Pentru o vreme, influența lui Ioan Botezătorul asupra națiunii a fost mai mare decât a conducătorilor, preoților şi prinților. Dacă ar fi declarat că el este Mesia şi ar fi pornit o răscoală împotriva Romei, preoții şi poporul s-ar fi adunat în mare număr sub stindardul lui. Satana pregătise pentru Ioan Botezătorul felurite onoruri, care fac apel la ambiția cuceritorilor. Cu toată dovada puterii pe care o avea, el a refuzat necontenit oferta aceasta strălucită. Atenția care fusese ațintită asupra lui o îndreptase către un Altul.
A văzut apoi cum valul popularității s-a îndreptat de la el către Mântuitorul. În fiecare zi, mulțimea din jurul lui scădea. Când Iisus a venit de la Ierusalim în părțile Iordanului, lumea s-a adunat să-L asculte. Numărul ucenicilor Săi creştea zilnic. Mulți veneau pentru botez şi, deoarece Iisus nu boteza, El i-a împuternicit pe ucenici să administreze această rânduială. În felul acesta, a pus sigiliul Său asupra lucrării înainte-mergătorului Său. Dar ucenicii lui Ioan priveau cu gelozie popularitatea crescândă a lui Iisus. Ei erau porniți să critice lucrarea Lui şi, nu peste multă vreme, au găsit ocazia. Între ei şi iudei a început o discuție cu privire la botez, dacă are vreo putere de a curăți sufletul de păcat. Ei susțineau că botezul lui Iisus se deosebea cu totul de al lui Ioan. În curând, au început să se certe cu ucenicii lui Hristos în privința formulelor care trebuiau să fie rostite la botez şi, în cele din urmă, şi cu privire la dreptul lui Iisus de a boteza.
Ucenicii lui Ioan au venit plini de supărare, zicând: „Învățătorule, Cel care era cu tine dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toți oamenii se duc la El." Prin aceste cuvinte, Satana îl ispitea pe Ioan. Deşi misiunea lui Ioan aproape se încheiase, tot ar fi putut să pună piedici lucrării lui Hristos. Dacă ar fi început să se laude, dacă s-ar fi supărat sau dacă ar fi exprimat descurajare pentru faptul că a fost lăsat în umbră, el ar fi semănat semințele dezbinării, ar fi încurajat invidia şi gelozia şi ar fi împiedicat în mod serios înaintarea Evangheliei.
Din fire, Ioan avea defectele şi slăbiciunile caracteristice oamenilor, dar atingerea iubirii dumnezeieşti îl transformase. El locuise într-o atmosferă necontaminată de egoism şi de ambiție şi mult deasupra miasmelor geloziei. El n-a aprobat nemulțumirea ucenicilor săi, ci le-a arătat cât de clar înțelegea legăturile sale cu Mesia şi cu câtă voie bună Îl primise pe Acela pentru care pregătise calea.
El a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteți martori, că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui." Ioan s-a prezentat ca un prieten care lucra ca sol între cei doi logodnici, pregătind calea pentru căsătorie. Când mirele şi-a primit mireasa, misiunea prietenului a încetat. El s-a bucurat de fericirea acelora pentru unirea cărora a stăruit. Tot aşa şi Ioan fusese chemat să-i îndrepte pe oameni la Iisus şi avusese bucuria de a fi martor la succesul lucrării Mântuitorului. El a zis: „Această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."
Fiindcă privise în credință la Mântuitorul, Ioan se ridicase până la înălțimea lepădării de sine. El nu căutase să-i atragă pe oameni la sine, ci să înalțe sufletele lor mai sus şi tot mai sus, până ce ele vor găsi odihnă la Mielul lui Dumnezeu. El nu fusese decât un glas, un strigăt în pustie. Acum, cu bucurie, el a acceptat tăcerea şi rămânerea în umbră, pentru ca ochii tuturor să poată fi îndreptați către Lumina vieții.
Aceia care sunt sinceri în chemarea lor ca soli pentru Dumnezeu nu vor căuta onoarea personală. Iubirea de sine va fi copleşită de iubirea pentru Hristos. Rivalitatea nu va mânji scumpa lucrare a Evangheliei. Ei vor recunoaşte că lucrarea lor este aceea de a proclama la fel ca Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29). Ei Îl vor înălța pe Iisus şi, împreună cu El, întreg neamul omenesc va fi înălțat. „Aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuință este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite" (Isaia 57:15).
Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: „Cel ce vine din cer este mai presus de toți; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toți… Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură." Iisus putea să zică: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis" (Ioan 5:30). Lui I s-a spus: „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi" (Evrei 1:9). Tatăl „nu-I dă Duhul cu măsură".
La fel se întâmplă şi cu urmaşii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească, numai dacă suntem gata să fim goliți de eul nostru. Nu putem înțelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu putem primi pe Hristos în credință, decât atunci când suntem dispuşi să facem orice gând rob al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără măsură. În Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El" (Coloseni 2:9,10).
Ucenicii lui Ioan spuneau că toți oamenii veneau la Hristos; dar, având o viziune mai clară, Ioan a zis: „Nimeni nu primeşte mărturia Lui." Aşa de puțini erau dispuşi să-L accepte ca Mântuitor din păcat! Dar „cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul" (Ioan 3:33). „Cine crede în Fiul are viață veşnică." Nu este nevoie de dezbateri ca să ştim dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curățeşte de păcate. Numai harul lui Hristos dă viață sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare. „Cine nu crede în Fiul nu va vedea viața."
Succesul lucrării lui Hristos, pe care Ioan îl primise cu atâta bucurie, a fost vestit şi cârmuitorilor din Ierusalim. Preoții şi rabinii fuseseră geloşi datorită influenței lui Ioan, când au văzut că oamenii părăsesc sinagogile şi se duc în pustie; dar aici era Cineva care avea o putere şi mai mare de a atrage mulțimile. Aceşti conducători în Israel nu erau dispuşi să zică împreună cu Ioan: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez." Ei s-au ridicat cu o nouă hotărâre de a pune capăt acestei lucrări, care îi îndepărta pe oameni din jurul lor.
Iisus ştia că ei nu vor cruța niciun mijloc pentru a crea neînțelegeri între ucenicii Săi şi ai lui Ioan. El ştia că furtuna care se apropia urma să smulgă pe unul dintre cei mai mari profeți din câți au fost dați lumii. Din dorința de a evita orice ocazie de neînțelegeri sau de ceartă, El Şi-a oprit în linişte lucrarea şi S-a retras în Galileea. Şi noi, rămânând credincioşi față de adevăr, trebuie să evităm orice lucru care ar duce la dezbinare şi la înțelegere greşită. Căci ori de câte ori se iveşte aşa ceva, urmarea nu este decât pierderea de suflete. Oriunde se ivesc împrejurări care amenință să ducă la dezbinare, trebuie să urmăm pilda lui Iisus şi a lui Ioan Botezătorul.
Ioan fusese chemat să fie în frunte ca reformator. Din cauza aceasta, ucenicii erau în primejdie să-şi îndrepte atenția asupra lui, crezând că succesul lucrării ar depinde de lucrarea lui şi pierzând din vedere faptul că el era numai o unealtă prin care lucrase Dumnezeu. Dar lucrarea lui Ioan nu era îndestulătoare pentru a pune temelia bisericii creştine. După încheierea misiunii lui, trebuia să se facă altă lucrare, pe care mărturisirea lui n-o putea îndeplini. Ucenicii lui n-au înțeles lucrul acesta. Când L-au văzut pe Hristos venind ca să preia lucrarea, s-au umplut de gelozie şi nemulțumire.
Şi astăzi există această primejdie. Dumnezeu cheamă un om pentru a face o anumită lucrare şi, când a dus-o până acolo unde a putut, Domnul aduce pe alții s-o ducă mai departe. Dar, ca şi ucenicii lui Ioan, mulți gândesc că succesul lucrării depinde de primul lucrător. Atenția este legată de om, în loc să fie legată de Dumnezeu, începe gelozia şi lucrarea lui Dumnezeu este compromisă. Cel care este onorat în felul acesta necuvenit este ispitit să cultive încrederea în sine. El nu-şi dă seama că depinde de Dumnezeu. Oamenii sunt învățați să se încreadă în om pentru călăuzire; în felul acesta, cad în rătăcire şi ajung departe de Dumnezeu.
Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să poarte chipul şi amprenta omenească. Din timp în timp, Dumnezeu va scoate la iveală oameni prin care se pot realiza mai bine planurile Lui. Fericiți sunt aceia care sunt atunci gata să spună împreună cu Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez."