În drum spre Galileea, Iisus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare.
Iudeii şi samaritenii erau în mare vrăjmăşie şi, pe cât era cu putință, evitau legăturile unii cu alții. În caz de nevoie, comerțul cu samaritenii era socotit de rabini ca fiind legal, dar era con-damnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samariteni şi n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucățică de pâine sau un pahar cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul națiunii lor. Dar dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.
Când S-a aşezat pe marginea fântânii, Iisus era slăbit de foame şi sete. Călătoria începută dis-de-dimineață fusese lungă şi acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creştea şi mai mult gândindu-Se la apa rece şi înviorătoare, care era atât de aproape şi, cu toate acestea, atât de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca ceilalți oameni şi aştepta ca cineva să vină să scoată apă.
O femeie din Samaria s-a apropiat şi, părând că nu ia seama la prezența Lui, şi-a umplut urciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Iisus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat un astfel de lucru. În răsărit, apa era numită „darul lui Dumnezeu". A da de băut unui călător însetat era o datorie atât de sfântă, încât arabii din deşert şi-ar fi părăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei şi samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui Iisus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei şi, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte încredere. Împăratul cerului a venit la această ființă disprețuită, cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpâneşte apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele şi pâraiele pământului Se odihnea la fântâna lui Iacov fiindcă era obosit şi avea nevoie de bunăvoința unui străin pentru a primi apă în dar.
Femeia a văzut că Iisus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea şi a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. „Cum se face", a zis ea, „Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?"
Iisus a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei, şi El ți-ar fi dat apă vie". Te miri că am cerut de la tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoți apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aş fi dat să bei din apa vieții veşnice.
Femeia n-a înțeles cuvintele lui Hristos, dar a simțit importanța lor solemnă. Purtarea ei uşuratică şi batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Iisus vorbea despre fântâna la care se afla, femeia I-a zis: „Doamne, n-ai cu ce să scoți apă şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi?" În fața ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale şi prăfuit. În minte, L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinți. Ea privea înapoi, la părinți, şi înainte, spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinților, Mesia în persoană, era lângă ea şi ea nu-L recunoştea. Şi astăzi, atâtea ființe însetate se găsesc lângă fântâna de apă vie şi cu toate acestea caută să se depărteze de Izvorul vieții! „Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer,) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți,)… Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta… Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit" (Romani 10:6-9).
Iisus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci, cu seriozitate solemnă, a zis: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâşni în viața veşnică."
Acela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze iarăşi. Pretutindeni se găsesc oameni nemulțumiți. Ei doresc ceva care să le umple golul din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Dorința lumii, Cel de care au nevoie toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie, care curăță, înviorează şi dă putere sufletului.
Iisus nu voia să spună că o singură înghițitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea şi nu mai caută nimic altceva. Bogățiile, onorurile şi plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale este: „Mai mult din Tine." Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea şi setea. Toate proviziile şi tot ajutorul omenesc dau greş. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem şi iar să bem şi de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuieşte Hristos are în sine însuşi o fântână de binecuvântări – „un izvor de apă din care va țâşni viață veşnică". Din acest izvor, poate scoate tărie şi har pentru toate nevoile.
În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenție, dar şi cu uimire. El îi trezise interesul şi dorința după darul despre care vorbea. Şi-a dat seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci ea băuse din aceasta şi însetase mereu. „Doamne", I-a zis ea, „dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot."
Iisus a schimbat deodată conversația. Înainte ca ființa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul şi pe Mântuitorul său. „Du-te", i-a zis El, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici." Ea a răspuns: „N-am bărbat." În felul acesta, ea spera să evite orice discuție în direcția aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; şi acela pe care îl ai acum, nu îți este bărbat. Aici ai spus adevărul."
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieții ei şi scotea la iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieții ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veşnicie, la judecata viitoare, când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conştiința ei s-a trezit.
Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: „Doamne, văd că eşti proroc." Atunci, nădăjduind să-şi aducă la tăcere conştiința, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Cel cu care vorbea era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme, care fuseseră atât de mult discutate.
Cu răbdare, Iisus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în acelaşi timp, a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoştință adevărul. „Părinții noştri", a zis ea, „s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceți că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii." Chiar în față se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat şi nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei neîntrerupte dispute între iudei şi samariteni. Unii dintre strămoşii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor, Domnul îngăduise să fie înfrânți de un neam idolatru. Vreme de multe generații, ei avuseseră legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credința lor. Este adevărat, ei susțineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul universului; cu toate acestea, oamenii erau mânați să se închine la chipurile lor cioplite.
Când Templul din Ierusalim a fost rezidit, în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea şi ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu şi de atunci a izbucnit o vrăjmăşie cruntă între cele două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după ritualul mozaic, deşi nu renunțaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmaşi şi părea că se află sub blestem; cu toate acestea, se țineau de tradițiile şi de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască Templul de la Ierusalim ca locaş al lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era superioară religiei lor.
