Revenind din călătoria misionară, „apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce învățaseră pe oameni. Iisus le-a zis: «Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniți-vă puțin.» Căci erau mulți care veneau şi se duceau şi ei n-aveau vreme nici să mănânce."
Ucenicii au venit la Iisus şi I-au spus tot. Legătura strânsă pe care o aveau cu El i-a încurajat să aducă în fața Lui experiențele lor favorabile şi nefavorabile, bucuria de a vedea rezultatele aduse de lucrarea lor, precum şi întristarea pentru greşelile săvârşite, pentru înfrângerile şi pentru slăbiciunile lor. Ei făcuseră greşeli în prima lor lucrare misionară ca evanghelişti şi, pe măsură ce povesteau cu sinceritate experiențele lor lui Hristos, El vedea că aveau nevoie de multă învățătură. El a mai văzut că ei obosiseră din cauza lucrului şi că aveau nevoie de odihnă.
Dar unde se aflau acum nu puteau să găsească locul acela retras de care aveau nevoie, „căci erau mulți care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici măcar să mănânce". Oamenii veneau cu grămada după Hristos, aşteptând cu nerăbdare să fie vindecați şi dorind să asculte cuvintele Lui. Mulți se simțeau atraşi către El, pentru că vedeau în El un izvor de binecuvântări. Mulți dintre cei care se îmbulzeau în jurul Lui pentru a primi darul cel prețios al sănătății, Îl primeau ca Mântuitor al lor. Mulți alții, temându-se atunci din cauza fariseilor să mărturisească despre El, au fost convertiți la coborârea Duhului Sfânt şi L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea preoților şi mai-marilor înfuriați.
Dar acum Hristos dorea un loc retras, ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le spună multe. În lucrarea lor, trecuseră prin lupte şi întâlniseră împotriviri în diferite feluri. Până aici, ei se sfătuiseră cu Iisus în toate lucrurile; dar, pentru un timp, fuseseră singuri şi în anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neştiind ce trebuie să facă. Ei găsiseră multă încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos nu-i trimisese fără Duhul Sfânt şi, prin credință în El, săvârşiseră multe minuni, dar acum aveau nevoie să fie hrăniți din Pâinea Vieții. Aveau nevoie să meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos şi să primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare.
„Iisus le-a zis: «Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniți-vă puțin.»" Hristos este plin de bunătate şi de milă pentru toți cei care sunt în serviciul Său. El voia să le arate ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei îşi puseseră tot sufletul pentru a lucra spre binele oamenilor şi aceasta le istovise puterea fizică şi intelectuală. Era datoria lor să se odihnească.
Când au văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede în ei înşişi, de a cultiva îngâmfarea spirituală şi astfel de a cădea pradă ispitelor lui Satana. În fața lor se afla o mare lucrare şi, mai înainte de toate, trebuiau să învețe că tăria lor nu se află în ei, ci în Dumnezeu. Asemenea lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeei sau asemenea lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din lucrarea lor obositoare şi să fie în comuniune cu Hristos, cu natura şi cu propriile inimi.
Pe când ucenicii se aflau în călătoria lor misionară, Iisus vizitase alte oraşe şi sate, predicând Evanghelia împărăției. Cam în acest timp, El a primit veştile despre moartea lui Ioan Botezătorul. Evenimentul acesta I-a arătat cu claritate care avea să fie sfârşitul drumului Său. Umbre tot mai întunecate se adunau asupra cărării Sale. Preoții şi rabinii căutau momentul potrivit pentru a-L omorî, iscoadele erau pe urmele Lui şi, în toate părțile, se înmulțeau comploturile pentru distrugerea Lui. Veştile despre predicarea apostolilor prin Galileea au ajuns până la Irod, atrăgându-i atenția asupra lui Iisus şi asupra lucrării Lui. „Acesta este Ioan Botezătorul", a zis el; „a înviat din morți"; şi şi-a exprimat dorința de a-L vedea pe Iisus. Irod se temea necontenit ca nu cumva să se facă pe ascuns vreo revoluție, cu scopul de a-l detrona şi de a scutura jugul roman care apăsa asupra națiunii iudaice. Spiritul de nemulțumire şi de răscoală pusese stăpânire pe întreaga națiune. Se vedea bine că lucrarea publică a lui Hristos în Galileea nu mai putea continua multă vreme. Scenele suferinței Lui se apropiau şi El dorea, ca pentru o vreme, să fie departe de neliniştea mulțimii.
