22. Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul fusese cel dintâi care a vestit Împărăția lui Hristos şi a fost, de asemenea, şi cel dintâi la suferință. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărțit de aerul liber al pustiei şi de mulțimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier în fortăreața lui Irod Antipa. Ioan săvârşise o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuşi Irod ascultase predica lui Ioan Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăință. „Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă şi-l asculta cu plăcere." Ioan s-a purtat în mod credincios față de el, acuzându-l de nelegiuita legătură pe care o avea cu Irodiada, soția fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva să sfărâme lanțul plăcerilor care-l lega, dar Irodiada îl cuprindea şi mai mult în plasa vicleniei ei. Ea s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.
Viața lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristețea şi lipsa de mişcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să aducă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Iisus şi povesteau cum alergau mulțimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învățător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viața?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Lui Ioan îi erau sugerate îndoieli, care altfel nu s-ar fi ivit. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori, aceia care se socotesc prietenii unui om bun şi care sunt gata să-şi arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmaşii lui cei mai primejdioşi! De câte ori, în loc de a-i întări credința, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare!
Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înțelegea natura Împărăției lui Hristos. El se aştepta ca Iisus să ia tronul lui David şi, pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica nicio pretenție la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească. El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se împlinească prorocia lui Isaia: munții şi dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Îşi avea lopata în mână şi care urma să-Şi curețe cu desăvârşire aria, să adune grâul în grânar şi pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise la Israel, el aştepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.
În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptății, atât în locurile înalte, cât şi în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l hotărât pentru păcatul lui. El nu-şi socotise viața ca fiind scumpă, cu gândul să poată face lucrarea care îi fusese încredințată. Şi acum, din închisoarea în care se găsea, aştepta ca Leul din seminția lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului şi să-i elibereze pe săraci şi pe aceia care plângeau. Părea însă că Iisus Se mulțumea să adune ucenici în jurul Său, să-i vindece şi să-i învețe pe oameni. Mânca la masa vameşilor, în timp ce jugul roman apăsa zilnic tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod şi ticăloasa lui concubină îşi împlineau orice dorință, iar strigătele săracului şi ale suferindului se înălțau la cer.
Pentru prorocul din pustie, toate acestea păreau o taină care întrecea puterea lui de pricepere. Veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unei temeri îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme aşteptat să nu fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuşi fusese îndemnat să o vestească? Ioan fusese amar dezamăgit în ce priveşte rezultatul lucrării sale. El se aşteptase ca solia de la Dumnezeu să aibă acelaşi efect pe care îl avusese citirea Cărții Legii în zilele lui Iosia şi ale lui Ezra (2 Cronici 34; Neemia 8:9) – o profundă lucrare de pocăință şi întoarcere la Domnul. Pentru succesul acestei lucrări îşi sacrificase întreaga viață. Fusese lucrul acesta în zadar?
Ioan era tulburat şi de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredință față de Iisus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase, iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Iisus să răstoarne puterea asupritorului şi să-l elibereze pe acela care era înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a încetat să creadă în Hristos. Amintirea glasului venit din cer şi a porumbelului care se coborâse, curăția neprihănită a lui Iisus, puterea Duhului Sfânt, care se odihnise asupra lui Ioan atunci când a venit în fața Mântuitorului, şi mărturia dată de profețiile Scripturii – totul mărturisise că Iisus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile şi tulburările cu însoțitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Iisus. Lucrul acesta a fost încredințat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul le va întări credința şi le va aduce nădejde fraților lor. Mai dorea un cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii au venit la Iisus cu o întrebare: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?"
Cât de puțin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Iisus, strigase: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" „El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea" (Ioan 1:29,27). Şi acum întrebarea: „Tu eşti Acela care are să vină?" Era un lucru amar şi foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă nici Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aştepte de la mulțimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii şi suferinzii veneau la El pentru a fi vindecați. Orbii îşi căutau drumul bâjbâind prin mulțime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-şi singuri drum, alții purtați de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în fața lui Iisus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor, pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, fețele prietenilor şi fața Mântuitorului. Iisus mustra boala şi izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor şi ei se ridicau plini de sănătate şi de vigoare. Demonizații şi paralizații ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea şi veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăța pe oameni. Țăranii şi muncitorii săraci, care erau evitați de rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieții veşnice.
Aşa a trecut ziua şi, în timpul acesta, ucenicii lui Ioan au văzut şi au auzit totul. În cele din urmă, Iisus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să-i spună ce văzuseră, adăugând: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire" (Luca 7:23). Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui față de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan şi-a adus aminte de profeția despre Mesia: „Domnul M-a uns să duc veşti bune celor nenorociți; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului" (Isaia 61:1,2). Lucrările pe care le făcea nu numai că Îl prezentau pe Hristos ca fiind Mesia, ci arătau şi în ce chip avea să se întemeieze Împărăția Lui. Lui Ioan i se descoperise acelaşi adevăr care i se dăduse lui Ilie, când „înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munții şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc", Dumnezeu i-a vorbit profetului printr-un „susur blând şi subțire" (1 Împărați 19:11,12). Aşa urma să-Şi facă lucrarea şi Iisus, nu prin zăngănitul armelor şi prin răsturnarea tronurilor şi împărățiilor, ci vorbind inimilor oamenilor printr-o viață de îndurare şi de sacrificiu de sine.