Răspunzându-i femeii, Iisus i-a zis: „Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu cunoaşteți, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei." Iisus îi dovedise că era liber de prejudecățile iudeilor față de samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii samaritene contra iudeilor. Deşi amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire le-au fost încredințate iudeilor şi că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, ei aveau o descriere lămurită a caracterului lui Dumnezeu şi a principiilor guvernării Sale. Iisus Se aşeza între iudei ca între aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoştință despre Sine.
El dorea să înalțe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile şi formele, deasupra controverselor. „Vine ceasul", a zis El, „şi acum a şi venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr."
Aici este făcut cunoscut acelaşi adevăr pe care Domnul Iisus i l-a descoperit şi lui Nicodim când a zis: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3:3). Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul, mergând la un munte sfânt sau la un templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme şi ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuți din Duhul Sfânt. Acesta va curăți inima şi va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerințele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este roada lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu, se dă pe față lucrarea Duhului şi Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El aşteaptă să-i primească şi să facă din ei fiii şi fiicele Lui.
În timp ce vorbea cu Iisus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea nu auzise niciodată asemenea lucruri nici de la preoții poporului ei şi nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieții, şi-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simțit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o țintă mai înaltă. Iisus a convins-o că citea tainele vieții ei şi, cu toate acestea, a simțit că îi este prieten, că este plin de milă şi de iubire. În timp ce curăția prezenței Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: „Nu cumva acesta este Mesia aşteptat de atâta vreme?" Ea a zis: „Ştiu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile." Iisus i-a răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela."
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credința. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învățătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înțeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire, pentru că se interesa de Scripturi şi Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduința Vechiului Testament: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de El!" (Deuteronomul 18:15). Ea dorea să înțeleagă această profeție. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieții, viața spirituală pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să țâşnească în inima ei. Duhul Domnului lucra în ea.
Declarația lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de îndreptățire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea față de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit față de ea. Iisus a văzut că ea va folosi cunoştințele câştigate pentru a le face şi altora parte de harul Lui.
Când s-au întors, ucenicii au fost surprinşi văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise şi nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Fața Lui strălucea de lumină şi se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu cerul. Dar ştiau că este obosit şi că-I este foame, aşa că au socotit ca o datorie a lor să-I reamintească de nevoile Lui fizice. Iisus a recunoscut interesul lor plin de iubire şi a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteți."
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare, dar El le-a explicat: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui" (Ioan 4:34). Când cuvintele Lui au deşteptat conştiința femeii, Iisus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieții şi atunci foamea şi setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia părăsise cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui şi-L înălța mai presus de nevoile omeneşti. Când slujea unui suflet flămând şi însetat după adevăr, era mai plăcut pentru El decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere şi o înviorare. Facerea de bine era viață pentru sufletul Lui.
Răscumpărătorul nostru însetează după recunoştință. El flămânzeşte după simpatia şi iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El aşteaptă cu o dorință de nespus ca ei să vină la El şi să aibă viață. După cum mama aşteaptă zâmbetul de recunoaştere de la copilaşul ei, care este un semn că inteligența se dezvoltă, aşa şi Hristos caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare, care să arate că viața spirituală a început în suflet.
Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a copleşit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate, să ducă vestea şi altora. Iisus cunoştea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce efect au avut cuvintele Lui. Dorința arzătoare a sufletului ei era să primească apa vie. Ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe care dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să ducă şi altora lumina prețioasă pe care o primise.
„Veniți de vedeți un Om care mi-a spus tot ce am făcut", le-a spus ea oamenilor din cetate. „Nu cumva este acesta Hristosul?" Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe fața ei era o nouă expresie, întreaga ei înfățişare se schimbase. Ar fi vrut şi ei să-L vadă pe Iisus. „Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El."
Pe când stătea încă pe marginea fântânii, Iisus a privit peste holdele întinse în fața lor; verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătându-le ucenicilor Săi această scenă, Iisus a folosit-o ca simbol: „Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii şi priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş." În timp ce vorbea, El Se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la seceratul grâului, dar aici se găsea o recoltă gata pentru seceriş.
„Cine seceră", a zis El, „primeşte o plată şi strânge roadă pentru viața veşnică; pentru ca şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci în această privință este adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar altul seceră.»" Aici, Domnul Hristos arată serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie instrumentele Lui vii. El cere o slujire individuală. Şi fie că semănăm, fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul seamănă sămânța, altul adună recolta şi amândoi – atât secerătorul, cât şi semănătorul – primesc o plată. Ei se bucură împreună de răsplata muncii lor.
