După aceea, S-a coborât la Capernaum împreună cu mama, frații şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile. Paştele iudeilor erau aproape, şi Iisus S-a suit la Ierusalim."
În timpul acestei călătorii, Iisus S-a alăturat uneia dintre marile cete care mergeau spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa şi S-a amestecat printre oameni fără a fi observat. În aceste ocazii, venirea lui Mesia, către care fusese îndreptată atenția tuturor prin lucrarea lui Ioan Botezătorul, era adesea subiect de discuție. Se vorbea despre nădejdea măreției naționale cu un entuziasm înflăcărat. Iisus ştia că această nădejde avea să fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greşită a Scripturilor. Cu toată seriozitatea, El lămurea profețiile şi căuta să-i facă pe oameni să cerceteze mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu.
Mai-marii iudeilor îi învățaseră pe oameni că, la Ierusalim, aveau să fie învățați să se închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paştelor mulți oameni, venind din toate părțile Palestinei şi chiar din țări depărtate. Curțile templului erau pline de o mulțime amestecată. Mulți nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în ajutorul lor, se vindeau şi se cumpărau animale în curtea din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-şi cumpere jertfele. Aici se schimbau toți banii străini, în bani ai templului.
Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu „pentru răscumpărarea sufletului", şi banii astfel adunați erau folosiți pentru întreținerea templului (Exodul 30:12-16). Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari ca daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul templului. Se cerea ca toți banii străini să fie schimbați în siclul templului, care era primit pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude şi înşelăciune şi se transformase într-un comerț dezgustător, care era un izvor de câştig pentru preoți.
Vânzătorii cereau prețuri grozav de mari pentru animalele vândute şi-şi împărțeau câştigurile cu preoții şi conducătorii, care astfel se îmbogățeau pe seama credincioşilor. Închinătorii fuseseră învățați să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu nu va veni asupra copiilor şi țarinilor lor. În felul acesta, se putea obține un preț mai mare pentru animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors acasă, fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră.
La Paşte, se aduceau foarte multe jertfe şi vânzările la templu erau foarte mari. Din cauza aceasta, mişcarea şi zgomotul dădeau impresia că acolo ar fi mai degrabă un târg de vite decât un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de oi, gângurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor şi cu certuri mânioase. Atât de mare era confuzia, încât închinătorii erau tulburați, iar cuvintele înălțate către Cel Preaînalt se înecau în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau de templul lor şi priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în defavoarea lui. Ei erau foarte riguroşi în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele. Nici nu le trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea serviciului divin la început.
Când Domnul Se coborâse pe muntele Sinai, locul a fost sfințit prin prezența Lui. Moise primise poruncă să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui şi să-l sfințească, şi cuvântul Domnului a fost auzit avertizând: „Să nu cumva să vă suiți pe munte, sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți; dobitoc sau om nu va trăi" (Exodul 19:12,13). În felul acesta, s-a dat învățătura că orice loc în care Se descoperă Dumnezeu cu prezența Lui este un loc sfânt. Şi împrejurimile templului lui Dumnezeu trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câştig, toate acestea se pierduseră din vedere.
Preoții şi conducătorii poporului erau chemați ca reprezentanți ai lui Dumnezeu față de neamul lor şi ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea oamenilor o pildă de cinste şi de milă. În loc să caute câştigul lor, ar fi trebuit să cerceteze situația şi nevoile credincioşilor şi să fie gata să-i ajute pe aceia care nu erau în stare să cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariția le împietrise inima.
La sărbătoarea aceasta veneau oameni suferinzi, săraci şi nenorociți. Erau acolo orbi, schilozi şi surzi. Unii erau aduşi pe paturile lor. Mulți dintre ei erau prea săraci ca să poată cumpăra măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar hrana cu care să-şi astâmpere foamea. Oamenii aceştia erau foarte întristați din cauza cerințelor preoțimii. Preoții se făleau cu evlavia lor şi pretindeau că sunt păzitorii poporului, dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar cereau săracii şi bolnavii muribunzi să li se dea un ajutor cât de mic. Suferințele lor nu trezeau milă în inima preoților.
Când a intrat în templu, Iisus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacțiile necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obține iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg.
Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea învățătură ca să înțeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau jertfe, fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârşite. Iar lângă ei, necunoscut şi neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înțelegea valoarea lor simbolică şi acum vedea că sunt rău îndeplinite şi greşit înțelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nicio legătură între preoți şi conducători şi Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare cu totul deosebită.
