Revenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul cunoscut unde îi învățase pe oameni, ci, împreună cu ucenicii, a căutat în linişte casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galileea, ținta Lui era mai degrabă să-i instruiască pe ucenici, decât să lucreze pentru mulțime.
În călătoria prin Galileea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se suie la Ierusalim pentru a fi dat la moarte şi apoi să învie. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înțeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în Împărăție. Ei credeau că pot să ascundă de Iisus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înşirat în urmă, aşa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi să-i învețe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de linişte, în care inimile lor să fie deschise pentru a primi cuvintele Sale.
Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: „Învățătorul vostru nu plăteşte darea?" Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuție religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreținerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşie față de templu – după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului față de legile rabinilor şi felul Său de a-i mustra pe față pe cei ce apărau tradiția le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desființeze serviciul templului. Acum, vrăjmaşii au văzut o ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.
Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos față de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învățătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L consulte, că Iisus va plăti taxa.
Dar Petru a înțeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviții fuseseră puşi deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nicio moştenire în mijlocul țării. Domnul a zis: „Levi n-are nicio parte de moşie, nici moştenire cu frații lui; Domnul este moştenirea lui" (Deuteronomul 10:9). În zilele lui Hristos, preoții şi leviții erau încă priviți ca fiind devotați templului în mod deosebit şi nu li se cerea această contribuție anuală pentru întreținerea lui. Şi preoții erau scutiți de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenție a Lui că ar fi profet sau învățător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu este credincios față de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca profet.
Numai cu puțin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidență originea divină a Învățătorului său. Prin răspunsul său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoții şi conducătorii căutau să o răspândească.
Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: „Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini?" Petru a răspuns: „De la străini." Şi Iisus a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiți." În timp ce de la locuitorii unei țări se cereau taxe pentru susținerea regelui, copiii monarhului erau scutiți. Aşa şi lui Israel, pretinsul popor al lui Dumnezeu, i se cerea să susțină serviciul Său, dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligație. Dacă preoții şi leviții erau scutiți datorită legăturii lor cu templul, cu atât mai mult era scutit Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.
Dacă ar fi plătit fără niciun protest, Iisus ar fi recunoscut justețea acestei pretenții şi, în felul acesta, Şi-ar fi tăgăduit divinitatea. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenția pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi, prin urmare, nu avea aceleaşi obligații ca un supus oarecare al stăpânirii.
„Du-te la mare", l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă undița şi vei trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă [gr.: un statir] pe care ia-o şi dă-le-o lor pentru Mine şi pentru tine."
Deşi El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a dat pe față slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munți şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aş spune ție, căci a Mea este lumea şi tot ce se cuprinde în ea" (Psalmii 50:10-12).
Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligația de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut pretinde. Învățătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relația lor cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învățat să nu se aşeze fără să fie nevoie împotriva ordinii stabilite. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a credinței lor. Deşi nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creştinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil.
Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus i-a chemat la Sine pe ceilalți şi a întrebat: „Despre ce vorbeați unii cu alții pe drum?" Prezența lui Iisus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăție i-au făcut să tacă. Iisus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiția lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.
Când le spusese că avea să moară şi să învie, Iisus căutase să-i atragă într-o discuție cu privire la marea încercare a credinței care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiți de durere şi de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise aşa de lămurit despre ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăşi speranța că împărăția era pe punctul de a fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcții. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului şi, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?"
Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său şi le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți şi slujitorul tuturor!" Aceste cuvinte erau atât de solemne şi de impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înțelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înțelegea Hristos. Nu înțelegeau natura Împărăției lui Hristos şi această neştiință era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăției Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta, dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoştință deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînțelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra bisericii, după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă în lumile de sus şi care Îl adusese pe Hristos din cer, ca să moară. În fața Sa, El l-a văzut pe Lucifer, „fiul zorilor", întrecându-i în slavă pe toți îngerii care înconjurau tronul, unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt" (Isaia 14:12,14), şi dorința după înălțare de sine adusese ceartă în curțile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se dă pe față în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice ființă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăția lui Satana este o împărăție a forței; fiecare îi socoteşte pe toți ceilalți ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt.
În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce" (Filipeni 2:7,8). Acum crucea era chiar în fața Sa; şi propriii ucenici erau aşa de plini de gânduri egoiste – chiar principiul împărăției lui Satana –, încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înțeleagă atunci când El le vorbea despre umilirea Sa pentru ei.
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată după etalonul curților de sus. Cei care erau mânați de îngâmfare şi dorință de înălțare de sine se gândeau mai mult la ei şi la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care ar fi trebuit să-I reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăția cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.
Înainte de onoare este umilința. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în fața lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligențele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalțe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă, iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări şi va înălța sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulți învățați şi intelectuali dau greş.
Dar, când oamenii se înalță, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturați. Astfel se arată că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere şi mai mare.
Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să fie instruiți cu privire la natura Împărăției Sale. Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la Sine un copilaş, Iisus l-a aşezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingăşie în brațe, El a zis: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu şi nu vă veți face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor." Simplitatea copilaşului, uitarea de sine şi iubirea sa plină de încredere sunt însuşiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.
Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăția Sa nu este caracterizată prin fast şi strălucire pământească. La picioarele lui Iisus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul şi săracul, învățatul şi neînvățatul se întâlnesc, neținând cont de castă sau întâietate lumească. Toți se întâlnesc ca ființe răscumpărate prin sânge, la fel de dependenți de Acela care i-a răscumpărat pentru Dumnezeu.
Sufletul sincer şi smerit e prețios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune sigiliul Său asupra oamenilor nici după rang, nici după bogăție, nici după inteligență, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulțumit cu cei blânzi şi smeriți cu inima. „Tu îmi dai", zicea David, „scutul mântuirii Tale… şi îndurarea Ta" – ca o trăsătură a caracterului omenesc – „mă face mare" (Psalmii 18:35).
