Iisus nu Şi-a început lucrarea săvârşind vreo faptă deosebită în fața Sinedriului din Ierusalim. Puterea Lui s-a manifestat la o întâlnire familială dintr-un mic sat galileean, pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta, Şi-a arătat iubirea față de oameni şi dorința de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar de durere. După aceea, a venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin binecuvântarea Lui, să sfințească relațiile din viața oamenilor.
De la Iordan, Iisus S-a reîntors în Galileea. La data aceea, urma să aibă loc o nuntă în Cana, un sătuleț nu departe de Nazaret. Mirii erau rude cu Iosif şi cu Maria, iar Iisus, aflând despre această adunare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să rămână la masă împreună cu ucenicii Săi.
Din nou S-a întâlnit cu mama Sa, de care Se despărțise de câtva timp. Maria auzise de cele petrecute la Iordan, la botezul Lui. Veştile fuseseră duse până la Nazaret şi i-au readus în minte scenele care timp de mulți ani fuseseră ascunse în inimă. Ca toți ceilalți din Israel, Maria fusese profund mişcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea îşi aducea aminte de profeția dată la naşterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Iisus, speranțele ei s-au reaprins. Dar mai ajunsese la ea şi vestea că Iisus plecase în mod tainic în pustie şi inima ei era cuprinsă de presimțiri tulburătoare.
Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din Nazaret, Maria căutase să adune toate dovezile că Iisus era Mesia. Viața lui blândă şi neegoistă o asigura că El nu putea fi decât Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea, avusese unele îndoieli şi dezamăgiri şi aştepta acum cu mult dor să vadă clipa în care se va descoperi slava Lui. Moartea o despărțise de Iosif, care împărtăşise cu ea cunoştința şi taina naşterii lui Iisus. Acum nu mai avea cui să-i spună nădejdile şi temerile ei. Cele două luni trecute fuseseră pline de întristare. Era despărțită de Iisus, în a cărui iubire găsea mângâiere. Se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău va fi străpuns de o sabie" (Luca 2:35) şi şi-a amintit de cele trei zile de durere, când crezuse că L-a pierdut pe Iisus pentru totdeauna; acum, cu inima plină de nerăbdare, aştepta întoarcerea Lui.
La nuntă, L-a întâlnit tot ca pe un fiu bun şi serviabil. Cu toate acestea, nu mai era acelaşi. Fața Lui era schimbată. Păstra încă urmele luptei pe care o dusese în pustie şi o nouă expresie de demnitate şi de putere dădea dovadă despre misiunea Lui cerească. Împreună cu El, era un grup de tineri, ai căror ochi Îl urmăreau cu respect şi care Îl numeau „Învățător". Aceştia i-au povestit Mariei ce văzuseră şi auziseră la botez şi prin alte locuri. Ei au încheiat, declarând: „Noi am găsit pe Acela, despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii" (Ioan 1:45).
Când oaspeții s-au adunat, părea că mulți sunt preocupați de lucruri foarte importante. O emoție ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în şoaptă, dar cu interes vădit şi priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Iisus, Maria s-a bucurat la gândul că speranțele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice. Totuşi ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în această bucurie sfântă şi o urmă de mândrie şi afecțiune de mamă. Când a văzut privirile îndreptate spre Iisus, ar fi dorit ca El să le dea celor adunați acolo o dovadă că era într-adevăr Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în fața lor.
Obiceiul timpului era ca petrecerea de nuntă să țină mai multe zile. De data aceasta, înainte ca petrecerea să ia sfârşit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă îngrijorare familiei. Era un lucru neobişnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin şi lipsa lui ar fi fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru masă şi acum I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin." Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să le împlinească lipsa. Dar Iisus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul."
Răspunsul acesta, pe cât ni se pare nouă de aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politețe. Mântuitorul i S-a adresat mamei Sale în felul în care se vorbea în Orient. Aşa se vorbea față de persoanele cărora voia cineva să le arate respect. Orice faptă a vieții pământeşti a lui Hristos era în armonie cu învățătura pe care El Însuşi o dăduse: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" (Exodul 20:12). Pe cruce, ultima dată când El a dovedit milă față de mama Sa, S-a exprimat în acelaşi fel când a lăsat-o în grija celui mai iubit ucenic al Său. Atât la nuntă, cât şi pe cruce, iubirea exprimată prin glas, privire şi gesturi tălmăcea cuvintele Sale.
