Fiii lui Iosif erau departe de a-L simpatiza pe Iisus şi lucrarea Lui. Veştile care ajungeau la ei cu privire la viața şi lucrarea Lui îi umpleau de uimire şi nelinişte. Au auzit că petrecea nopți întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulțimi de oameni şi că nu-Şi lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se oboseşte prea mult datorită muncii neîncetate, nu înțelegeau atitudinea Lui față de farisei, iar unii se temeau că I s-a tulburat rațiunea.
Frații Lui au auzit lucrurile acestea, precum şi acuzația adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii cu Iisus. Ei ştiau ce tulburare provocaseră cuvintele şi faptele Lui şi nu numai că erau alarmați de declarațiile Lui îndrăznețe, ci erau supărați că El îi mustra pe cărturari şi pe farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra şi au făcut-o şi pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător.
Cu puțin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a unui demonizat, orb şi mut, iar fariseii repetaseră acuzația: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!" (Matei 9:34). Hristos le-a spus lămurit că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus fără să fie conştienți de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece, prin Duhul Sfânt, ei pot să fie aduşi să-şi vadă greşeala şi să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăieşte şi crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos, dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se aşază într-o situație în care pocăința şi credința sunt cu neputință. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă. Când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când Duhul Sfânt este respins definitiv, Dumnezeu nu mai poate face nimic.
Fariseii cărora le vorbise Iisus şi le dăduse această avertizare, nu credeau nici ei acuzația pe care o aduceau împotriva Lui. Nu era niciunul între aceşti oameni de seamă care să nu se fi simțit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că Iisus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenței Sale, ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiți de sfințenie şi doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Iisus ca Mesia. Odată ce au pus piciorul pe cărarea necredinței, erau prea mândri ca să-şi mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violență disperată să combată învățătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învățătura Lui, dar au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-L prezenta greşit şi a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forță care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună.
Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le trimite lumină ca să le îndrepte greşelile şi să-i conducă pe cărări sigure, dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii ajung să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimțite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină nu este luată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înțeleasă şi mai greu. Şi astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul. Aşa a fost şi cu aceşti conducători ai iudeilor. Ei erau convinşi că Hristos era ajutat de o putere dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se predau lui Satana şi de aici încolo erau stăpâniți de puterea lui.
Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în inimă. „Din prisosul inimii vorbeşte gura." Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului – ele au puterea de a influența caracterul. Oamenii sunt influențați de propriile cuvinte. Adesea, mânați de un impuls venit pe neaşteptate, ațâțați de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceva ce nu cred în realitate, dar cuvintele acționează asupra gândurilor. Ei sunt înşelați de cuvintele lor şi ajung să creadă cu adevărat ceea ce au spus la îndemnul lui Satana. Odată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o şi au. E primejdios să rosteşti un cuvânt de îndoială, e primejdios să pui semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod necuviincios şi cu uşurătate acționează asupra caracterului, producând lipsă de respect şi de credință. Mulți oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienți către primejdie, până acolo încât au ajuns să critice şi să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Iisus a zis: „În ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit".
Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionați de cuvintele Lui, care Îl ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră Duhului Sfânt ca El să locuiască în ei. Un suflet se ruinează nu numai prin împotrivire, ci şi prin neglijență. Iisus a zis: „Duhul necurat, când a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce în casa mea» şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră în casă şi locuiesc acolo."
Erau mulți în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui Satana a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberați de duhurile rele care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar, ca şi ascultătorii asemănați în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată locui în inimă şi, când duhul cel rău s-a întors „cu alte şapte duhuri mai rele decât el", ei au ajuns să fie cu totul stăpâniți de puterea celui rău.
Când sufletul I se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Ființa care s-a predat lui Hristos devine fortăreața Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniți de cel rău.
