După întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din Capernaum şi, străbătând Galileea, a mers către ținutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, oraşele vechi, Tirul şi Sidonul, cu templele lor păgâneşti, palatele lor mărețe, târgurile şi porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea fața albastră şi nemărginită a Mediteranei, peste care trimişii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele importante ale marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, Iisus spera să găsească locul liniştit şi retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie.
„Iată că o femeie canaanită a venit din ținuturile acelea şi a început să strige către El: «Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac»" (Matei 15:22). Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei erau idolatri şi erau disprețuiți şi urâți de iudei. Din această clasă făcea parte şi femeia care a venit la Iisus. Era păgână şi, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulți iudei şi vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui şi fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolțit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă, s-a hotărât să-I înfățişeze cazul fiicei sale. Ea şi-a pus ca țintă să-I prezinte lui Iisus, cu orice preț, durerea ei. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise nicio uşurare. Şi, din când în când, era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine acest Învățător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care veneau la El pentru ajutor erau bogați sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.
Hristos cunoştea situația acestei femei. Ştia că ea dorea să-L vadă şi i-a ieşit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese şi pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neştiința din oraşele şi satele vecine cu țara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu cunoşteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar şi pe ucenici să nu aibă iubire față de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate.
Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam disprețuit aşa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionați de purtarea rece şi fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o față de această femeie, şi de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea.
Cu toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu şi-a pierdut credința. În timp ce El mergea mai departe, ca şi cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supărați de vorbele ei plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Iisus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o trata cu indiferență şi, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor împotriva canaaniților. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos şi, ca răspuns la cererea ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel". Deşi acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înțeles-o când şi-au amintit ceea ce le spusese El adesea – că a venit în lume să mântuiască pe toți cei care voiau să-L primească.
Femeia a cerut cu şi mai mare stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos şi strigând: „Doamne, ajută-mă!" Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, aşa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căței." Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtați şi străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat o persoană mai puțin hotărâtă. Dar femeia a văzut că şansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da, Doamne", a răspuns ea, „dar şi cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor." În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, cățeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la firimiturile care cad de la masa îmbelşugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare şi pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenție, ca şi un câine, să primească o fărâmă din belşugul Lui?
Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii şi cărturarii căutau să-I ia viața. Ei murmurau şi se plângeau. Dădeau pe față necredință şi ură şi refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici Hristos întâlneşte pe cineva dintr-un neam nefericit şi disprețuit, care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuşi femeia aceasta se supune îndată influenței divine a lui Hristos şi are credință în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăți religioase sau naționale, nici mândrie care să-i influențeze conduita, şi Îl recunoaşte îndată pe Iisus ca Mântuitor şi ca fiind în stare să împlinească tot ce Îi cere ea.
Mântuitorul e mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtăşească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlineşte rugămintea şi termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă şi de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voieşti." Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoşit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisindu-L pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea.
Aceasta a fost singura minune săvârşită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului şi Sidonului. El dorea să vină în ajutorul femeii îndurerate şi, în acelaşi timp, să le lase ucenicilor o pildă a lucrării Sale pline de har față de un neam disprețuit, de care ei să-şi amintească atunci când El urma să nu mai fie cu ei. El voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra şi pentru alții, nu numai pentru poporul lor.
Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri, şi anume ca neamurile să fie împreună-moştenitoare cu iudeii şi să ia parte „la aceeaşi făgăduință în Hristos, prin Evanghelie" (Efeseni 3:6). Ucenicii înțelegeau greu acest adevăr şi Învățătorul divin le-a dat învățătură peste învățătură. Răsplătind credința sutaşului din Capernaum şi predicându-le locuitorilor din Sihar Evanghelia, El dăduse şi mai înainte dovadă că nu împărtăşeşte intoleranța iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoştință despre Dumnezeu, iar sutaşul făcuse bine lui Israel. Acum Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus față de alții din neamul ei să aştepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărțise prea uşor darurile harului Său. El voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau națiune.
Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel", El a spus adevărul şi, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Îşi îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una dintre oile pierdute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos îndeplinea tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei.
Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afara Iudeei. Au văzut ființe apăsate de întristări necunoscute celor care erau mai favorizați. Între aceia pe care fuseseră învățați să îi disprețuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului, care le fusese dată iudeilor cu atâta îmbelşugare.
Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat şi mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus este Mântuitorul lumii, şi când zidul de despărțire dintre iudei şi neamuri a fost sfărâmat prin moartea lui Hristos, învățătura aceasta şi altele asemănătoare, care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naționalitate, au avut o puternică influență asupra trimişilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor.
Vizita Mântuitorului în Fenicia şi minunea săvârşită acolo aveau un scop mai mare. Lucrarea n-a fost săvârşită numai pentru femeia nenorocită şi pentru ucenicii Săi şi aceia care primeau lucrarea lor, ci şi pentru ca „voi să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveți viață în Numele Lui" (Ioan 20:31). Aceleaşi puteri care îi despărțeau pe oameni de Hristos acum peste o mie opt sute de ani sunt la lucru şi azi. Spiritul care a ridicat zidul de despărțire dintre iudei şi neamuri lucrează încă. Mândria şi prejudecata au înălțat puternice ziduri de despărțire între diferitele clase de oameni. Pentru că Hristos a fost greşit prezentat, la fel şi misiunea Sa, mulți oameni simt că sunt despărțiți cu totul de lucrarea Evangheliei. Dar ei nu trebuie să se simtă despărțiți de Hristos. Nu există bariere pe care Satana să le poată ridica şi pe care credința să nu le depăşească.
În credință, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei şi neamuri. Fără a ține seama de descurajare sau de aparențele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel doreşte Hristos ca noi să ne încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice ființă. Nimic altceva nu-l poate face pe vreun om să devină părtaş la făgăduința lui Hristos prin Evanghelie decât propria alegere.
Dumnezeu urăşte ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să ştie nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viața tuturor oamenilor are aceeaşi valoare. El „a făcut ca toți oamenii ieşiți dintr-unul singur să locuiască pe toată fața pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi". Fără deosebire de vârstă, rang, naționalitate sau privilegiu religios, toți sunt invitați să vină la El şi să trăiască. „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine, deoarece nu este deosebire." „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod." „Bogatul şi săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut şi pe unul, şi pe altul." „Toți au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit" (Faptele 17:26,27; Galateni 3:28; Proverbele 22:2; Romani 10:11-13).