În copilărie, când a mers la templu, unde I s-a descoperit taina misiunii Sale, Hristos i-a spus Mariei: „Nu ştiați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?" (Luca 2:49). Cuvintele acestea prezentau cheia întregii Sale vieți şi lucrări. Totul era secundar față de misiunea Lui, lucrarea cea mare de răscumpărare, pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat învățătura. Exista primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Iisus i-ar da anumite drepturi asupra Lui sau că, până la un anumit punct, putea să-L îndrume în misiunea Sa. Timp de treizeci de ani, El fusese față de ea un fiu supus şi iubitor, şi iubirea Lui nu se schimbase; dar acum trebuia să aibă grijă de lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Preaînalt şi Mântuitor al lumii, nicio legătură pământească nu trebuia să-L oprească de la lucrarea Lui sau să-L influențeze în purtare. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm şi noi lucrul acesta. Cerințele lui Dumnezeu sunt mai presus chiar decât legăturile omeneşti de rudenie. Nicio atracție pământească nu trebuie să ne abată picioarele de pe calea pe care El ne îndeamnă să mergem.
Singura nădejde de scăpare pentru neamul nostru este în Hristos. Maria nu putea găsi mântuire decât prin Mielul lui Dumnezeu. În ea însăşi, nu avea niciun merit. Legătura ei cu Iisus nu o aşeza într-o poziție spirituală deosebită de a oricărei alte ființe omeneşti. Lucrul acesta voiau să-l spună cuvintele Mântuitorului. El a făcut să se vadă bine deosebirea dintre legătura Lui cu ea ca Fiu al omului şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Legătura de rudenie dintre ei nu o aşeza în niciun caz pe aceeaşi treaptă cu El.
Cuvintele „nu Mi-a sosit încă ceasul" arată că fiecare faptă din viața de pe pământ a lui Hristos era o împlinire a planului care exista din zilele veşniciei. Înainte ca El să vină pe pământ, s-a aflat în fața Lui planul desăvârşit în toate amănuntele. Însă, în timp ce trăia printre oameni, El era călăuzit pas cu pas de voința Tatălui. La timpul hotărât, El nu S-a dat înapoi de la a lucra cu aceeaşi supunere, El a aşteptat până la venirea timpului.
Spunându-i Mariei că încă nu I-a venit ceasul, Iisus a dat un răspuns gândurilor ei nemărturisite – un răspuns la aşteptările pe care ea le nutrea, la fel ca tot poporul din care făcea parte. Ea spera că El Se va descoperi ca Mesia şi va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar nu venise încă timpul. Iisus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un „Om al durerii şi obişnuit cu suferința".
Dar, cu toate că nu înțelegea bine lucrarea lui Hristos, Maria se încredea în El fără nicio rezervă. Iisus a dat un răspuns credinței ei. Cea dintâi minune a fost săvârşită pentru a onora încrederea Mariei şi pentru a întări credința ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe şi grele ispite la necredință. Pentru ei, profețiile erau foarte clare şi nu mai putea fi loc de discuție asupra faptului că Iisus era Mesia. Ei se aşteptau ca învățătorii religioşi să-L primească pe Iisus cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări minunate săvârşise Hristos şi ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui, dar erau surprinşi şi dezamăgiți de necredința, de multele prejudecăți şi de vrăjmăşia față de Iisus, pe care le dădeau pe față preoții şi rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului i-au întărit pe ucenici, ca să poată rezista acestei împotriviri.
Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Iisus, Maria le-a zis celor ce slujeau la masă: „Să faceți orice vă va zice." Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Iisus.
