă niciun om ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să-i dea fiecăruia leacul mântuitor. Oriunde Se găsea, El ştia să dea o învățătură potrivită cu locul şi împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut şi celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge şi ei copii neprihăniți şi nevinovați ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea lui Satana şi care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca aceştia – descurajați, bolnavi, ispitiți şi decăzuți – Iisus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înțelege. Pe alții îi găsea în luptă pe viață şi pe moarte cu vrăjmaşul sufletelor. Pe aceştia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor şi aveau să le dea biruința. Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinşi că în fața lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.
Iisus vindeca şi corpul, şi sufletul. El Se interesa de orice suferință pe care o întâlnea şi aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El spre cei bolnavi şi apăsați. În felul acesta, discret, a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea s-a întâmplat că, atunci când Şi-a început lucrarea publică, foarte mulți L-au ascultat cu bucurie.
Cu toate acestea, în copilărie, tinerețe şi maturitate, Iisus a fost singur. În sfințenia şi credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile şi țelurile neamului omenesc, toți vor fi pierduți. Această povară apăsa asupra sufletului Său şi nimeni nu-şi putea închipui cât era de grea. Cu o stăruință neabătută Şi-a îndeplinit planul vieții Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.