Rareori I-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a le oferi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe aceia care cunoşteau calea vieții. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulțimile care zăceau în ignoranță şi rătăcire. El împărțea învățăturile Sale pline de adevăr acolo unde puteau ajunge la mințile întunecate. Însuşi Acela, care era Adevărul, stătea cu coapsele încinse şi cu brațele mereu întinse pentru a binecuvânta şi, prin cuvinte de avertizare, de îndemn şi de încurajare, căuta să-i înalțe pe toți cei care veneau la El.
Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulțimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Iisus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, oamenii începuseră să se adune încă din zorii zilei. În afară de mulțimea obişnuită de prin cetățile Galileei, se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Pereea, din Decapole, din Idumeea, tocmai din sudul Iudeei; de asemenea, erau şi din Tir şi Sidon, cetăți feniciene de pe țărmul Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit", „ca să-L asculte şi să fie vindecați de bolile lor…, din El ieşea o putere care îi vindeca pe toți" (Marcu 3:8; Luca 6:17-19).
Țărmul îngust nu oferea condiții prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de aceea Iisus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiş care oferea un loc plăcut de adunare pentru mulțimea nenumărată, S-a aşezat pe iarbă, iar ucenicii şi mulțimea I-au urmat pilda.
Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Iisus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuşi ucenicii înțelegeau că ei nu trebuie să fie dați la o parte din fața Lui. Ei se aşezau chiar lângă El, ca să nu piardă niciun cuvânt din învățăturile Lui. Erau ascultători atenți, doritori să înțeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate țările şi pentru toate vremurile.
Cu simțământul că acum trebuie să se aştepte la ceva neobişnuit, s-au strâns lângă Învățătorul lor. Ei credeau că împărăția trebuie să se întemeieze în curând şi, din evenimentele dimineții, primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această împărăție. Un sentiment de aşteptare stăpânea şi mulțimea, iar fețele oamenilor dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului, aşteptând cuvintele Învățătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari şi farisei care aşteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviți cu atâta ură şi să aibă bogățiile şi splendoarea marelui imperiu universal. Țăranii săraci şi pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, şi anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viața lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline de belşug şi zile de viață uşoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua şi în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe şi bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranță îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în fața națiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie aşezat în fruntea unui imperiu universal.
Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreții lumeşti. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educație şi să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepție despre Împărăția şi despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în față o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învățat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăția lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condițiile intrării în această Împărăție, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulțimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puțin ca ei, noi trebuie să învățăm principiile fundamentale ale Împărăției lui Dumnezeu.
Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunați pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiți sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să le fie predicată săracilor. Ea nu le este descoperită celor îngâmfați spiritual, celor care susțin că sunt bogați şi n-au nevoie de nimic, ci oamenilor umili şi întristați. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci în duh.
Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât vrednicia, cât şi titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l reverse. Nimic nu este reținut de la cel care îşi simte nevoia. El poate să vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuință este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite»" (Isaia 57:15).
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați." Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învață că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilința voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu înseamnă nici deprimare şi nici lamentări. Deşi ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de prețioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.
Adesea, noi ne întristăm şi plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăință. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştința inimii care L-a disprețuit şi L-a întristat pe Mântuitorul şi ne aduce în pocăință la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din nou; şi, atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin şi suferință asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunțarea la păcat.
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune, dar ea este puterea care îl leagă pe omul pocăit de Cel veşnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii şi prin neascultare. Lacrimile celui care se pocăieşte sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfințeniei. Întristarea aceasta prevesteşte o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet. „Recunoaşte-ți numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului tău"; „«nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv», zice Domnul" (Ieremia 3:13,12). „Să dau celor întristați din Sion", are El în gând, „să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit" (Isaia 61:3).
Există mângâiere şi pentru aceia care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea adusă de durere şi umilință e mult mai de preț decât dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieții noastre şi ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu trebuie să ne irităm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în fața lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate şi triste pentru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorințelor sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase şi lipsite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viața şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În fața lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut şi, când lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietății. El nu avea să se pogoare în țărâna mormântului, ci să se înalțe în slavă, cu convoiul carelor cereşti la tronul de sus.
Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: „I-am văzut căile şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el." „Le voi preface jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor" (Isaia 57:18; Ieremia 31:13).
„Ferice de cei blânzi." Greutățile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de umilința aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilința Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreț, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de noblețe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime şi insulte, nu păstrează un spirit calm şi încrezător Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilința inimii este tăria care dă biruință urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu Cerul.
„Domnul este înălțat; totuşi vede pe cei smeriți" (Psalmii 138:6). Aceia care dau pe față spiritul blând şi smerit al lui Hristos sunt priviți cu duioşie de Dumnezeu. Poate că lumea îi priveşte cu dispreț, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înțelepți, cei mari, cei bogați vor câştiga dreptul de a pătrunde în curțile cereşti; nu numai lucrătorul activ, plin de zel, care munceşte neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzeşte după prezența lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiția cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu – şi aceştia vor câştiga o intrare îmbelşugată. Ei vor face parte din numărul celor care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui" (Apocalipsa 7:15).
„Ferice de cei flămânzi şi însetați după neprihănire." Simțământul de nevrednicie va face inima să flămânzească şi să înseteze după neprihănire şi dorința aceasta nu va fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simți iubirea. Toți aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuți. Niciodată Duhul Sfânt nu îl lasă neajutorat pe acela care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă ochiul este ațintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ținte mai înalte şi să aibă cunoştințe mai mari în lucrurile cereşti, aşa încât el nu va rămâne neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi şi însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați."
Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângăreşte sufletul, distruge simțul moral şi tinde să şteargă influențele Duhului Sfânt. El întunecă înțelegerea spirituală, aşa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate şi chiar iartă pe păcătosul care se căieşte; dar, cu toate că este iertat, sufletul rămâne pătat. Acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual trebuie să evite orice necurăție în vorbire sau în cuget.
Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurățiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist socoteşte că Dumnezeu este asemenea lui. Câtă vreme n-am renunțat la acest spirit, noi nu-L putem înțelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă şi numai un spirit umil şi încrezător Îl vor vedea pe Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie" (Exodul 34:6).
„Ferice de cei împăciuitori." Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu Creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alții. Dar psalmistul spune: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire" (Psalmii 119:165). Oamenii nu pot să producă pace. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălțarea oamenilor sau a societății nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. „În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul", iar pustietatea vieții „se va veseli şi va înflori ca trandafirul" (Isaia 55:13; 35:1).
Mulțimile erau uimite de această învățătură, care se deosebea atât de mult de preceptele şi de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deținerea de bunuri lumeşti şi că renumele şi onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiți „rabi" şi să fie lăudați ca fiind înțelepți şi evlavioşi, de aceea îşi înşirau virtuțile în fața lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în fața acestei mulțimi nenumărate, Iisus a spus că bogățiile şi onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranță şi cuvintele Lui erau însoțite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut, şi un simțământ de teamă i-a pătruns. Tulburați, au început să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să fie mântuit, dacă învățăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulți dintre ei erau convinşi că Învățătorul acesta atât de deosebit era mânat de Duhul lui Dumnezeu şi că ideile exprimate de El erau dumnezeieşti.
După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie obținută, Iisus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învățători aleşi de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alții pe cărarea neprihănirii şi a vieții veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi descurajare şi că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultați şi că mărturia lor va fi lepădată. El ştia bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat:
„Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă şi veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi."
Lumea iubeşte păcatul şi urăşte neprihănirea şi aceasta a fost cauza vrăjmăşiei față de Iisus. Toți aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creştinismul ca un izvor de tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor şi nevoia de reformă să dă pe față. În timp ce aceia care se predau influenței Duhului Sfânt încep să se lupte cu ei înşişi, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului şi a reprezentanților lui.