La intrare, se aflau şase vase mari de piatră şi Iisus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă. Aşa s-a făcut. Apoi, pentru că aveau nevoie imediat de vin, Iisus a zis: „Scoateți acum şi aduceți nunului." În locul apei cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să curgă vin. Nici nunul, nici oaspeții nu aflaseră că se sfârşise vinul. Când a gustat din băutura adusă de slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte şi că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a spus: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puțin bun, dar tu ai ținut vinul cel bun până acum."
După cum oamenii servesc întâi vinul cel bun şi după aceea pe cel rău, la fel face şi lumea cu darurile ei. Ceea ce oferă poate să fie plăcut ochiului şi să încânte simțurile, dar în cele din urmă se dovedeşte a fi nesatisfăcător. Vinul se schimbă în amărăciune şi veselia se schimbă în întristare. Ceea ce s-a început cu cântece şi veselie se încheie cu oboseală şi dezgust. În schimb, darurile lui Iisus sunt totdeauna noi şi proaspete. Ospățul pe care El îl oferă sufletului nu e niciodată lipsit de mulțumire şi bucurie. Fiecare dar nou măreşte capacitatea primitorului de a aprecia şi a se bucura de binecuvântările Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi lipsă. Dacă rămâi în El, faptul că astăzi ai primit un dar bogat îți asigură primirea unuia şi mai bogat mâine. Cuvintele lui Iisus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu față de fiii credinței. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii Sale, El spune inimii primitoare: „Crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea" (Ioan 1:50).
Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui, vinul arăta sângele Lui care avea să se verse pentru păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omeneşti, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viață. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care țintesc spre moartea Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credință, ele ajung să hrănească sufletul.
Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelşugat este harul Său, care şterge nelegiuirile oamenilor şi care înnoieşte şi susține viața spirituală.
La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Iisus le-a dat paharul care simboliza lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou paharul în instituirea acelei orânduiri sfinte, prin care urma să fie vestită moartea Lui „până va veni El" (1 Corinteni 11:26). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărțit de Domnul lor a fost alungată de făgăduința că se vor întâlni din nou, căci le-a zis: „De acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăția Tatălui Meu" (Matei 26:29).
Vinul pe care l-a făcut Iisus la nuntă era must din struguri, la fel ca acela pe care l-a dat ucenicilor Săi ca un simbol al sângelui Său. Acesta e vinul despre care aminteşte Isaia când vorbeşte de vinul nou aflat „în strugure" şi zice: „Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el" (Isaia 65:8).
Însuşi Hristos a vorbit în Vechiul Testament, când l-a înştiințat pe Israel că „vinul este batjocoritor, băuturile sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele nu este înțelept" (Proverbele 20:1). De aceea, El n-a dat nimănui asemenea băuturi. Satana îi ispiteşte pe oameni să folosească lucruri care întunecă rațiunea şi slăbesc puterile spirituale, dar Hristos ne învață să ținem în supunere josnicia firii noastre. Toată viața Lui a fost o pildă de lepădare de sine. Pentru ca să înfrângem puterea poftei, El a suferit pentru noi cea mai grea încercare pe care o poate suferi omul. Hristos a fost Acela care a dat îndrumarea ca Ioan Botezătorul să nu bea nici vin, nici băutură îmbătătoare. Tot El a ordonat o abstinență asemănătoare pentru soția lui Manoah. El a mai pronunțat şi un blestem asupra omului care va da o băutură îmbătătoare semenului său. Hristos nu Şi-a contrazis învățătura. Vinul nefermentat, făcut de El pentru oaspeții de la nuntă, a fost o băutură sănătoasă şi înviorătoare. Efectul ei a fost acela că a pus din nou gustul în armonie cu un apetit sănătos.
Când au observat calitatea vinului, oaspeții au început să vorbească despre el şi să pună întrebări, aşa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp aşa de mult mirați de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când L-au căutat, în cele din urmă au descoperit că Se retrăsese atât de liniştit, încât nici ucenicii Lui nu observaseră.
Atenția oaspeților s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să dea mărturie despre credința lor în Iisus. Ei au povestit ce au văzut şi au auzit la Iordan şi în inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin partea locului şi a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou, preoții şi bătrânii au cercetat profețiile care arătau spre venirea lui Hristos. Oamenii doreau să ştie care este misiunea acestui nou învățător, care se ivise între ei în chip aşa de puțin pretențios.
Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei. Atenția pe care o dădeau tradiției şi formelor făcuse să dispară orice urmă de libertate în cugetare şi acțiune. Ei trăiau într-o continuă groază de a nu se întina. Ca să nu se atingă de cei „necurați", trăiau retraşi nu numai față de neamuri, ci şi față de marea mulțime a celor de un neam cu ei, necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câştige prietenia. Stăruind necontenit numai asupra acestor lucruri, mintea li se pipernicise, iar cercul vieții lor devenise foarte strâmt. Pilda lor încuraja egoismul şi intoleranța în toate clasele neamului lor.
Iisus Şi-a început lucrarea de reformă, intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În timp ce arăta cel mai mare respect față de Legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de pretenții a fariseilor şi căuta să-i elibereze pe oameni de rânduielile fără rost cu care erau legați. El căuta să dărâme barierele care despărțeau diferitele clase ale societății, ca să-i poată aduna pe oameni ca membri ai aceleiaşi familii. Participarea Lui la nuntă era plănuită pentru a face primul pas către această țintă.
Dumnezeu îl îndrumase pe Ioan Botezătorul să locuiască în pustie, ca să poată fi ferit de influența preoților şi rabinilor şi să fie pregătit pentru o lucrare deosebită. Dar viața sa aspră şi izolată nu avea să fie un model de urmat pentru toți oamenii. Nici Ioan nu le-a spus ascultătorilor lui să-şi lase ocupațiile de mai înainte. El le-a poruncit să aducă dovezi că s-au pocăit, că sunt credincioşi față de Dumnezeu acolo unde i-a chemat El.
Iisus mustra îngăduința de sine sub toate formele ei, dar era cât se poate de sociabil. El Se bucura de ospitalitatea tuturor claselor, vizitând familii de bogați şi de săraci, de învățați şi de neînvățați şi căutând să înalțe gândurile lor de la lucrurile obişnuite ale vieții la cele spirituale şi veşnice. El n-a îngăduit risipa şi nicio umbră de uşurătate lumească n-a pătat conduita Sa; cu toate acestea, Se bucura de scenele de fericire nevinovată şi, prin prezența Lui, a aprobat adunările de societate. Nunta la iudei era o ocazie impresionantă şi bucuriile ei nu erau neplăcute pentru Fiul omului. Luând parte la nuntă, Iisus a onorat căsătoria ca pe o instituție divină.
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a reprezenta unirea sfântă şi iubitoare dintre Hristos şi poporul Său. Pentru Iisus, bucuria sărbătorii de nuntă vorbea despre desfătarea ce va domni în ziua când El Îşi va aduce mireasa în casa Tatălui şi când cei răscumpărați şi Răscumpărătorul vor sta la masa de la nunta Mielului. El zice: „Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine". „Nu te vor mai numi «Părăsită»…, ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea»…, căci Domnul Îşi pune plăcerea în tine." „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine" (Isaia 62:5,4; Țefania 3:17). Când i s-a dat o viziune asupra lucrurilor cereşti, apostolul Ioan a scris: „Am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărățească. Să ne bucurăm. Să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soția Lui s-a pregătit". „Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului" (Apocalipsa 19:6,7,9).
Iisus vedea în oricine un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la Împărăția Lui. El câştiga inima oamenilor, trăind între ei ca Unul care le dorea binele. El îi căuta pe străzi, prin case, pe corăbii, în sinagogă, pe țărmurile lacului şi la ospățul de nuntă. Stătea de vorbă cu ei la ocupațiile lor zilnice şi Se interesa de nevoile lor pământeşti. El aducea învățătura Lui în familii, făcând ca în casa lor să se simtă influența prezenței Lui dumnezeieşti. Iubirea puternică, pe care o arăta față de fiecare om, ajuta la câştigarea inimilor. Adesea, Se retrăgea prin munți pentru rugăciune liniştită, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între oamenii ocupați cu grijile vieții. Totdeauna revenea din acele locuri de linişte pentru ca din nou să-i vindece pe cei bolnavi, să-i învețe pe cei neştiutori şi să sfărâme lanțurile celor înrobiți de Satana.
