Lucrarea lui Hristos pe pământ înainta cu grabă către sfârşit. În fața Lui, se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau paşii Săi. Încă înainte de a lua asupră-Şi natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâşia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure Îi fuseseră descoperite înainte de a-Şi lăsa coroana şi haina împărătească şi a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoştea groaza care avea să vină asupra Lui. Ştia totul şi, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că vin – în sulul cărții este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele" (Psalmii 40:7,8).
El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viața Sa pământească, plină de trudă şi sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dându-Şi viața pentru viața oamenilor, El urma să recâştige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferințe de nedescris, totuşi, pentru bucuria ce-I era pusă înainte, a ales să sufere crucea şi a disprețuit ocara.
Pentru cei aleşi să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în fața Lui erau încă ascunse, dar se apropia vremea când aveau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau şi în care se încredeau dat în mâinile vrăjmaşilor Săi şi atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească şi ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenței Sale vizibile. El ştia cât de grozav urmau să-i persecute ura şi necredința şi dorea să-i pregătească pentru aceste încercări.
Iisus şi ucenicii veniseră acum într-unul dintre oraşele din Cezareea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileei, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici, ucenicii erau scoşi de sub influența atotstăpânitoare a iudaismului şi puşi în situația de a înțelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiție care existau în toate părțile lumii. Iisus dorea ca aceste realități să le aducă simțământul răspunderii față de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai învețe mulțimea şi să Se dedice mai mult ucenicilor Săi.
El voia să le vorbească despre suferințele care Îl aşteptau. Dar întâi a mers deoparte singur şi S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtăşească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-şi mărturisi credința în El, ca să fie întăriți pentru încercarea viitoare. El a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?"
Cu tristețe, ucenicii au fost obligați să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L recunoască pe Mesia venit la ei. Câțiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David. Mulțimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulți erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia.
Iisus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: „Dar voi cine ziceți să sunt?" Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!"
De la început, Petru a crezut că Iisus e Mesia. Mulți alții, care fuseseră convinşi de predicarea lui Ioan Botezătorul şi-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis şi omorât şi acum se îndoiau că Iisus e Mesia, pe care-L aşteptaseră atâta vreme. Mulți dintre ucenicii care aşteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-Şi ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înțeles că El nu are această intenție. Dar Petru şi tovarăşii lui nu s-au îndepărtat de credința lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau şi azi condamnau nu a distrus credința adevăraților urmaşi ai Mântuitorului. Petru a declarat: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu." El n-a aşteptat ca onorurile împărăteşti să-L încoroneze pe Domnul său, ci L-a primit când era în umilință.
Petru a exprimat credința celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înțelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea şi greşita interpretare provenite de la preoți şi conducători, deşi nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuşi îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influența educației primite din copilărie, învățăturile rabinilor şi puterea tradiției încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze prețioase de lumină pornite de la Iisus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puşi față în față cu încercarea cea mare a credinței lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtați de la „lucrurile văzute", pentru a privi „lucrurile nevăzute" (2 Corinteni 4:18). Sub veşmântul naturii omeneşti, ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu.
Iisus i-a răspuns lui Petru, zicând: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri".
Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinței credincioşilor. Hristos Însuşi a zis că în aceasta constă viața veşnică. Dar faptul de a avea această cunoştință nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înțelepciunii sau datorită bunătății sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeieşti. „Cât cerurile-i de înaltă: ce poți face? Mai adâncă decât Locuința morților: ce poți şti?" (Iov 11:8). Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit". „Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2:9,10). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El" şi faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învățat de Dumnezeu" (Psalmii 25:14; Ioan 6:45). Ah, cu adevărat, „ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ți-au descoperit lucrul acesta".
Iisus a vorbit mai departe: „Eu îți spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi biserica Mea; şi porțile Locuinței morților nu o vor birui." Cuvântul Petru înseamnă piatră – o piatră care se rostogoleşte. Petru nu a fost stânca pe care a fost întemeiată biserica. Porțile iadului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui Locuința morților.
Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre „Stânca puterii mele". Isaia a scris: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică»" (Deuteronomul 32:4; Psalmii 62:7; Isaia 28:16). Petru însuşi, scriind prin inspirație, aplică această profeție la Iisus. El zice: „Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească…" (1 Petru 2:3-5).
„Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus" (1 Corinteni 3:11). „Pe această piatră", a zis Iisus, „voi zidi biserica Mea." În prezența lui Dumnezeu şi a tuturor ființelor cereşti, în prezența oştilor nevăzute ale locuinței morților, Hristos a întemeiat biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuşi – corpul Său, frânt şi zdrobit pentru noi. Porțile Locuinței morților nu pot să biruiască o biserică ridicată pe această temelie.
Cât de slabă părea biserica în vremea când Hristos a spus aceste cuvinte! Era numai o mână de credincioşi, împotriva cărora urma să se ridice toată puterea demonilor şi a oamenilor răi; cu toate acestea, urmaşii lui Hristos nu trebuiau să se teamă. Întemeiați şi zidiți pe Stânca puterii lor, ei nu puteau să fie doborâți.
Timp de şase mii de ani, credința s-a zidit pe Hristos. Timp de şase mii de ani, torentele şi furtunile mâniei satanice au lovit în Stânca mântuirii noastre, dar ea a stat neclintită.
Petru a exprimat adevărul care este temelia credinței bisericii şi Iisus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: „Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri."
Expresia „cheile Împărăției cerurilor" se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale şi sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă şi să deschidă cerul. Ele fac cunoscute condițiile în care oamenii sunt primiți sau lepădați. În felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu e un miros de viață spre viață sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veşnice.
Mântuitorul nu a încredințat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la biserică. Şi acelaşi lucru l-a spus în fond şi celor doisprezece, ca reprezentanți ai corpului credincioşilor. Dacă Iisus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit aşa de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinței Domnului lor şi l-ar fi onorat pe acela pe care îl alesese El.
În loc de a-l rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalți, Hristos le-a zis ucenicilor: „Voi să nu vă numiți «Rabi»"; „să nu vă numiți «Dascăli»; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul" (Matei 23:8,10).
„Hristos este Capul oricărui bărbat." Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toți" (1 Corinteni 11:3; Efeseni 1:22,23). Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, Capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om şi nici să depindă de om. Mulți pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă şi ce trebuie să facă ceilalți oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenție. Mântuitorul declară: „Voi toți sunteți frați." Toți sunteți expuşi ispitei şi supuşi greşelii. Nu ne putem încrede în nicio ființă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinței este prezența vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poate să se încreadă şi cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor." Domnul „este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite". „Ferice de toți câți se încred în El" (Ieremia 17:5; Deuteronomul 32:4; Psalmii 2:12).
După mărturisirea lui Petru, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor şi a fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar şi ucenicii, aveau o părere greşită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor şi, în felul acesta, dorea să le dea o concepție adevărată despre Sine ca Mesia.
Ucenicii încă mai aşteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deşi Îşi ascunsese atâta vreme intențiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie şi în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-Şi întemeieze Împărăția. Că ura preoților şi rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propria națiune, condamnat ca înşelător şi răstignit ca răufăcător – gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia şi Iisus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea.
Până aici, El Se reținuse să le spună ceva cu privire la suferințele şi moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: „După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălțat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veşnică" (Ioan 3:14,15). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta şi, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înțeles. Acum însă fuseseră cu Iisus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neținând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoților şi a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu." Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. „De atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie."
Nefiind în stare, din cauza durerii şi uimirii, să mai spună ceva, ucenicii au ascultat. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu şi acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferința şi moartea Sa, li se păreau cu neputință de înțeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agățat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând, şi a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple aşa ceva!"
Petru Îl iubea pe Domnul, dar Iisus nu l-a lăudat pentru faptul că dădea pe față în felul acesta dorința de a-L apăra de suferință. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute şi să-L mângâie pe Iisus în greutățile şi încercările de față. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută şi nici cu lecția de jertfire de sine pe care Iisus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmaşilor Săi şi Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele Sale: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor."