În timp ce stătea pe treptele curții templului, cu o privire cercetătoare, Hristos cuprinde scena din fața Lui. Privirea Sa profetică priveşte în viitor şi vede nu numai peste ani, ci şi peste secole. El vede cum preoții şi conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiaşi de la dreptul lor şi să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează să fie ascunsă de la păcătoşi, iar oamenii să facă negoț cu harul Lui. În timp ce priveşte aceste scene, indignarea, autoritatea şi puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenția oamenilor este atrasă către El. Ochii celor angajați în negustoria lor nesfântă sunt pironiți asupra feței Lui. Ei nu pot să-şi desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le citeşte ascunzişurile inimii şi le descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-şi ascundă fața, ca şi cum faptele lor rele le-ar fi fost scrise pe frunte, şi să scape de ochii aceia cercetători.
Larma se stinge. Strigătele negustorilor şi ale târguielilor încetează. Tăcerea devine dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Tuturor li se pare că se află în fața judecății lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos şi văd cum dumnezeirea străbate prin veşmântul naturii umane. Maiestatea cerului stă aşa cum va sta Judecătorul în zilele din urmă – fără nimbul de slavă de care va fi înconjurat atunci, dar cu aceeaşi putere de a citi în inimă. Ochii Lui aleargă pe deasupra mulțimii, cercetând pe fiecare în parte. Statura Lui se înalță cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină dumnezeiască Îi luminează fața. El vorbeşte, şi glasul Lui lămurit şi răsunător – acelaşi care a proclamat pe muntele Sinai Legea pe care preoții şi mai-marii o călcau – se aude lovind arcadele templului: „Ridicați acestea de aici şi nu faceți din casa Tatălui Meu o casă de negustorie."
Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunceşte celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răstoarnă mesele schimbătorilor. Banii se varsă, sunând ascuțit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzneşte să pună la îndoială autoritatea Lui. Niciunul nu îndrăzneşte să se plece pentru a-şi aduna banii câştigați prin înşelăciune. Iisus nu loveşte cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu pare îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoții speculanți, samsarii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii lor, fug din locul acela cu unica dorință de a scăpa de prezența Lui acuzatoare.
Un sentiment de panică străbate mulțimea care simte cum trece peste ea umbra dumnezeirii Lui. Strigăte de groază ies de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremură, uluiți de cuvintele şi purtarea lui Iisus, aşa de neobişnuite la El. Îşi amintesc ce stă scris despre El: „râvna Casei Tale Mă mănâncă" (Psalmii 69:9). Foarte repede, templul Domnului este golit de gloata zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curțile sunt curățate de negoțul acela josnic şi, în locul scenelor de mai înainte, se aşterne o linişte adâncă şi solemnă. Prezența Domnului, care sfințise pe vremuri muntele, a sfințit acum templul ridicat în cinstea Sa.
Prin curățirea templului, Iisus Şi-a anunțat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de murdăria păcatului – de dorințele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele care strică sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăți argintul; va curăța pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul" (Maleahi 3:1-3).
„Nu ştiți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteți voi" (1 Corinteni 3:16,17). Niciun om nu poate scăpa singur de relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăți templul sufletului. Dar El nu va forța intrarea. El nu vine în inimă ca în templul de pe vremuri, ci zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine" (Apocalipsa 3:20). El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor… şi ei vor fi poporul Meu." „Va călca în picioare nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor" (2 Corinteni 6:16; Mica 7:19). Prezența Lui va curăți şi va sfinți sufletul, aşa încât să poată fi „un templu sfânt în Domnul" şi „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul" (Efeseni 2:21,22).
Stăpâniți de groază, preoții şi conducătorii au fugit din curtea templului şi din fața privirii cercetătoare, care le citea inimile. În fuga lor, au întâlnit pe alții care mergeau spre templu şi au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut şi auzit. Hristos privea la oamenii aceştia fugari cu multă milă pentru teama şi neştiința lor în ceea ce priveşte adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăştierea întregii națiuni iudaice din cauza nelegiuirii şi nepocăinței ei.
Şi pentru ce au fugit preoții din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galileean sărac, fără titluri şi fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit câştigul adunat cu atâta nelegiuire şi au fugit la porunca Unuia a cărui înfățişare era atât de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfățişarea şi în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, şi-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat fățarnici şi hoți. Când dumnezeirea a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe fața lui Hristos, ci şi-au dat seama de importanța cuvintelor Lui. Ei se simțeau ca în fața tronului veşnicului Judecător, cu sentința hotărâtă atât pentru viața aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinşi că Hristos este un profet şi mulți au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să se lumineze brusc în mintea lor înțelesul cuvintelor profeților cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri?
Să se pocăiască, nu voiau. Ştiau că fusese trezită mila lui Hristos pentru cei săraci. Ştiau foarte bine că erau vinovați de înşelăciune în purtarea lor față de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în fața mulțimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor şi îi făcea să fie geloşi pentru influența Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară şi cine I-a dat această putere.
Încet şi gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus, al cărui chip exprima iubire şi milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: „Nu vă temeți, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veți slăvi. Pentru aceasta am venit în lume."