Principiul vieții lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăției lui Mesia. Ioan ştia bine cât de străin era lucrul acesta de principiile şi nădejdile conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei aşteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câştige de la ei decât ură şi condamnare. El însuşi, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
Cuvintele Mântuitorului: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire" erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înțelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viață sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Iisus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credința în ziua încercării. „Ce ați ieşit să vedeți în pustie?" a zis El. „O trestie clătinată de vânt?"
Trestiile înalte, care creşteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi reprezentau pe rabini, care luaseră poziția de critici şi judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinați într-o parte şi în alta de vânturile concepțiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, însă, de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească pe față lucrării lui. Dar solul lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laş. Mulțimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptățire de sine, pentru preoții din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod şi curtea lui, pentru prinți şi soldați, pentru vameşi şi țărani, Ioan vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăților omeneşti. În închisoare, loialitatea lui față de Dumnezeu şi zelul lui pentru neprihănire au rămas aceleaşi ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioşia lui față de principii, el era tot aşa de statornic ca o stâncă.
Iisus a continuat: „Atunci ce ați ieşit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților". Ioan fusese chemat să mustre păcatele şi excesele timpului său, iar îmbrăcămintea lui simplă şi viața lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată şi luxul acestei vieți nu sunt partea servilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc „în casele împăraților", mai-marii acestei lumi, cărora le aparțin puterea şi bogăția ei. Iisus dorea să îndrepte atenția la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan şi aceea purtată de preoți şi de conducători. Aceşti slujbaşi se îmbrăcau în veşminte bogate şi podoabe scumpe. Le plăcea viața plină de strălucire şi doreau să-i uimească pe oameni, pentru a le impune şi mai mult respect. Ei erau mai interesați să câştige admirația oamenilor decât să obțină curăția de inimă, care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăției lumii acesteia.
„Atunci ce ați ieşit să vedeți?" a spus mai departe Iisus. „Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc; căci el este acela despre care este scris:
Iată, trimit înaintea feței Tale pe solul Meu,
Care Îți va pregăti calea înaintea Ta.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a născut niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul." Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului" (Luca 1:15). După aprecierea Cerului, în ce constă această mărime? Nu ce socoteşte lumea este mărire; nu bogăția, sau rangul, sau noblețea de neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărțită de oricare altă considerație mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci ar trebui să-i dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de niciun om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o prețuieşte Dumnezeu. Iubirea şi curăția sunt însuşirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în fața trimişilor Sinedriului, a poporului şi a propriilor ucenici, s-a abținut să caute onoare pentru sine şi i-a îndrumat pe toți la Iisus, ca fiind Cel Făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de noblețe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Iisus spuneau după moartea lui Ioan: „Ioan n-a făcut niciun semn, dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat" (Ioan 10:41). Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morții, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a împlinit lucrarea, încât, atunci când îşi aminteau de cele ce îi învățase despre Iisus, oamenii puteau spune: „Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat." O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.
Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era „mai mult decât un proroc". Căci, în timp ce profeții văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea Cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Iisus a zis: „Cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el."
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii şi a profeților cu dispensațiunea creştină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său, dar nicio altă lumină n-a luminat vreodată şi nici nu va lumina aşa de clar asupra omului căzut ca lumina care izvorăşte din învățăturile şi pilda lui Iisus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înțelese numai într-un chip întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înțelesese pe deplin viața viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.
Afară de bucuria pe care Ioan o simțea în lucrarea sa, viața i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul lucrării sale. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi de a vedea manifestarea puterii dumnezeieşti, care însoțea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecați, pe morți aduşi la viață. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduințelor din profeție. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulțimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată țara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuşi viața lui nepătată şi sentimentul puternic al mulțimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu şi avea de gând să-l pună în libertate. Dar şi-a amânat planul, de frica Irodiadei.
Irodiada ştia că, prin măsuri directe, niciodată nu va putea să obțină consimțământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan şi s-a hotărât să-şi atingă ținta printr-o stratagemă. De ziua naşterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalții demnitari ai statului şi nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce şi să se bea. În felul acesta, Irod avea să-şi piardă judecata sănătoasă şi să fie influențat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare şi împăratul cu oamenii lui petreceau şi beau, Irodiada şi-a trimis fiica în sala de banchet, să danseze pentru distracția oaspeților. Salomeea era în floarea vârstei şi frumusețea ei voluptoasă a captivat simțurile acestor petrecăreți desfrânați. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri şi lui Irod i s-au prezentat complimente când această fiică de preoți şi prinți ai lui Israel a dansat pentru distracția oaspeților lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau şi rațiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeții beți, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare şi pe tânăra aceea dansând în fața lui. În nesocotința clipei, a dorit să facă ceva deosebit, care să-l înalțe în fața oamenilor de seamă din împărăția lui. Cu jurământ, el i-a făgăduit fiicei Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar şi jumătate din împărăția lui.
