Înainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat dintre credincioşii lui Israel, care de multă vreme aşteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia şi soția lui, Elisaveta, „erau amândoi neprihăniți înaintea lui Dumnezeu" şi, prin viața lor liniştită şi sfântă, lumina credinței strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i se făgăduise un fiu, care trebuia să meargă „înaintea Domnului, pentru a pregăti căile Lui".
Zaharia locuia în „ținutul muntos al Iudeei", dar se dusese la Ierusalim pentru a servi o săptămână în templu, o slujire care se cerea de două ori pe an de la preoții fiecărei cete. „Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieşit la sorț să intre să tămâieze în Templul Domnului."
El stătea în fața altarului de aur din locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se înălța spre cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată, şi-a dat seama de o prezență divină. Un înger al Domnului „a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere". Locul în care se aşezase, dovedea că îngerul este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seama la lucrul acesta. Mulți ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului. Acum, Cerul trimisese un sol, ca să-l înştiințeze că rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate, dar îndurarea lui Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă şi se simțea vinovat.
Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisaveta, îți va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie şi mulți se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare şi se va umple de Duhul Sfânt… El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El". Zaharia i-a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă."
Zaharia ştia bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avusese încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot şi-a întors gândul spre slăbiciunea omenească. El uitase că Dumnezeu este în stare să aducă la îndeplinire tot ce făgăduieşte. Ce deosebire între necredința aceasta şi credința plăcută şi copilărească a Mariei, fecioara din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înştiințare spuse de înger, a răspuns: „Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!" (Luca 1:38).
Faptul că lui Zaharia i s-a născut un fiu, întocmai ca lui Avraam şi Mariei, ne învață un mare adevăr spiritual, adevăr pe care îl învățăm cu greu şi-l uităm uşor. În noi înşine n-avem nicio putere de a face vreun lucru bun, dar ceea ce nu putem face noi va fi lucrat prin puterea lui Dumnezeu în oricare suflet supus şi credincios. Prin credință fusese dat copilul făgăduinței, prin credință ia naştere viața spirituală şi ni se dă putere să facem lucrările neprihănirii.
La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc şi să-ți aduc această veste bună." Cu cinci sute de ani mai înainte, Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la venirea lui Hristos. Cunoaşterea faptului că această perioadă se apropia de sfârşit l-a făcut pe Zaharia să se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuşi solul prin care fusese dată profeția venise să anunțe împlinirea ei.
Cuvintele spuse de înger – „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu" – arată că el are un loc de mare cinste în curțile cereşti. Când a venit cu înştiințarea la Daniel, el i-a spus: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail (Hristos)" (Daniel 10:21). Vorbind despre Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: „Le-a făcut cunoscut trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan" (Apocalipsa 1:1). Iar îngerul i-a declarat lui Ioan: „Eu sunt împreună slujitor cu tine şi cu frații tăi proroci" (Apocalipsa 22:9). Ce gând minunat – îngerul care este întâiul în slavă după Fiul lui Dumnezeu este cel ales să le descopere oamenilor păcătoşi planurile lui Dumnezeu.
Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. De aceea, el urma să nu mai vorbească până la împlinirea lor. „Iată", a zis îngerul, „vei fi mut… până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor." Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor publice şi naționale şi pentru venirea lui Mesia; dar, când a încercat să facă lucrul acesta, Zaharia n-a putut să rostească nicio vorbă.
Când a ieşit să-i binecuvânteze pe credincioşi, „le făcea semne întruna şi a rămas mut". Ei îl aşteptaseră multă vreme şi se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar, când a ieşit din Sfânta, fața lui strălucea de slava lui Dumnezeu şi ei „au înțeles că avusese o vedenie în templu". Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse şi auzise şi „după ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă".
Curând după naşterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată şi „el vorbea şi binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i-a apucat frica şi în tot ținutul acela muntos al Iudeei se vorbea despre aceste lucruri. Toți cei care le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?»" Toate acestea aveau scopul de a atrage atenția asupra venirii lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan.
Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase
„Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt:
Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui
Şi să dai poporului Său cunoştința mântuirii:
Care stă în iertarea păcatelor lui;
Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru:
În urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime:
Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morții.
Şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!"
„Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel." Înainte de a se naşte Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură amețitoare şi se va umple de Duhul Sfânt." Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredințată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el, numai dacă el asculta de cele spuse de înger.
Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a le duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfințenia cerințelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor, neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munții pustiei.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi şi iubirea de lux şi petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile şi bețiile provocau boli şi degenerare fizică, întunecând înțelegerea spirituală şi slăbind împotrivirea față de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viața lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea părinții lui Ioan au primit instrucțiuni cu privire la o viață cumpătată, aduse de un înger de la tronul Cerului.
Caracterul este mai impresionabil în copilărie şi tinerețe. Atunci trebuie să câştige omul puterea de a se stăpâni. În casă şi la masă, în viața de familie, se exercită influențe ale căror urmări țin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieții. Tinerețea este timpul semănatului. Ea stabileşte ce fel de seceriş vom aduna în viața aceasta şi în cea viitoare.
Ca proroc, Ioan urma „să întoarcă inima părinților la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El". Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulțit. Toți aceia care vor să-şi desăvârşească sfințenia în temere de Dumnezeu trebuie să învețe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minții. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forță intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înțelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, cumpătarea are locul ei anume în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi trebuit să fie educat pentru preoție. Dar învățătura din şcolile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să învețe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să învețe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii.
Locuința şi-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice şi peşteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile şi strălucirea vieții pentru disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate şi de lepădare de sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învățăturile naturii, ale revelației şi ale Providenței. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia i-au fost deseori repetate lui Ioan de părinții lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de făcut şi el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice ale pustietății erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredința şi stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei şi se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simțământul nespusei lui păcătoşenii.
Fiind de la naştere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el şi-a însuşit acest vot, consacrându-se pentru viața întreagă. Era îmbrăcat ca profeții de pe vremuri – veşmântul său, din păr de cămilă, era strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu „lăcuste şi miere sălbatică", pe care le găsea în pustie, şi bea apă curată din izvoarele dealurilor.
Însă Ioan nu ducea o viață de lenevie, de tristețe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, căuta să se amestece printre oameni şi totdeauna era un observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfăşurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să ştie cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditație şi rugăciune, căuta să-şi oțelească sufletul pentru lucrarea care-l aştepta.
Deşi stătea în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care Satana ar fi putut veni. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează. El îşi dezvoltase tăria şi hotărârea de caracter şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea să-l recunoască pe Satana când se apropia şi să se împotrivească puterii lui.
Ioan a găsit în pustie atât şcoala, cât şi sanctuarul. Ca şi Moise în Munții Madianului, el era înconjurat de prezența lui Dumnezeu şi de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte, ca marele conducător al lui Israel, să locuiască în mijlocul solemnei maiestăți a singurătății munților, dar în fața lui se aflau înălțimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit munții şi i-a încins cu putere. Înfățişarea tristă şi înfricoşătoare a naturii, acolo unde se afla locuința lui din pustie, îi zugrăvea şi mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului ajunsese o ruină întristătoare. Dar, deasupra pustiului, se întindea cerul frumos şi strălucitor. Norii care se adunau negri şi aducători de furtună erau încoronați de curcubeul făgăduinței. La fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie erau ținuți de curcubeul legământului Său de har.
Singur, în noaptea tăcută, citea făgăduința dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la urmaşi numeroşi ca stelele. Lumina zorilor, colorând Munții Moabului, povestea despre Acela care trebuia să fie „ca lumina dimineții când răsare soarele în dimineața fără nori" (2 Samuel 23:4). Iar în strălucirea din miezul zilei, vedea splendoarea înfățişării Lui, „când se va descoperi slava Domnului şi orice făptură o va vedea" (Isaia 40:5).