„Oricine primeşte pe acest copilaş în Numele Meu", a zis Iisus, „Mă primeşte pe Mine, şi oricine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine." „Aşa vorbeşte Domnul: «Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul, aşternutul picioarelor Mele. Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu»" (Isaia 66:1,2).
Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simțământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Iisus: „Învățătorule", a zis el, „noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu mergea după noi."
Iacov şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-I da onoare Domnului lor, dar acum au început să vadă că de fapt fuseseră geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriți, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea." Niciunul dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoşi față de Iisus nu trebuia să fie respins. Mulți fuseseră adânc mişcați de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în credință față de El, iar ucenicii, care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe față aceeaşi iubire cuprinzătoare, pe care o văzuseră la Învățătorul lor.
Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăți să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învățător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilință la picioarele lui Iisus şi să învețe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenți ar trebui să fim ca nu cumva să-l descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea!
Asprimea sau răceala arătată de ucenici față de o persoană pe care o atrage Hristos – un act de felul aceluia săvârşit de Ioan când i-a interzis unui om să facă minuni în Numele lui Hristos – ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmaşului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare." Şi a adăugat: „Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață şchiop, decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă" (Marcu 9:43-45).
Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de hotărât? Deoarece „Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut." Se cuvine să arate ucenicii lui Iisus mai puțină atenție față de semenii lor, decât a arătat Maiestatea cerului? Fiecare ființă a costat un preț nemărginit şi ce grozav e păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, aşa încât, pentru el, iubirea, umilința şi suferințele Mântuitorului să fie zadarnice!
„Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire" (Matei 18:7). Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranță urmaşilor lui Hristos şi va căuta să le distrugă credința, dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos şi totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă greşit caracterul Său şi astfel mulți oameni sunt amăgiți şi duşi pe căi rătăcite.
Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine să fie îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceva ce Îl dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să-l însoțească pe un om care calcă principiile veşnice ale dreptății. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a-i rătăci pe alții. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică!
La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi sărată cu sare." „Să aveți sare în voi înşivă şi să trăiți în pace unii cu alții." Toți cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Romani 12:1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului" – în mijlocul oamenilor, ei țin răul pe loc, aşa cum sarea fereşte de stricăciune (Matei 5:13). Dar, dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nicio putere spre bine în aceasta. Acea viață nu poate exercita nicio influență mântuitoare asupra lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta la dezvoltarea Împărăției Mele, zice Iisus, depind de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiți părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros de viață spre viață. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorința după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveți iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăieşte să-şi ațintească deci ochii asupra „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29); şi, privind, va fi schimbat. Teama lui e preschimbată în bucurie, iar îndoielile, în nădejde. Se dă pe față recunoştință. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de apă care țâşneşte în viața veşnică. Atunci când Îl privim pe Iisus – Om al durerii şi obişnuit cu suferința, lucrând să salveze ce era pierdut – disprețuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate, până Şi-a încheiat misiunea, când privim la El în Ghetsimani, unde sudoarea i s-a transformat în picături mari de sânge, şi pe cruce, murind în agonie – când vedem toate acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Iisus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să-I putem servi Domnului din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Iisus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuția pentru Numele Lui cel scump.
„Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine" (Romani 15:1). Nicio ființă care crede în Hristos, deşi credința sa ar putea să fie slabă şi paşii săi să i se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puțin apreciată. Prin tot ce ne dă un avantaj asupra altora – fie educație, talent, noblețe de caracter, instruire creştină, experiență religioasă – suntem datori față de cei mai puțin privilegiați, pe cât ne stă în putință, să îi ajutăm şi să îi servim. Dacă suntem tari, să înălțăm brațul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea fața Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Ființe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenți acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi al căror mediu de viață este mai descurajator. Şi în această servire, adevărații urmaşi ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre aceşti micuți va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauți îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeți?" a zis Iisus. „Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munți şi se duce să o caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuți."
În umilință, luând seama „la tine însuți, ca să nu fii ispitit şi tu" (Galateni 6:1), mergi la cel greşit şi „spune-i între tine şi el singur." Nu-l expune ruşinii, punând greşeala lui în fața altora, şi nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greşeala unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptățeşti. Toată stăruința ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este nevoie de atingerea cea mai delicată şi de sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înțelegere față de fratele său, ştiind că, dacă izbuteşte, va „mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate" (Iacov 5:20).
Dar chiar şi încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine unul sau doi." S-a putea ca influența lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecați în neînțelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul acesta va da mai multă greutate sfatului față de cel greşit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci, şi numai atunci, problema să fie adusă înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanți ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruie cu iubire ca acela care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspirație, zice: „Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu" (2 Corinteni 5:20). Cel care leapădă această invitație a rupt legătura care-l unea cu Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş." Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie disprețuit sau neglijat de către frații lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una dintre oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.
Învățătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greşiți repetă într-o formă mai concretă învățătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui" (Leviticul 19:17). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredințat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca şi când noi înşine le-am fi făcut.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuțiilor şi criticilor între noi. Nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alții. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă şi, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformați. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putință de criticile oricui, chiar şi ale propriilor frați şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.
„Orice veți lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer." Voi lucrați ca trimişi împuterniciți ai cerului, şi efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsați să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de față. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci, oriunde se adună în Numele Său oricât de puțini ucenici, va fi şi El acolo. El zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri."
Iisus zice: „Tatăl Meu care este în ceruri", amintindu-le astfel ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în suferințele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligențele cereşti se unesc cu oamenii în iubire şi acțiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Şi toată puterea cerului se uneşte cu iscusința omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.