Salomeea s-a dus degrabă la mama ei, să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit – capul lui Ioan Botezătorul. Salomeea nu cunoştea setea de răzbunare din inima mamei şi n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere, dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul" (Marcu 6:25).
Irod a rămas încremenit, neştiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit şi o tăcere amețitoare s-a lăsat peste scena de beție. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua viața lui Ioan. Cu toate acestea, îşi dăduse cuvântul şi nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeților săi şi, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva făgăduinței lui, bucuros i-ar fi cruțat viața profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând şi-l ştiau un om fără nicio vină şi un slujitor credincios al lui Dumnezeu. Deşi loviți de cererea tinerei, ei erau prea amețiți ca să protesteze. Niciun glas nu s-a ridicat să salveze viața trimisului ceresc. Oamenii aceştia ocupau poziții înalte şi de încredere în națiunea lor şi asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere şi beție, încât simțurile lor erau paralizate. Mintea le era amețită de muzică şi de dansul ațâțător, iar conştiința lor adormise. Prin tăcerea lor, au pronunțat sentința de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulțumi răzbunarea unei femei blestemate.
În zadar a aşteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în fața împăratului şi a oaspeților. Veşnic sigilate erau buzele acelea care, pline de credincioşie, îl avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viața lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăință. Orgiile unei nopți costaseră viața unuia dintre cei mai mari profeți.
De câte ori viața celor nevinovați a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptății! Cel care duce paharul amețitor la gură se face răspunzător de toate nedreptățile pe care le poate comite sub puterea lui amețitoare. Adormindu-şi simțurile, el nu mai este în stare să judece liniştit sau să facă o deosebire clară între bine şi rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsând şi distrugând pe cel nevinovat. „Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înțelept" (Proverbele 20:1). Astfel s-a ajuns până acolo, încât „adevărul s-a poticnit… şi cel ce se depărtează de rău e jefuit" (Isaia 59:14,15). Cei care au jurisdicția asupra vieții semenilor lor ar trebui să fie considerați vinovați de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toți aceia care execută legile trebuie să fie oameni care țin legea. Trebuie să fie oameni care ştiu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forțele lor fizice, mintale şi morale, ca să poată avea o inteligență vie şi un înalt simț de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacție diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei şi s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conştiința lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câştigat nicio fericire prin păcatul săvârşit. Numele ei a ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remuşcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influența învățăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generațiile, până la sfârşitul timpului.
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzațiile conştiinței sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când îşi aducea aminte de Ioan, de viața lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne şi stăruitoare, de judecata lui sănătoasă atunci când dădea un sfat şi când îşi mai amintea şi cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o față zâmbitoare şi o înfățişare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată şi apăsată de teama că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de față în orice loc, că El văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan şi că văzuse îngâmfarea Irodiadei şi insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Şi multe lucruri pe care Irod le auzise de pe buzele profetului vorbeau acum conştiinței lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când a auzit despre lucrările lui Hristos, Irod a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morți şi că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan îşi va răzbuna moartea, aruncând blestemul asupra lui şi asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei vieți pline de păcate – „inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În groaza care-ți va umple inima şi în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice: «O, de ar veni seara!» Şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineața!»" (Deuteronomul 28:65-67). Acuzatorii păcătosului sunt propriile cugete şi nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înțepăturile unei conştiințe vinovate, care nu-i dă linişte nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulți oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă şi să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate pătrunde taina acestei întunecate providențe, dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaş la suferințele lui Hristos. Toți aceia care Îl urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranță, ei vor fi greşit înțeleşi de oamenii egoişti şi vor deveni o țintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat împărăția pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta împotriva lui oriunde acesta se va da pe față.
Copilăria, tinerețea şi viața matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie şi prin putere morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: „Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările" (Matei 3:3), Satana a început să se teamă pentru siguranța împărăției lui. Grozăvia păcatului era descoperită în aşa fel, încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulți îi ținuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduințele lui de a-l abate pe Ioan Botezătorul de la o viață de predare completă față de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să-L biruie nici pe Iisus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt şi mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovindu-l pe Ioan. Dacă nu-L putuse întina prin păcat, Îi provoca suferințe.
Iisus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan va rezista în încercare. Bucuros S-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezența Sa. Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să-Şi primejduiască propria lucrare. L-ar fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului. Când urmaşii lui Iisus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură sau pe rug, în aparență părăsiți de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi Domnul Hristos, trecuse printr-o experiență asemănătoare!
Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viața pământească a trimisului lui Dumnezeu, dar viața aceea care „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" nu putea să fie atinsă de pierzător (Coloseni 3:3). El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În fața universului, care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia față de Dumnezeu şi de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Totdeauna a avut tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschideau înțelesul profețiilor privitoare la Hristos şi al scumpelor făgăduințe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, aşa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20).
Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi, dacă ar vedea de la început sfârşitul şi dacă ar înțelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălțat la cer, nici Ilie, care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onorați decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să şi pătimiți pentru El." (Filipeni 1:29). Şi dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtăşirea cu suferințele lui Hristos înseamnă încrederea cea mai mare şi este onoarea cea mai înaltă.