Iisus le-a zis ucenicilor: „Eu v-am trimis să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit; alții s-au ostenit şi voi ați intrat în osteneala lor!" mântuitorul privea în viitor, la marea adunare din ziua Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca pe un rezultat al eforturilor lor. Ei intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredințase sămânța Cuvântului servilor Săi credincioşi, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forță atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta. Roua, ploaia şi lumina harului lui Dumnezeu fuseseră date pentru a împrospăta şi a hrăni sămânța adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânța cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos şi cu bărbații sfinți de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui.
În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânța bună şi cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, L-au ascultat pe Iisus şi au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână, L-au asaltat cu întrebări şi au primit cu bucurie explicațiile Sale cu privire la multe lucruri pe care nu le înțeleseseră. În timp ce ascultau, neclaritățile lor au început să dispară. Ei erau ca nişte oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulțumiți cu această convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult şi împreună cu ei să-L asculte şi prietenii lor pe acest minunat Învățător. L-au invitat în cetatea lor şi L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria şi mult mai mulți au crezut în El.
Fariseii disprețuiau simplitatea lui Iisus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui şi cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut niciun semn şi Iisus n-a făcut altă minune între ei decât să descopere femeii samaritene la fântână tainele vieții ei. Şi, cu toate acestea, mulți L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii".
Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răscumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria îşi întemeiau credința în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greşită interpretare profețiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire, samaritenii se simțiseră îndemnați să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepție numai cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greşite, mulți dintre ei au primit atât profețiile de mai târziu, cât şi cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăția lui Dumnezeu.
Iisus începuse să dărâme zidul de despărțire dintre iudei şi neamuri şi să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăților lor, El a primit ospitalitatea acestui popor disprețuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor – gustând din hrana pregătită şi servită de mâinile lor – a învățat pe străzile lor şi i-a tratat cu cea mai mare amabilitate şi curtenie.
În templul de la Ierusalim, un zid scund despărțea curtea din afară de părțile celelalte ale clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripții în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de zidul acela, însemna că a desconsiderat templul şi avea să plătească această vină cu viața. Dar Iisus, care rânduise templul şi slujbele lui, a atras neamurile către Sine prin legături de simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o lepădaseră.
Rămânerea lui Iisus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influența bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioşie față de națiunea lor, li se cerea să cultive ură față de samariteni. Se mirau văzându-L pe Iisus cum Se poartă. Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi, în cele două zile cât au rămas în Samaria, şi-au stăpânit prejudecățile, din respect față de Iisus; dar în inima lor nu erau mulțumiți. Înțelegeau cu greu că, în locul disprețului şi urii, trebuie să cultive mila şi iubirea. Dar, după înălțarea Domnului, şi-au adus aminte de învățăturile Lui şi le-au înțeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul şi de duioşia cu care Se purta față de străinii aceştia disprețuiți. mai târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat acelaşi spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem şi inima lui s-a umplut de recunoştință pentru Învățătorul dumnezeiesc, care, prevăzând dificultățile pe care ei urmau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin pilda Sa.
Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi lucrare ca şi atunci când a oferit apa vieții femeii din Samaria. Aceia care se numesc urmaşi ai Lui îi pot disprețui şi alunga pe cei disprețuiți de oameni, dar nici împrejurările naşterii sau naționalitatea, nici modul de viață nu pot îndepărta iubirea Lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Iisus îi zice: „Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aş fi dat apă vie."
Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată numai câtorva aleşi, despre care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor. Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învățătură. El le descoperă pe Tatăl şi închinarea plăcută Aceluia care citeşte inima. Pentru unii ca aceştia, nu vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El le zice: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela."
Când S-a aşezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Iisus venea din Iudeea, unde lucrarea Lui adusese puține roade. El fusese lepădat de preoți şi de rabini şi înşişi oamenii care pretindeau că sunt ucenicii Săi nu ajunseseră să înțeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era obosit şi flămând; cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era străină, fără legături cu Israel, şi ducea o viață de păcat în mod fățiş.
Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea, începea să dea învățătură fiind de față numai câțiva, dar, unul câte unul, trecătorii se opreau să asculte, până când o mulțime de oameni ascultau cu uimire şi temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învățătorul trimis de sus. Cel care lucrează pentru Hristos nu trebuie să se lase dus de ideea că n-ar putea vorbi cu aceeaşi râvnă la câțiva ascultători, ca şi la o mare adunare. S-ar putea întâmpla să fie un singur ascultător al soliei; dar cine poate spune cât de mare va fi influența acestuia? Pare un lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi petreacă vremea cu o femeie din Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât cu împărații, sfetnicii sau marii-preoți. Învățăturile pe care i le-a spus acelei femei au fost repetate până în cele mai îndepărtate părți ale pământului.
Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus şi pe alții la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era un câmp promițător. Gândurile lor erau ațintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o disprețuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la compatrioții săi.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viață. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând pentru a-i răcori pe toți şi făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa vieții.