În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremația lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăției întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăția luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuința lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credință în neprihănirea Lui. Numai când suntem legați strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine şi tendinței spre păcat. Noi ne putem lăsa de multe obiceiuri rele şi, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărăşia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu, prin predarea noastră față de El în fiecare clipă, putem fi biruiți. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o comuniune continuă cu El, suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pretențiile lui.
„Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi." Tocmai aşa, a zis Iisus, „se va întâmpla cu acest neam viclean". Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu şi au disprețuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitația Cerului la pocăință. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.
Lepădându-L pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitația harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieții şi-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în fața universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciți şi ascultăm în schimb de agenții lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorință de împăcare cu Dumnezeu.
În timp ce Iisus îi învăța încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama şi frații Lui erau afară şi doreau să-L vadă. El ştia ce este în inima lor şi i-a răspuns celui ce Îi adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt frații Mei?" Apoi Şi-a întins mâna spre ucenici şi a zis: „Iată mama Mea şi frații Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă."
Toți aceia care Îl primeau pe Hristos prin credință erau uniți cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omeneşti. Ei deveneau una cu El, după cum şi El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă şi împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Frații Lui nu aveau niciun câştig din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal.
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământeşti, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul cerului şi dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredința lor a aruncat o umbră asupra vieții pământeşti a lui Iisus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.
Vrăjmăşia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simțită de Fiul lui Dumnezeu şi a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simțea şi în familia Sa, deoarece inima Sa era plină de bunătate şi iubire şi avea numai simțăminte plăcute pentru legăturile familiale. Frații Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Ei socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere omenesc şi gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru farisei şi cărturari, ar fi evitat neplăcutele controverse pe care le produceau cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină şi când Se aşeza mai presus de rabini şi îi mustra pentru păcatele lor. Ei ştiau că fariseii căutau ocazia să-L acuze şi părerea lor era că El le dăduse destule ocazii.
Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească şi de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înțelegeau aşa cum trebuie caracterul Lui şi nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul şi cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. Ființa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greşit înțelese, lucrarea Lui era neînțeleasă.
Frații Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită şi încâlcită, şi se încumetau să creadă că pot să-L învețe pe Acela care înțelegea tot adevărul şi pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nicio sfială ceea ce nu puteau să înțeleagă. Reproşurile lor Îl necăjeau şi astfel sufletul Lui era obosit şi întristat. Ei mărturiseau credința în Dumnezeu şi socoteau că Îl apără, deşi Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască.
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înțeles de familia Sa, încât era o uşurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înțelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă – familia lui Lazăr, a Mariei şi a Martei; deoarece, în atmosfera credinței şi a iubirii, inima Lui găsea odihnă. Şi, cu toate acestea, nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Îşi putea găsi liniştea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemați să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînțelegere şi neîncredere până şi în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că şi Iisus a suferit la fel. El îi înțelege, îi cheamă lângă El, ca să afle uşurare tot acolo unde a aflat şi El, în comuniune cu Tatăl.
Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiți ca nişte orfani, lăsați să-şi ducă singuri povara vieții. El îi primeşte ca membri ai familiei cereşti şi îi invită să-L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt „cei micuți" ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legați de El prin legăturile cele mai gingaşe şi mai dăinuitoare. El are față de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl şi mama noastră au simțit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omeneşti.
În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustrație cu privire la legăturile dintre Hristos şi poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moştenirea lui şi să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el şi averea lui îi revenea celei mai apropiate rude (vezi Leviticul 25:25,47-49; Rut 2:20). Tot aşa, lucrarea răscumpărării noastre şi a moştenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubeşte, este Domnul şi Mântuitorul nostru. „Nu te teme", zice El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu". „De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că eşti prețuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viața ta" (Isaia 43:1,4).
Hristos iubeşte ființele cereşti care înconjoară tronul Său, dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înțelegem, dar putem şti din experiență că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi la aceia care sunt frații şi surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să recunoaştem pretențiile rudeniei noastre dumnezeieşti? Fiind adoptați în familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să-L onorăm pe Tatăl nostru şi rudenia noastră?