În felul acesta izbucneşte conflictul, iar urmaşii lui Hristos sunt acuzați că provoacă tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmăşia din partea lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe pământ. Ei trebuie să facă față persecuției nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare de foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curățirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai pregătiți să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă îşi are locul ei în bătălia cea mare pentru neprihănire şi fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul acesta, încercarea credinței şi a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă şi nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-şi îndeplinească misiunea față de lume şi aşteptând aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-şi împlinească toată datoria fără să țină seama de teamă sau de favoarea oamenilor.
„Voi sunteți sarea pământului", a zis Iisus. Nu vă retrageți din lume pentru a scăpa de persecuții. Voi trebuie să rămâneți între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune.
Inimile care răspund influenței Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu ar fi luați de pe pământ şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiți nu recunosc, ei datorează chiar şi binecuvântările vremelnice prezenței în lume a poporului lui Dumnezeu, pe care ei îl disprețuiesc şi îl apasă. Dar, dacă sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a pierdut gustul. Ei n-au nicio influență spre bine în lume. Pentru că Îl reprezintă greşit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.
„Voi sunteți lumina lumii." Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la națiunea lor, dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparține întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarțele unei cărți, nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfințească viața de toate zilele şi să se dea pe față în toate tranzacțiile de afaceri şi în toate legăturile noastre sociale.
Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră şi care ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alții pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credință poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viață consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumină.
Iisus nu a insistat asupra prevederilor legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că se găseau acolo iscoade, care căutau să prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea prejudecățile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să clatine credința lor în religia şi instituțiile încredințate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse atât Legea morală, cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în învățătura pe care o dăduse El Însuşi. Tocmai datorită marelui respect pentru lege şi profeți căuta El să dărâme zidul pretențiilor tradiționale care îi țineau în loc pe iudei. În timp ce îndepărta greşitele interpretări ale legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile vitale încredințate poporului iudeu.
Fariseii se mândreau cu ascultarea lor de lege; cu toate acestea, cunoşteau atât de puțin din principiile ei în viața de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desființa legea, dar El le-a citit gândurile şi le-a răspuns zicând:
„Să nu credeți că am venit să stric Legea şi Prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc." Prin cuvintele acestea, Iisus îndepărta acuzația fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere cerințele sacre ale acestei Legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi putut schimba sau desființa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura Legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin viața Lui de ascultare.
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea şi pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu. Când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalță mai presus de puterea dorințelor şi a înclinațiilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu doreşte să fim fericiți şi ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Iisus:
„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte
şi pace pe pământ, între oamenii plăcuți Lui" (Luca 2:14),
ei făceau cunoscute principiile Legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfințenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoşenia lor. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat şi a le descoperi nevoia de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile Legii sunt explicate în viața lui Hristos şi, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curățitor şi după neprihănirea Lui îndreptățitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul" (Psalmii 19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul", a zis Iisus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile." Soarele care străluceşte în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege" (Luca 16:17). Sistemul simbolurilor care arătau către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desființat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de imutabile ca tronul lui Dumnezeu.
Deoarece „Legea Domnului este desăvârşită", orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi îi învață pe alții să facă la fel sunt condamnați de Hristos. Viața de ascultare a Mântuitorului a susținut cerințele Legii; ea a arătat că Legea poate să fie ținută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toți aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este „sfântă, dreaptă şi bună" (Romani 7:12). Pe de altă parte, toți aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susțin pretențiile lui Satana, că Legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. Dacă ar fi primiți în cer, ei ar aduce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar primejdui fericirea universului lui Dumnezeu. Niciun om care desconsideră de bunăvoie un principiu al legii nu va intra în Împărăția cerului.
Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Iisus a declarat-o neîndestulătoare şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinți prin propriile eforturi de păzire a legii, dar faptele lor despărțiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuțioşi în ținerea formelor rituale, viața lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire niciodată nu avea valoare în Împărăția cerului.
Cea mai mare eroare a minții omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaştere a adevărului constituie neprihănirea. În toată experiența omenească, s-a dovedit că o cunoaştere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoțit de ură față de adevărul curat, aşa cum se manifestă în viață. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crime săvârşite de bigoți religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi fățărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept-credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe Domnul măririi.