Cu inima plină de temere, dar şi de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia – sămânța făgăduită, care va zdrobi capul şarpelui; Şilo, „pacificatorul", care trebuia să vină înainte de a se pune capăt domniei pe tronul lui David. Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion, trona un guvernator roman. Pe temeiul Cuvântului neînşelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua şi noaptea: Odrasla din rădăcina lui Isai, un Împărat care va domni „cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării", „un loc de scăpare împotriva furtunii… umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete"; națiunea lui Israel nu va mai fi numită „Părăsită", nici pământul său „un pustiu", ci Domnul o va numi „Plăcerea Mea", iar pământul său, „Beula" (Isaia 11:4; 23:2; 62:4). Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumusețea Lui şi eul era uitat. El admira maiestatea sfințeniei şi se simțea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al Cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în fața monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraților.
Ioan n-a înțeles pe deplin natura Împărăției lui Mesia. El aştepta ca Israel să fie scăpat de vrăjmaşii lui naționali, dar ținta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate (neprihănire) şi aşezarea lui Israel ca un neam sfânt. Aşa credea el că avea să se împlinească prorocia dată la naşterea lui:
„Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt…
Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri:
Ne va îngădui să-I slujim fără frică:
În sfințenie şi neprihănire, în toate zilele vieții noastre."
El vedea pe poporul său înşelat, mulțumit de sine şi dormind în păcate. El tânjea să-l trezească la o viață mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoşenii. Înainte ca sămânța Evangheliei să poată fi semănată, țarina inimii trebuia desțelenită. Înainte să caute vindecare la Iisus, trebuia să-şi dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
Dumnezeu nu trimite soli pentru a-l linguşi pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să-i legene pe oamenii nesfințiți într-o siguranță falsă. El pune poveri grele pe conştiința făcătorului de rele şi îi străpunge sufletul cu săgețile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecățile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simțul nevoii sale şi să-l facă să strige: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" Atunci, mâna care a umilit până la țărână îl ridică pe cel pocăit. Glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiția întreabă cu cea mai duioasă iubire: „Ce vrei să fac pentru tine?"
Când Ioan şi-a început lucrarea, națiunea era într-o stare de frământare şi nemulțumire care ducea la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudeea fusese pusă sub directa cârmuire a Romei. Tirania şi jafurile puse la cale de guvernatorii romani şi eforturile lor neîncetate de a introduce simbolurile şi obiceiurile păgâneşti aprinseseră revolta care fusese înecată în sângele miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura națională împotriva Romei şi, odată cu aceasta, dorința de a fi eliberați de sub stăpânirea ei.
În mijlocul certurilor şi luptei, s-a auzit un glas venind din pustie, un glas neaşteptat şi aspru, dar plin de nădejde: „Pocăiți-vă; căci Împărăția cerurilor s-a apropiat". Cu o putere nouă şi neînțeleasă, el i-a mişcat pe oameni. Prorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca despre un eveniment din viitorul îndepărtat, dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat. Înfățişarea neobişnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la văzătorii din vechime. În purtarea şi îmbrăcămintea lui, semăna cu prorocul Ilie. Cu spiritul şi puterea lui Ilie, el denunța corupția națională şi mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple, pătrunzătoare şi convingătoare. Mulți credeau că este un profet înviat din morți. Națiunea întreagă a fost pusă în mişcare. Mulțimile alergau la Ioan, în pustie.
Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăință. Ca simbol pentru curățirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiți de păcat şi că, fără o curățire a inimii şi a vieții, nu puteau să aibă intrare în Împărăția lui Mesia.
Prinți şi rabini, soldați, vameşi şi țărani veneau să-l asculte pe proroc. Câtva timp, înştiințările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulți ajungeau la pocăință şi primeau botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtaşi la Împărăția vestită de el.
Mulți cărturari şi farisei veneau, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezați. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalți oameni, determinându-i şi pe alții să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieții lor erau dezvăluite. Duhul Sfânt îi descoperise lui Ioan că mulți dintre aceşti oameni nu aveau o convingere reală de păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni cu profetul, sperau să fie bine văzuți de Prințul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învățător, ei socoteau că vor putea să-şi întărească influența asupra poporului.
Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Şi să nu credeți că puteți zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice pe fiii lui Avraam."
Iudeii interpretaseră greşit făgăduința despre bunăvoința veşnică a lui Dumnezeu față de Israel: „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: «Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!» Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă cerurile, sus, pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului, jos, pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul»" (Ieremia 31:35-37). Iudeii considerau că descendența lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această făgăduință. Dar ei treceau cu vederea condițiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduința, El a zis: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu… Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor" (Ieremia 31:33,34).
Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecățile Lui. De aceea erau robi sub stăpânirea unei națiuni păgâne. Din cauza păcatelor, mintea le era întunecată şi, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, îşi scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alți oameni şi că au drept la binecuvântările Lui.
Lucrurile acestea „au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Corinteni 10:11). De câte ori nu interpretăm şi noi greşit binecuvântările lui Dumnezeu şi ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuți pentru vreun lucru bun, care este în noi! Dumnezeu nu poate face pentru noi tot ce ar vrea să facă. Darurile Lui sunt folosite pentru plăceri personale şi pentru a înăspri inima în necredință şi păcat.
Ioan le spunea învățătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul şi cruzimea lor dovedeau că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, şi nu copiii lui Avraam cel drept şi ascultător. Ținând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, față de care se simțeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiați şi groapa de unde fuseseră scoşi. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-Şi aducă la îndeplinire planul. După cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot aşa îi poate chema şi pe alții în slujba Sa. Inimile lor pot să pară acum fără viață ca şi pietrele pustiului, dar Duhul Lui poate să-i trezească să facă voia Lui şi să primească împlinirea făgăduinței.
„Iată", zicea prorocul, „securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc." Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situația lor față de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viața lor. Mărturisirile de credință erau lipsite de valoare. Dacă viața şi caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: „Ce să facem?" El le-a răspuns: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna şi cine are de mâncare să facă la fel." Pe vameşi îi învăța să se ferească de nedreptate, iar pe soldați, de brutalitate.
El spunea că toți cei care deveneau supuşi ai Împărăției lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credință şi pocăință. Trebuia ca în viața lor să se vadă bunătatea, cinstea şi credincioşia. Ei aveau datoria să-i ajute pe cei lipsiți şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu, să-i apere pe cei fără apărare şi să dea pildă de virtute şi împreună-simțire. În felul acesta, urmaşii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viața lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu luau seama la aceste lucruri, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
„Cât despre mine", le-a spus Ioan, „eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc" (Matei 3:11). Profetul Isaia spusese că Domnul îl va curăți pe poporul Său de nelegiuirile lui „cu duhul judecății şi cu duhul nimicirii". Cuvântul lui Dumnezeu către Israel era: „Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îți voi topi zgura… Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine" (Isaia 4:4; 1:25). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12:29). În toți aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă se agață de păcat, oamenii se identifică astfel cu el. Atunci, slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: „Am văzut pe Dumnezeu față în față, şi totuşi am scăpat cu viață" (Geneza 32:30). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa față de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui, curățit – de aceea putea să stea în fața lui Dumnezeu.
Dar ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciți. La a Doua Venire a lui Hristos, cei nelegiuiți vor fi nimiciți de „suflarea gurii Sale" şi prăpădiți de „arătarea venirii Sale" (2 Tesaloniceni 2:8). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viață celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiți.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăşi prezența Lui urma să-i facă pe oameni să-şi dea seama de păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curățați de păcat, puteau să vină în comuniune cu El. Numai cei cu inima curată puteau rămâne în fața Lui.
Aşa a dus Ioan Botezătorul solia lui Dumnezeu la Israel. Mulți au luat aminte la învățătura lui. Mulți au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulțimile mergeau după acest nou învățător din loc în loc şi nu erau puțini aceia care nutreau nădejdea că el ar fi Mesia. Dar, când i-a văzut pe oameni îndreptându-se către el, Ioan a căutat orice ocazie să le îndrepte credința către Acela care trebuia să vină.