Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său… ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea" (Galateni 4:4,5).
Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduința, Adam şi Eva aşteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinței a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduința a fost repetată prin patriarhi şi profeți, păstrând vie nădejdea arătării sale, dar, cu toate acestea, El nu a venit. Profeția lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toți au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul; glasurile prorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel şi mulți erau gata să zică: „Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite" (Ezechiel 12:22).
Dar, ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi şi ale cuptorului fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt şi declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă", zisese El, „va ieşi de acolo cu mari bogății" (Geneza 15:14). Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al lui Faraon. „Tocmai în ziua aceea", rânduită de făgăduința lui Dumnezeu, „toate oştirile Domnului au ieşit din țara Egiptului" (Exodul 12:41). Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Iisus S-a născut în Betleem.
„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său." Providența divină îndrumase mişcările națiunilor, precum şi torentul pasiunilor şi influenței omeneşti, până când lumea a fost gata pentru venirea Mântuitorului. Națiunile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii împrăştiați în toate țările se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului.
În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului îşi pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui de mituri şi de ceremonii fastuoase, dar deşarte. Ei tânjeau după o religie care să le mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumină şi care erau pline de griji şi întristare. Ele însetau după o cunoaştere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce priveşte viața de dincolo de mormânt.
Deoarece iudeii se despărțiseră de Dumnezeu, credința se întunecase şi speranța aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele prorocilor erau neînțelese. Pentru mulțimi de oameni, moartea era o taină îngrozitoare – dincolo de ea, nesiguranță şi întuneric. Nu numai plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prin veacuri, ci şi strigătul din inima imensă a omenirii – glasul auzit în Rama, „plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau" (Matei 2:18). În „ținutul umbrelor şi al morții", oamenii şedeau nemângâiați. Cu ochii plini de dor, aşteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat şi taina viitorului să fie limpezită.
În afara națiunii iudaice, au existat bărbați care au prevestit ivirea unui învățător dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi lor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspirației divine. Asemenea învățători s-au ridicat unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.
De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toți în întreg imperiul roman. Iudeii erau răspândiți pretutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau şi oameni care înțelegeau mai bine profețiile biblice cu privire la Mesia decât învățătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranța în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învățătura şi ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menținerea separării dintre ei şi celelalte națiuni, ei nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştința pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela pe care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să explice însemnătatea lor.
Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeți, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învățăturile să le fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină şi să exprime cuvinte care să fie înțelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învățăturilor omeneşti, care îl făceau fără niciun efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învățăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în fața oamenilor.
Printre iudei, se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai aceluiaşi neam sfânt prin care fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinței făcute strămoşilor. Ei îşi întăreau credința, cercetând asigurarea dată prin Moise:
„Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune" (Faptele 3:22). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care avea să aducă veşti bune celor nenorociți, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia şi să vestească un an de îndurare al Domnului (Isaia 61:1,2). Ei citeau cum El „va aşeza dreptatea pe pământ", cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui", cum „neamuri vor umbla în lumina ta, şi împărați în strălucirea razelor tale" (Isaia 42:4; 60:3).
Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nădejde: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo" (Geneza 49:10). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeția lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăție care trebuia să urmeze după toate împărățiile pământeşti; şi profetul spunea: „Ea însăşi va dăinui veşnic" (Daniel 2:44). În timp ce puțini înțelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinț puternic, care avea să-Şi stabilească împărăția în Israel şi să fie eliberatorul națiunilor.
Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească şi să facă de netrecut prăpastia dintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la păcat. Intenția lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu şi de a stinge iubirea Sa față de om, aşa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicția satanică.
Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea despre Dumnezeu, să le abată atenția de la Templul lui Dumnezeu şi astfel să-şi statornicească propria împărăție. Lupta lui pentru supremație păruse a fi aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecare generație Dumnezeu a avut reprezentanții Săi. Chiar şi între păgâni, erau oameni prin care Hristos lucra pentru a-i ridica din starea lor decăzută pe cei ajunşi în mocirla păcatului. Dar oamenii aceştia erau disprețuiți şi urâți. Mulți dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă şi tot mai adâncă.
Prin păgânism, timp de veacuri, Satana îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar biruința lui cea mare o câştigase prin pervertirea credinței lui Israel. Contemplându-şi propriile idei şi închinându-se la ele, păgânii pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră tot mai corupți. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu Israel. Principiul că omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne şi acum devenise şi principiul religiei iudaice. Satana îl inspirase şi oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai au nici o piedică în fața păcatului.
Solia mântuirii li se vesteşte oamenilor prin ființe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viața veşnică. Ei îngrămădiseră mana vie, şi aceasta se stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii şi au devenit agenți ai lui Satana pentru distrugerea ei.
Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanții lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar şi preoții care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desființat.
Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Privind la lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu a văzut suferință şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupți, ucişi şi pierduți. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanțuri la carul lui. Deznădăjduiți şi înşelați, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică – spre o moarte în care nu mai este speranță de viață, spre o noapte în care nu mai apare dimineața. Agenții satanici intraseră în oameni. Trupul ființelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simțurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influențate de agenți supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Fețele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedați. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!
Păcatul devenise o ştiință, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în fața universului că, despărțită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălțată. Un nou element de viață şi putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea.
Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi-i nimiceşte pe locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea ființelor cereşti. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu fac imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzațiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupția şi disprețul față de Dumnezeu se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. Iubirea lui Dumnezeu față de neamul omenesc decăzut se manifestase în orice generație şi în orice clipă. În pofida răutății oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi, când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când planul de mântuire nu avea să fie împlinit.
Satana jubila pentru că reuşise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit Iisus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voința omului. El a venit să ne ridice din țărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat şi să-l înfrumusețeze cu propria Sa glorie.