Cu inima întristată, ucenicii lui Ioan au adus trupul mutilat la locul îngropăciunii. „Apoi s-au dus şi au dat de ştire lui Iisus." Ucenicii aceştia fuseseră geloşi pe Hristos, atunci când li s-a părut că îi îndepărtează pe oameni de la Ioan. Ei fuseseră de partea fariseilor, acuzându-L atunci când stătuse cu vameşii la masa lui Matei. Ei se îndoiseră de misiunea Lui dumnezeiască, pentru că nu îl eliberase pe Ioan Botezătorul, dar acum, când învățătorul lor murise şi inima lor tânjea după mângâiere în marea lor întristare şi după călăuzire în lucrarea lor viitoare, au venit la Iisus şi s-au unit cu El. Chiar şi ei aveau nevoie de un timp de linişte pentru comuniune cu Mântuitorul.
Aproape de Betsaida, la capătul de miazănoapte al lacului, era o regiune singuratică, acum înfrumusețată de iarba proaspătă de primăvară, care oferea un loc plăcut pentru Iisus şi pentru ucenicii Lui. Au plecat către acest loc, străbătând lacul cu barca. Aici urmau să fie departe de oboselile călătoriei şi de îmbulzeala şi agitația oraşului. Scenele naturii erau ele însele o odihnă, o schimbare plăcută pentru simțurile lor. Aici puteau să asculte cuvintele lui Hristos, fără să mai audă întreruperile mânioase, ripostele şi acuzațiile cărturarilor şi ale fariseilor. Aici puteau să se bucure pentru puțină vreme de o părtăşie prețioasă în tovărăşia Domnului lor.
Odihna pe care şi-au îngăduit-o Domnul şi ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul petrecut în locul acela retras n-a fost dedicat căutării de plăceri. Acolo, Iisus le-a vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă. Ucenicii fuseseră cu Hristos şi puteau să-L înțeleagă, lor nu era nevoie să le vorbească în parabole. El le-a corectat greşelile şi le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de oameni. Ei au primit tărie din puterea divină şi au fost inspirați cu nădejde şi curaj.
Cu toate că Iisus putea să facă minuni şi ar fi putut să-i împuternicească şi pe ucenici să facă minuni, El i-a îndrumat pe slujitorii Săi obosiți să meargă la țară şi să se odihnească. Atunci când a spus că secerişul era mare şi lucrătorii puțini, n-a stăruit ca ucenicii Săi să muncească fără încetare, ci a zis: „Rugați dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său" (Matei 9:38). Dumnezeu a rânduit fiecărui om o anumită lucrare, după puterile lui (Efeseni 4:11-13) şi El nu vrea ca un număr mic de lucrători să fie împovărat cu răspunderi, iar alții să nu poarte nicio povară, să nu facă nimic pentru semenii lor.
Cuvintele de compătimire ale lui Hristos sunt rostite către lucrătorii Săi de astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci când au fost spuse ucenicilor Săi. „Veniți la o parte… şi odihniți-vă puțin", le spune El celor obosiți şi apăsați. Nu este un lucru înțelept să fii fără încetare sub tensiunea lucrului şi a solicitărilor de tot felul, chiar dacă sunt în slujba nevoilor spirituale ale oamenilor, pentru că în felul acesta este neglijată evlavia personală, iar puterile minții, ale sufletului şi ale corpului sunt istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine şi să facă sacrificii, dar ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor exagerat, Satana să se folosească de slăbiciunile naturii omeneşti şi lucrarea lui Dumnezeu să fie defăimată.
