Hristos Îi spusese slujbaşului împărătesc căruia îi vindecase fiul: „Dacă nu vedeți semne şi minuni, cu niciun chip nu credeți!" (Ioan 4:48). El era întristat de faptul că însuşi poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În repetate rânduri Se mirase de necredința lor. Dar S-a mirat şi de credința sutaşului care a venit la El. Sutaşul n-a pus la îndoială puterea Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în persoană să săvârşească minunea. „Zi numai un cuvânt", a zis el, „şi robul meu va fi tămăduit."
Robul sutaşului fusese lovit de paralizie şi zăcea în pat, fiind pe moarte. La romani slujitorii erau sclavi, care se vindeau şi se cumpărau în piață şi erau tratați în chip abuziv şi crud, dar sutaşul era ataşat de slujitorul său şi-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că Iisus poate să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veştile auzite îi inspirau credință. Fără a ține seama de formalismul iudeilor, romanul acesta era convins că religia lor era superioară. Trecuse de piedicile prejudecății naționale şi ale urii care îi despărțeau pe cuceritori de poporul cucerit. Arătase respect față de slujirea lui Dumnezeu şi se purtase frumos față de iudei, ca unii care erau închinătorii Lui. În învățătura lui Hristos, aşa cum i se transmisese, el găsea ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el răspundea la cuvintele Mântuitorului. Dar se simțea nevrednic să vină în fața lui Iisus şi i-a rugat pe bătrânii iudeilor să facă cereri pentru vindecarea slujitorului său. Ei Îl cunoşteau pe Marele Învățător şi, gândea el, se vor pricepe cum să se prezinte în fața Lui, pentru a-I câştiga favoarea.
Când a intrat în Capernaum, Iisus a fost întâmpinat de o delegație a bătrânilor care I-au spus despre dorința sutaşului. Ei au stăruit, zicând: „Face să-i faci acest bine, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga."
Iisus a plecat îndată către locuința slujbaşului, dar, din cauza mulțimii care era în jurul Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat şi sutaşul, în neîncrederea sa în sine, a trimis să I se spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu." Dar Mântuitorul a mers mai departe şi sutaşul, îndrăznind în cele din urmă să se apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: „Nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face.»" După cum eu reprezint puterea Romei şi soldații mei recunosc autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, aşa şi Tu reprezinți puterea nemărginitului Dumnezeu şi toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poți să-i comanzi bolii să plece şi ea va asculta de Tine. Tu poți să le dai ordin trimişilor Tăi cereşti şi ei vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt şi slujitorul meu se va tămădui!
„Când a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: «Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare.»" Iar către sutaş a zis: „«Du-te şi facă-ți-se după credința ta». Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela."
Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaş lui Hristos arătaseră cât de departe erau de spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoşteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptățirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaş pentru binele pe care îl făcuse „poporului nostru". Dar sutaşul a spus despre sine: „Nu sunt vrednic." Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Şi-a văzut nevrednicia şi totuşi s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credința lui s-a prins de Hristos, aşa cum este El cu adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten şi un Mântuitor al omenirii.
Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui" (Tit 3:5). Când Satana îți spune că eşti păcătos şi că nu poți spera să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoşi. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar argumentul care putem să-l aducem totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunțând la încrederea în noi înşine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota şi să zicem:
„Neputând s-aduc nimic,
lângă crucea Ta, azi, pic."
Iudeii fuseseră învățați din copilărie despre lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate ale patriarhilor şi profeților, precum şi învățătura simbolică a serviciului jertfelor. Însă ei disprețuiseră lumina şi acum nu vedeau în Iisus nimic care să-i atragă. Dar sutaşul, născut între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparențe despărțit de viața spirituală prin educație şi împrejurări şi, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor şi de disprețul concetățenilor săi față de poporul Israel – omul acesta a înțeles adevărul față de care fiii lui Avraam erau orbi. El nu a aşteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela care pretindea că este Mesia. Când „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume" (Ioan 1:9) a luminat asupra lui, el, deşi era departe, a înțeles slava Fiului lui Dumnezeu.
Pentru Iisus, lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să o săvârşească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la strângerea tuturor neamurilor în Împărăția Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor urmările lepădării harului: „Vă spun că vor veni mulți de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinților." Vai, cât de mulți sunt aceia care şi acum se pregătesc pentru aceeaşi fatală dezamăgire! În timp ce ființe din întunericul păgânătății primesc harul Său, în țările creştine cât de mulți nu fac decât să disprețuiască lumina harului care străluceşte peste ei!