Satana încerca să-L descurajeze pe Iisus şi să-L întoarcă de la lucrarea Lui, iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutății era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiția de a părăsi cărarea sacrificiului şi umilinței. Acum îi înfățişa ucenicului lui Hristos aceeaşi ispită. El căuta să fixeze atenția lui Petru asupra măririi pământeşti, pentru ca el să nu poată privi crucea spre care voia Iisus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Iisus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se aşezase între Petru şi Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mişcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. „Înapoia Mea, Satano!" Nu te mai aşeza între Mine şi servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau față în față cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele.
Petru a înțeles cu greu această învățătură amară, şi anume că drumul lui Hristos pe pământ trecea prin luptă şi umilință. Ucenicul se dădea înapoi în fața părtăşiei cu Domnul său în suferință. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să învețe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când ființa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor şi a muncii, a scris: „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați şi să vă veseliți şi la arătarea slavei Lui" (1 Petru 4:12,13).
Iisus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viața Lui de abnegație era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viața lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze." Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude şi mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuți erau puşi să-şi poarte crucea până la locul de execuție şi adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare până când erau biruiți şi instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Iisus le-a poruncit urmaşilor Săi să-şi ia crucea şi să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deşi slab înțelese, arătau că trebuie să fie supuşi până la cea mai mare umilință – supunere până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Iisus nu socotise cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduți. El părăsise curțile cereşti pentru o viață de înjosire şi insultă şi o moarte ruşinoasă. El, care era bogat în comorile neprețuite ale cerului, S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți. Noi trebuie să mergem pe cărarea pe care a mers El.
Iubirea față de sufletele pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. De aici înainte, cel care este copil al lui Dumnezeu va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în lanțul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu El pentru a-i căuta şi salva pe cei pierduți. Creştinul trebuie să-şi dea totdeauna seama că s-a consacrat lui Dumnezeu şi că, prin caracterul său, trebuie să-L descopere lumii pe Hristos. Sacrificiul de sine, simpatia şi iubirea date pe față în viața lui Hristos trebuie să se arate din nou în viața aceluia care lucrează pentru Dumnezeu.
„Oricine va vrea să-şi scape viața o va pierde; dar oricine îşi va pierde viața pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga." Egoismul înseamnă moarte. Niciun organ al corpului nu poate să trăiască, dacă îşi mărgineşte activitatea numai la sine. Dacă inima nu va trimite sângele dătător de viață la mână şi la cap, în curând îşi va pierde puterea. Asemenea sângelui dătător de viață, iubirea lui Hristos este răspândită în toate părțile corpului spiritual al lui Hristos. Noi suntem membre unii pentru alții şi cel care nu vrea să dea va pieri. „Şi ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea", zice Hristos, „dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?"
Trecând peste umilința şi sărăcia timpului de față, El a îndreptat privirea ucenicilor către venirea Sa în slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în slava lui Dumnezeu şi a oştilor cerului. Şi apoi a zis: „Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui." După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduința: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa." Dar ucenicii n-au înțeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau ațintiți la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieții pământeşti, umilința şi suferința. Să renunțe ei la strălucitoarele lor aşteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu-L vadă ei pe Domnul lor înălțat pe tronul lui David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viață de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi disprețuit, lepădat şi omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînțeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilință. Ei se întrebau de ce trebuia să meargă El de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferințele despre care le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta şi să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi?
În ținutul Cezareei lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod şi a lui Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morții? Dacă avea să moară, cum putea să se întemeieze Împărăția Sa aşa de bine, încât porțile iadului să n-o biruiască? Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină.
Chiar acum, călătoreau de-a lungul țărmului Mării Galileei, către oraşul în care toate speranțele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Iisus, ci vorbeau între ei încet şi plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agățat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aştepte pe Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunşi de îndoieli, speranțe şi temeri timp de şase zile lungi, pline de mâhnire.