Tot prin legături personale şi prin viețuire laolaltă făcea Iisus şi educația ucenicilor. Uneori îi învăța stând între ei pe coasta muntelui, alteori le descoperea tainele Împărăției lui Dumnezeu lângă mare sau mergând cu ei pe cale. El nu ținea predici, cum fac oamenii astăzi. Oriunde inimile erau deschise să primească solia dumnezeiască, El desfăşura adevărurile planului de mântuire. El nu le-a poruncit ucenicilor Lui să facă un anumit lucru, ci le-a spus: „Urmați-Mă". În călătoriile prin sate şi oraşe, îi lua cu El ca să poată vedea cum îi învață pe oameni. El făcea ca interesele lor să fie unite cu ale Sale, iar ei se uneau cu El la lucru.
Pilda lui Hristos, care era preocupat de ceea ce îi interesa pe oameni, ar trebui să fie urmată de toți aceia care vestesc Cuvântul Lui şi de toți aceia care primesc Evanghelia harului Său. Noi nu trebuie să renunțăm la legătura cu societatea. Nu trebuie să ne separăm de ceilalți oameni. Pentru a lucra cu toate clasele, trebuie să-i găsim pe oameni acolo unde sunt. Rareori ne vor căuta din proprie inițiativă. Nu numai de la amvon e atinsă inima oamenilor de adevărul dumnezeiesc. Mai este şi un alt câmp de lucru, poate mai umil, dar îmbelşugat şi roditor, şi anume în căsuța celor umili şi în palatul celor mari, acolo unde ni se oferă ospitalitate, şi în adunările pentru bucurii sociale nevinovate.
Ca ucenici ai lui Hristos, noi nu trebuie să ne amestecăm în lume numai din dorința de a găsi plăceri şi de a ne uni cu ea la nebunii. Asemenea legături nu pot aduce decât rău. Niciodată nu trebuie să aprobăm păcatul prin cuvintele sau prin faptele noastre, prin tăcerea sau prin prezența noastră. Oriunde am merge, trebuie să-L ducem cu noi pe Iisus şi să le descoperim şi altora cât de scump este Mântuitorul nostru. Dar aceia care caută să-şi apere credința, ascunzând-o între ziduri de piatră, pierd ocazii prețioase de a face binele. Prin legăturile sociale, creştinismul vine în contact cu lumea. Toți aceia care au primit lumina dumnezeiască trebuie să lumineze cărarea acelora care nu cunosc lumina vieții.
Toți trebuie să devenim martori pentru Iisus. Puterea legăturilor sociale, sfințită prin harul lui Hristos, trebuie să fie dezvoltată pentru a câştiga suflete pentru Mântuitorul. Să facem astfel, încât lumea să vadă că noi nu suntem absorbiți în mod egoist numai de interese proprii, ci dorim să dăm şi altora din binecuvântările şi privilegiile noastre. Să-i facem să vadă că religia nu ne face insensibili sau pretențioşi. Toți aceia care susțin că L-au găsit pe Hristos să lucreze ca El pentru binele oamenilor.
Niciodată n-ar trebui să dăm lumii impresia falsă că aceia care sunt creştini sunt oameni posomorâți şi nefericiți. Dacă ochii noştri sunt ațintiți la Iisus, Îl vom vedea pe Răscumpărătorul cel atât de milostiv şi vom prinde lumina feței Sale. Oriunde domneşte Duhul Lui, acolo se găseşte pacea. Şi acolo va fi şi bucurie, deoarece există o încredere liniştită şi sfântă în Dumnezeu.
Hristos este bucuros când urmaşii Lui dovedesc că, deşi sunt oameni, sunt totuşi părtaşi de natură dumnezeiască. Ei nu sunt statui, ci bărbați şi femei vii. Inima lor, înviorată de roua harului divin, se deschide larg în fața Soarelui Neprihănirii. Prin fapte luminate de iubirea lui Hristos, ei reflectă asupra celorlalți lumina care străluceşte asupra lor.