Aceeaşi primejdie există şi astăzi. Mulți se socotesc creştini adevărați pentru faptul că subscriu la anumite declarații teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viața de toate zilele. Ei nu l-au crezut şi nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfințirea prin adevăr. Oamenii îşi pot mărturisi credința în adevăr; dar, dacă acesta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori şi cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei şi, prin influența lor, este un blestem pentru lume.
Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieții față de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoşi pot să devină drepți, numai dacă au credință în Dumnezeu şi dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie înalță gândurile şi va înnobila viața. Atunci formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu adevărata curăție creştină lăuntrică. Atunci ceremoniile cerute în slujba lui
Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor fățarnici.
Iisus a luat fiecare poruncă în parte şi a explicat adâncimea şi lărgimea cerințelor ei, fără să îndepărteze vreo frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor şi demască fatala greşeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că, printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care acceptă parțial cea mai mică nedreptate calcă Legea şi îşi înjoseşte propria natură morală. Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă îşi pune piciorul pe cărarea ucigaşilor şi jertfele lui sunt o urâciune în fața lui Dumnezeu.
Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor față de romani, ei rosteau cuvinte aspre şi făceau jocul celui rău, dând pe față atributele lui. În felul acesta, ei erau formați să săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viața religioasă a fariseilor nu se găsea nimic care să îndemne neamurile la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase amăgiți de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor sau că puteau să cultive dorința de răzbunare pentru răutățile suferite.
Este adevărat, există o indignare îndreptățită chiar şi pentru urmaşii lui Hristos. Când ei văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită, când văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o conştiință morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima față de Satana. Amărăciunea şi spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.
Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: „Dacă-ți aduci darul la altar, şi acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul." Mulți sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei şi frații lor sunt nefericite neînțelegeri, pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creştinilor în această problemă este arătată clar.
Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepți şi peste cei nedrepți." El este „bun şi cu cei nemulțumitori şi cu cei răi" (Luca 6:35). El ne invită să fim asemenea Lui. „Binecuvântați pe cei ce vă blestemă", zicea Iisus; „faceți bine celor ce vă urăsc… ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri". Acestea sunt principiile Legii lui Dumnezeu şi ele sunt izvoarele vieții.
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. „Fiți desăvârşiți după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." Porunca aceasta este o făgăduință. Planul de mântuire urmăreşte recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările Diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei ființe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.
Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un caracter sfânt şi o viață asemănătoare cu a lui Hristos.
Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viața Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiți în viața lor. În toate lucrurile, Iisus a fost făcut asemenea fraților Săi. El S-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit viața omului, dar, cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu" (2 Corinteni 6:16).
Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ cu o singură treaptă, am fi fost pierduți. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Romani 8:3), El a trăit o viață fără păcat. Acum, prin dumnezeirea Sa, stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca, prin credință în El, să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să fim desăvârşiți, după cum şi Tatăl nostru „ceresc este desăvârşit".
Iisus arătase în ce constă neprihănirea şi dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum S-a îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune şi în post, a zis El, să nu se facă nimic pentru a atrage atenția sau a câştiga lauda. Dați cu sinceritate pentru ajutorul săracilor şi al suferinzilor. În rugăciune, faceți ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul postului, omul să nu meargă cu capul plecat şi cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui fariseu este un ogor gol şi neroditor, în care nu se poate dezvolta nicio sămânță de viață dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel mai plăcut Lui. Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El în a prezenta caracterul Său în natura omenească.
Serviciul făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti." Prin viața pe care o trăim prin harul lui Hristos, se formează caracterul. Frumusețea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului lui Hristos ne sunt dăruite şi chipul dumnezeiesc începe să strălucească tot mai mult. Chipul bărbaților şi al femeilor care merg şi lucrează cu Dumnezeu exprimă pacea cerului. Ei sunt înconjurați de atmosfera cerului. Pentru aceştia, Împărăția lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui Hristos, bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiți să servească pe Domnul; lor li s-a încredințat lucrarea care trebuie să fie făcută în Numele Lui.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni." Nu putem sluji lui Dumnezeu cu o inimă împărțită. Religia Bibliei nu este o influență printre multe altele, influența ei trebuie să fie supremă, depăşind şi stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca nişte pete de vopsea împrăştiate pe pânză, ci să cuprindă întreaga viață, ca şi când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare fir al țesăturii a prins o culoare intensă, de neşters.
„Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric." Curăția şi statornicia scopului sunt condițiile primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care doreşte să cunoască adevărul trebuie să fie gata să primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face niciun compromis cu rătăcirea. Dacă cineva este nestatornic şi nehotărât în ceea ce priveşte adevărul, va alege întunericul rătăcirii şi al amăgirii satanice.
Metodele lumeşti şi principiile neabătute ale neprihănirii nu se amestecă pe neobservate, asemenea culorilor curcubeului. Între ele, veşnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată şi clară. Asemănarea cu Hristos se deosebeşte tot aşa de mult de asemănarea cu Satana, după cum miezul zilei este în contrast cu miezul nopții. Şi numai aceia care trăiesc viața lui Hristos sunt conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat, sau dacă se păstrează în viață un obicei rău, întreaga ființă este întinată. Omul devine o unealtă a nelegiuirii.
Toți aceia care au ales să-I slujească lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui. Hristos a arătat păsările care zboară pe cer şi florile de pe câmp şi i-a îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creații ale lui Dumnezeu. „Nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?" a zis El (Matei 6:26). Măsura grijii dumnezeieşti față de un obiect oarecare este proporțională cu treapta pe care o ocupă pe scara existenței. Providența are grijă de fiecare vrăbiuță. Florile câmpului şi iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenția şi grija Tatălui nostru ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini şi i-a făcut atât de strălucitori, încât umbresc cu frumusețea lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijeşte El de om, care este chipul şi slava lui Dumnezeu. El doreşte ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său. După cum raza soarelui le dă florilor culori delicate şi variate, tot aşa şi Dumnezeu îi dă ființei omeneşti din frumusețea caracterului Său.
Toți aceia care aleg împărăția iubirii, a neprihănirii şi a păcii lui Hristos, punând toate interesele ei mai presus de orice, sunt legați de lumea de sus şi primesc orice binecuvântare de care au nevoie în această viață. În cartea providenței dumnezeieşti, în volumul vieții, avem fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre, până şi perii capului ne sunt numărați. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitați de El.
„Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine" (Matei 6:34). Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu le dă fiilor Săi deodată toate îndrumările pentru călătoria vieții, ca ei să nu-şi piardă cumpătul. El le spune numai cât pot să țină minte şi să facă. Puterea şi înțelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înțelepciunea" – pentru ziua de astăzi – „s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată" (Iacov 1:5).
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați." Nu vă considerați mai buni ca alții şi nu vă faceți judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteți să deosebiți motivele, nu sunteți în stare să-l judecați pe altul. Criticându-l, aduceți o sentință asupra voastră, deoarece arătați că sunteți părtaşi cu Satana, pârâtorul fraților. Domnul zice: „Pe voi înşivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înşivă cercați-vă." Aceasta e lucrarea noastră. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați" (2 Corinteni 13:5; 1 Corinteni 11:31).
Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust şi fără valoare, pomul este rău. Tot aşa şi rodul adus în viață mărturiseşte despre starea inimii şi despre desăvârşirea caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credința care lucrează prin iubire şi curăță sufletul. Şi cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele noastre, totuşi va fi în raport cu lucrarea săvârşită prin harul lui Hristos.
În felul acesta, Hristos a subliniat principiile Împărăției Sale şi le-a considerat marea regulă a vieții. Pentru a face ca învățătura să se imprime şi mai bine, El a adăugat o ilustrație. Nu e de ajuns, a zis El, să auziți cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceți din ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiți pe teorii şi invenții omeneşti, casa voastră se va prăbuşi. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor şi de furtunile încercărilor. Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiți-Mă, clădiți pe cuvintele Mele.
„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă" (Matei 7:24,25).