Oamenii se îngrămădeau în fața lui Iisus şi-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: „Doamne, binecuvântează-mă". Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilaşilor suferinzi. Toți erau luați în seamă. Toți cei de față au fost vindecați de bolile lor. Muților li s-au deschis buzele şi ei au început să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea şi ei L-au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de bucurie.
Când preoții şi slujbaşii templului au privit această mare lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin şi nopțile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit şi lor vindecarea prin Iisus Hristos. „Povara a fost prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu şi eu îmi voi consacra viața ca să-L slujesc pe El." Părinții le spuneau copiilor: „El v-a salvat viața; acum înălțați-vă vocea şi lăudați-L." Glasurile copiilor şi ale tinerilor, ale taților şi ale mamelor, ale prietenilor şi ale tuturor celor care fuseseră de față s-au unit în mulțumire şi laudă. Inima le era plină de speranță şi de bucurie. Pacea venise în sufletul lor. Erau vindecați la corp şi la suflet şi se reîntorceau acasă, vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus.
La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecați în felul acesta nu s-au unit cu gloata turbată, când striga: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!" Ei Îl iubeau pe Iisus, pentru că simțiseră iubirea Lui cea mare şi puterea Lui era minunată. Ei ştiau că El este Mântuitorul lor, deoarece le dăduse sănătate la trup şi la suflet. Aceştia au ascultat predica apostolilor şi Cuvântul lui Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu şi unelte ale mântuirii Sale.
Mulțimea care fugise din curtea templului, după câtva timp, a venit încet înapoi. În parte, oamenii îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar fața lor exprima nehotărâre şi timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus şi erau convinşi că se împlinesc cu El profețiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoților. Numai ei erau vinovați pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionați de autoritatea divină a lui Hristos, dar influența preoților şi a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou şi au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în cele rânduite de autoritățile templului. Se simțeau chiar ofensați că se oprise vânzarea şi astfel au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt.
Mai mult decât toți ceilalți, preoții şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărțile sfinte, care descriau misiunea Lui, şi ei ştiau că la curățirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu, ca să restatornicească sfințenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la El şi L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?"
Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor şi a făcut în fața lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor şi a văzut până unde are să-i ducă. „Stricați templul acesta", le-a zis Iisus, „şi în trei zile, îl voi ridica."
Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului şi a serviciului religios iudaic, ci şi de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoții şi conducătorii erau hotărâți să-L omoare pe Iisus şi să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înțeles. Ei au aplicat cuvintele Lui numai la Templul din Ierusalim şi, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?" Acum au considerat că Iisus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El şi s-au hotărât şi mai mult să-L lepede.
Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înțelese atunci de iudeii necredincioşi şi nici chiar de ucenici. El ştia că ele vor fi rău interpretate de vrăjmaşi şi că vor fi întoarse împotriva Lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzație, iar pe Golgota urmau să Îi fie azvârlite în față, ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferințele Sale şi să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecății şi necredinței lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat, ducându-L în cele din urmă ca pe un miel la junghiere.
Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în El. El ştia că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paşte, urmau să fie auzite de mii de oameni şi să fie duse în toate părțile pământului. După învierea Lui din morți, însemnătatea lor urma să fie cunoscută. Pentru mulți, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.
Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori, nici ucenicii lui Iisus nu înțelegeau învățăturile Lui. Dar multe învățături de felul acesta aveau să fie lămurite de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost o îmbărbătare pentru inima lor.
În ce priveşte legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricați templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica" aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înțeleagă ascultătorii. Hristos era temelia şi viața templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoția era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morții Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment, spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii, urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nicio valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfințenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau niciun rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credința în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.
„În trei zile îl voi ridica." La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câştigat biruința şi se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, Iisus S-a ridicat ca biruitor. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii după ce a ieşit biruitor asupra lor" (Coloseni 2:15). În virtutea morții şi învierii Lui, El S-a făcut slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 8:2). Tabernacolul iudeilor a fost înălțat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar sanctuarul de sus, după modelul căruia fusese făcut cel pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. „Iată că un Om, al cărui nume este Odrasla… va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie" (Zaharia 6:12,13).
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptați către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoția pământească a încetat, dar noi privim la Iisus, slujitorul noului legământ, şi la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel". „Drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini… şi a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt… cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică" (Evrei 12:24; 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evrei 7:25). Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul şi Marele nostru Preot urmau să nu mai poată fi văzuți de ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nicio pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor şi nici slăbirea puterilor. În timp ce Iisus slujeşte în Sanctuarul de sus, El este, prin Duhul Lui cel Sfânt, şi slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlineşte făgăduința pe care El a dat-o la înălțare: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20). În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezența Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui.
„Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie" (Evrei 4:14-16).