După aprecierea rabinilor, esența religiei consta în a fi totdeauna într-o activitate intensă. Ei se legau de unele fapte exterioare pentru a-şi arăta înalta lor evlavie. În felul acesta, se despărțeau de Dumnezeu şi se zideau în mulțumirea de sine. Primejdia aceasta există şi astăzi. Pe măsură ce activitatea creşte şi avem succes într-o ramură oarecare a lucrării pentru Dumnezeu, apare primejdia de a ne încrede în planurile şi metodele omeneşti. Există tendința de a ne ruga mai puțin şi de a avea credință puțină. Ca şi ucenicii, suntem în primejdia de a pierde din vedere dependența noastră de Dumnezeu şi de a căuta să facem un mântuitor din activitatea noastră. Trebuie să privim fără încetare la Iisus şi să ne dăm seama că puterea Lui este aceea care săvârşeşte lucrarea. Deşi trebuie să lucrăm cu râvnă pentru mântuirea celor pierduți, trebuie să ne luăm timp şi pentru meditație, pentru rugăciune şi pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Numai lucrul săvârşit cu multă rugăciune şi sfințit prin meritele lui Hristos se va dovedi în cele din urmă a fi folositor spre bine.
Nicio altă viață nu a fost aşa de împovărată cu muncă şi răspundere ca viața lui Iisus şi, cu toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu! Mereu şi mereu, în istoria vieții Sale pământeşti, se găsesc rapoarte ca acesta: „Pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo". „Oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecați de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga." „În zilele acelea Iisus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu" (Marcu 1:35; Luca 5:15-16; 6:12).
Într-o viață cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar să Se retragă din oboselile călătoriei şi din mijlocul gloatei care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viață de neîncetată activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un loc liniştit şi o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Iisus a avut de suportat lupte şi chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca om, înălța cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a primit viață de la Dumnezeu, ca să poată da viață lumii. Experiența Lui trebuie să fie şi experiența noastră.
„Veniți singuri la o parte", ne îndeamnă El. Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai puternici şi mai folositori. Ucenicii L-au căutat pe Iisus şi I-au spus totul, iar El i-a încurajat şi i-a învățat. Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Iisus şi să-I spunem nevoile noastre, n-am fi dezamăgiți – El ar fi la dreapta noastră pentru a ne ajuta. Avem nevoie de mai multă simplitate, de mai multă încredere şi credință în Mântuitorul nostru. Acela, al cărui nume este „Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii", Acela, despre care stă scris: „Domnia va fi pe umărul Lui" este Sfetnicul Minunat. Suntem invitați să cerem înțelepciune de la El, care „dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare" (Isaia 9:6; Iacov 1:5).
În toți aceia care acceptă să fie instruiți de Dumnezeu trebuie să se descopere o viață care nu e în armonie cu lumea, cu obiceiurile şi practicile ei; fiecare are nevoie de o experiență personală în obținerea cunoaşterii voinței lui Dumnezeu. Trebuie ca fiecare dintre noi să-L auzim vorbind inimii noastre. Când orice glas amuțeşte şi aşteptăm în linişte înaintea Lui, tăcerea sufletului face şi mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: „Opriți-vă (în trad. engl. KJ – «Fiți liniştiți») şi să ştiți că Eu sunt Dumnezeu" (Psalmii 46:10). Numai aici poate fi găsită adevărata odihnă. Şi aceasta e pregătirea adevărată pentru aceia care lucrează pentru Dumnezeu. În mijlocul mulțimii grăbite şi în vâltoarea activității intense a vieții, sufletul astfel înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină şi pace. Viața va răspândi un miros plăcut şi va descoperi o putere divină, care va ajunge la inima oamenilor.