La o depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiş care priveşte spre câmpia întinsă şi frumoasă a Ezdraelonului, se găseşte satul Nain, şi către el Şi-a îndreptat apoi Iisus paşii. Erau cu El mulți dintre ucenici şi alți oameni, iar pe parcursul drumului mai veneau şi alții, doritori să audă cuvintele Lui de iubire şi de milă, aducându-şi bolnavii să fie vindecați şi având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere aşa de minunată Se va descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulțime venea după El – oameni plini de voie bună şi de speranță urcau împreună pe cărarea stâncoasă, spre poarta satului de munte.
Pe când se apropiau, au văzut un cortegiu funerar ieşind pe poartă. Cu pasul încet şi trist, se înaintează către locul de înmormântare. În față, pe o targă, este purtat trupul celui mort, iar în jurul lui, jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toți oamenii din localitate s-au adunat pentru a-şi arăta respectul față de cel mort şi împreuna-simțire cu familia.
Priveliştea aceasta trezea milă. Mortul era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată, rămasă singură, îl însoțea la mormânt pe cel care fusese singurul ei sprijin şi singura ei mângâiere. „Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea." În timp ce ea înainta fără a vedea nimic, plângând, neobservând prezența Lui, El S-a apropiat de ea şi i-a zis cu bunătate: „Nu plânge!" Iisus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie şi n-a vrut să-Şi oprească această expresie a iubirii Sale duioase.
„S-a apropiat şi S-a atins de raclă." Pentru El, nici contactul cu moartea nu putea să aducă o necurăție. Cei ce o purtau s-au oprit şi plânsul jeluitorilor a încetat. Cele două cete de oameni s-au adunat în jurul raclei, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi. Era de față Cineva care alungase boala şi biruise pe demoni. Era şi moartea supusă puterii Lui?
Cu un glas plin de autoritate, El rosteşte cuvintele: „Tinerelule, scoală-te îți spun!" Glasul acesta pătrunde în urechile mortului. Tânărul deschide ochii. Iisus îl ia de mână şi îl ridică. Privirea lui cade asupra aceleia care plânsese lângă el, şi mama şi fiul se unesc într-o lungă, nedespărțită şi bucuroasă îmbrățişare. Mulțimea priveşte în tăcere, uluită. „Toți au fost cuprinşi de frică." Tăcuți şi plini de evlavie, ei au stat câtva timp ca în fața lui Dumnezeu. Apoi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Un mare proroc s-a ridicat între noi; Dumnezeu a cercetat pe poporul Său." Convoiul mortuar s-a întors la Nain ca o procesiune triumfală. „Vestea aceasta despre Iisus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile."
Acela care a stat lângă mama întristată de la poarta satului Nain priveghează lângă fiecare ființă care plânge lângă un sicriu. El este pătruns de milă văzând întristarea noastră. Inima Lui, care a iubit şi a avut milă, este o inimă de o duioşie neschimbată. Cuvântul Lui, care l-a chemat pe mort la viață, nu e acum mai slab în putere ca atunci când i-a vorbit tânărului din Nain. El zice: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ" (Matei 28:18). Puterea aceasta n-a scăzut odată cu trecerea anilor, nici nu s-a epuizat din cauza activității neîncetate a harului Său abundent. Pentru toți aceia care cred, El este încă Mântuitorul viu.
Iisus a schimbat întristarea mamei în bucurie atunci când i-a redat fiul, dar tânărul a fost înviat numai pentru viața aceasta pământească, să îndure amărăciunile, poverile şi primejdiile şi să treacă din nou sub puterea morții. Dar Iisus mângâie întristarea noastră pentru cei morți prin cuvinte care ne dau o nemărginită speranță: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții şi ale locuinței morților." „Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuşi robiei toată viața lor" (Apocalipsa 1:18; Evrei 2:14,15).
Satana nu-i poate ține în gheara lui pe cei morți, când Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la viață. El nu poate să țină în moarte spirituală un suflet care primeşte în credință cuvântul puterii lui Hristos. Dumnezeu le spune tuturor acelora care sunt morți în păcate: „Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morți" (Efeseni 5:14). Cuvântul acesta este viață veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu, care l-a chemat la viață pe primul om, ne dă şi nouă viață. După cum cuvântul lui Hristos: „Tinerelule, scoală-te, îți spun" a dat viață tânărului din Nain, tot aşa şi cuvântul „scoală-te din morți" este viață pentru sufletul care îl primeşte. Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:13). Totul se dă prin Cuvântul Său. Dacă primim Cuvântul, avem eliberarea.
„Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morți locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi." „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul" (Romani 8:11; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Acesta este cuvântul de mângâiere cu care El ne îndeamnă să ne mângâiem unii pe alții.