Revenind de la Gherghesa pe țărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulțime de oameni care L-au primit şi L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe țărm câtva timp, învățând şi vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu vameşii. Aici L-a găsit Iair, mai-marele sinagogii.
Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus şi s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: „Fetița mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ți pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască."
Îndată, Iisus a plecat spre casa acestui fruntaş. Deşi văzuseră atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinşi de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat. L-au însoțit totuşi pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate şi de nerăbdare.
Casa fruntaşului nu era prea departe, dar Iisus şi însoțitorii Lui înaintau încet, deoarece mulțimea îi înconjura din toate părțile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea; dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici-colo să uşureze suferințele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată.
În timp ce se aflau încă pe drum, un om şi-a făcut loc prin mulțime, aducându-i lui Iair vestea că fiica lui a murit şi că nu mai avea rost să-L supere pe Învățătorul. Cuvântul a ajuns la urechea lui Iisus. „Nu te teme", a zis El, „crede numai şi va fi tămăduită."
Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul şi împreună s-au grăbit spre casă. Bocitorii plătiți şi cântăreții din fluier sosiseră deja şi umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezența mulțimii şi frământarea ei au mişcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniştească pe oameni, zicând: „Pentru ce faceți atâta zarvă şi pentru ce plângeți? Copila n-a murit, ci doarme." Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în brațele morții şi au început să-şi bată joc de El. După ce a cerut ca toți să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl şi pe mama fetiței şi pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan – şi au intrat împreună în camera copilei.
Iisus S-a apropiat de pat şi, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit în casa ei, cuvintele: „Fetițo, scoală-te, îți zic!"
Deodată, un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieții a bătut iarăşi. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, şi fetița a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, şi părinții au îmbrățişat-o şi au plâns de bucurie.
În drum spre casa fruntaşului, Iisus întâlnise în mulțime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viața ei să fie o povară. Ea îşi cheltuise toți banii pe doctori şi pe leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranțele ei s-au redeşteptat când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune şi suferință, ea a mers la marginea apei unde învăța Iisus şi a încercat să se strecoare prin mulțime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-Şi drum prin mulțime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea.
Ocazia de aur venise. Se afla în prezența Marelui Medic. Dar, în emoția ei, n-a fost în stare să-I vorbească şi nici nu a putut decât să-I zărească o clipă fața. De teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit printre oameni, zicând în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui". În timp ce El trecea, ea s-a întins şi a izbutit să-I atingă doar marginea veşmântului. Dar în clipa aceea a ştiut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credința întregii ei vieți şi, deodată, durerile şi slăbiciunile au făcut loc puterii şi sănătății depline.
Cu inima plină de recunoştință, ea a încercat apoi să se retragă din mulțime, dar deodată Iisus S-a oprit, şi oamenii s-au oprit odată cu El. S-a întors şi, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulțimii: „Cine s-a atins de Mine?" Oamenii au rămas mirați de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părțile şi împins într-o parte şi alta, aşa că întrebarea părea ciudată.
Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învățătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc şi mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?" Iisus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieşit din Mine o putere". Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmaşii Săi, până la sfârşitul timpului.
Privind spre femeie, Iisus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoştință, a povestit cât a suferit şi cum a fost vindecată. Iisus a zis cu blândețe: „Îndrăzneşte, fiică, credința ta te-a mântuit, du-te în pace." El n-a dat ocazia superstiției, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credința care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea.
Mulțimea curioasă, care se îmbulzea în jurul lui Iisus, n-a simțit niciun fel de putere venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoşită, femeia suferindă a simțit puterea vindecătoare. Tot aşa stau lucrurile şi în cele spirituale. Dacă vorbeşti de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame şi sete sufletească şi fără credință vie, nu ajungi la nimic. O credință numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credința spre mântuire nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoştința şi abia după aceea să-şi manifeste credința nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos, trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Mulți consideră credința ca o părere. Credința mântuitoare este un contract prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credința adevărată este viață. O credință vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.
După vindecarea femeii, Iisus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câştigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea, Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. „Voi Îmi sunteți martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu" (Isaia 43:12).
Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care cerul l-a ales pentru a-L descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut prin sfinții din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experiențe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeieşti. Fiecare om are o viață deosebită de a tuturor celorlalți şi o experiență cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele noastre să se înalțe către El, purtând amprenta individualității noastre. Toate aceste recunoaşteri prețioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susținute de o viață curată, creştinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor.
Când cei zece leproşi au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă şi să se arate preotului. Pe drum, au fost curățiți, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă. Ceilalți au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoşi. Câți oameni nu fac astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El le împarte fără încetare bunătățile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferință. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de ciuma care umblă în întuneric" şi „de molima care bântuie ziua namiaza mare" (Psalmii 91:6), dar inimile lor nu sunt impresionate. El a dat toate bogățiile cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulțumirea lor, ei îşi închid inima față de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deşertului, care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei.
Este spre binele nostru să ținem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta, credința este întărită pentru a cere şi a primi mai mult. Este mai mare încurajare pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate binecuvântările pe care le putem găsi în credința şi experiența altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va creşte repede, lumina lui va răsări în întuneric şi slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea duioasă a Domnului şi de mulțimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire şi să înscriem pe ele istoria prețioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Şi când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoştință: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine? Voi înălța paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor" (Psalmii 116:12-14).