Veniți la Mine, toți cei trudiți şi împovărați, şi Eu vă voi da odihnă."
Aceste cuvinte de mângâiere au fost adresate mulțimii care Îl urma pe Iisus. Mântuitorul spusese că numai prin El oamenii pot ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. El vorbise despre ucenicii Săi ca despre nişte oameni cărora li se dăduse cunoştința lucrurilor cereşti. Dar n-a lăsat pe nimeni să simtă că nu poate avea parte de grija şi de iubirea Lui. Toți cei obosiți şi împovărați pot să vină la El.
Cărturarii şi fariseii, cu toată rigurozitatea lor pentru formele religioase, aveau simțământul unei nevoi pe care ritualurile lor nu o puteau împlini. Vameşii şi păcătoşii puteau pretinde că sunt mulțumiți cu cele senzuale şi pământeşti, dar inima lor era plină de neîncredere şi teamă. Iisus privea la cei deznădăjduiți şi împovărați cu inima, care nu mai aveau nicio nădejde şi care căutau să-şi liniştească dorința sufletului cu desfătări pământeşti, şi îi chema pe toți să găsească odihnă în El.
Cu bunătate, El îi invita pe cei apăsați: „Luați jugul Meu asupra voastră şi învățați de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veți găsi odihnă pentru sufletele voastre."
Prin aceste cuvinte, Hristos îi vorbeşte fiecărei ființe omeneşti. Fie că-şi dau seama sau nu, toți oamenii sunt obosiți şi împovărați. Toți sunt doborâți de poveri pe care numai Hristos le poate îndepărta. Povara cea mai grea pe care o ducem este povara păcatului. Dacă am fi lăsați să o purtăm, această povară ne-ar strivi. Dar Cel Nevinovat a luat locul nostru. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53:6). El a purtat povara vinei noastre. El va lua sarcina de pe umerii noştri obosiți. El ne va da odihnă. Povara grijilor şi întristărilor o va duce tot El. Domnul ne invită să aruncăm asupra Lui toate grijile noastre, deoarece El ne poartă pe inima Lui.
Fratele mai mare al neamului nostru este la tronul cel veşnic. El priveşte la oricare suflet ce-şi îndreaptă fața spre El, ca Mântuitor. El cunoaşte din experiență care sunt slăbiciunile omeneşti, care sunt lipsurile noastre şi în ce stă tăria ispitelor noastre, deoarece El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat. El priveghează asupra ta, fiu şovăielnic al lui Dumnezeu. Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îți dă puteri. Eşti neştiutor? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă. Domnul „socoteşte numărul stelelor" şi tot El îi „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile" (Psalmii 147:4,3). „Veniți la Mine" este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi încercările, înfățişează cazul tău înaintea Domnului. Inima ta va fi întărită, ca să poată rezista. Se va deschide o cale ca să poți scăpa din greutăți şi încurcături. Cu cât îți dai seama că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui. Cu cât este mai grea povara, cu atât este mai binecuvântată odihna, când le arunci pe toate asupra Purtătorului de poveri. Odihna oferită de Hristos este condiționată, şi aceste condiții sunt clar arătate. Toți le pot îndeplini. El ne spune cum putem găsi această odihnă.
„Luați jugul Meu asupra voastră", zice Iisus. Jugul este un instrument al servirii. Vitele sunt înjugate pentru muncă şi jugul este absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie eficient. Prin ilustrația aceasta, Hristos ne învață că noi suntem chemați să servim tot timpul vieții noastre. Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să putem fi împreună-lucrători cu El.
Jugul care ne leagă în slujire este Legea lui Dumnezeu. Marea lege a iubirii, descoperită în Eden, proclamată pe Sinai, iar în Noul Legământ scrisă în inimă, este cea care îl uneşte pe lucrătorul omenesc cu voința lui Dumnezeu. Dacă am fi lăsați să ne urmăm pornirile, să mergem acolo unde ne duce voința noastră, ne-am alinia în rândurile lui Satana şi am ajunge să avem trăsăturile lui. De aceea Dumnezeu ne conduce prin voința Sa, care este nobilă şi înălțătoare. El doreşte ca noi să ne îndeplinim cu răbdare şi înțelepciune toate îndatoririle slujirii. Chiar Hristos, în natura Lui omenească, a purtat jugul slujirii, zicând: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele" (Psalmii 40:8). „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 6:38). Iubirea pentru Dumnezeu, râvna pentru slava Lui şi iubirea pentru omenirea decăzută L-au adus pe Iisus pe pământ ca să sufere şi să moară. Aceasta a fost puterea care a condus viața Sa. El ne invită să ne însuşim acest principiu.
Sunt mulți oameni a căror inimă este chinuită sub povara grijilor, deoarece ei caută să atingă standardul acestei lumi. Ei au ales slujirea lumii, au acceptat neliniştea ei şi au adoptat obiceiurile ei. În felul acesta, caracterul le este pervertit şi viața lor a ajuns un chin. Pentru a-şi mulțumi ambiția şi dorințele lumeşti, ei îşi rănesc conştiința şi se încarcă şi cu o povară în plus, aceea a remuşcărilor. Neliniştea aceasta continuă le secătuieşte puterea de viață. Domnul doreşte ca ei să lase la o parte acest jug al robiei. Îi invită să primească jugul Său. El zice: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară." El îi învață să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa şi făgăduința Lui este că vor primi pe deasupra toate lucrurile de care au nevoie în viața aceasta. Frământarea este oarbă şi nu poate să deosebească viitorul, dar Iisus vede sfârşitul de la început. În orice greutate, El are o cale pregătită pentru a aduce uşurare. Tatăl nostru ceresc are o mie de căi pe care ne poate veni în ajutor şi despre care nu ştim nimic. Aceia care se călăuzesc după principiul că slujirea şi cinstirea lui Dumnezeu trebuie să fie ținta supremă vor constata că necazurile pier şi că înaintea lor se deschide o cărare netedă.
„Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima", zice Iisus, „şi veți găsi odihnă." Noi trebuie să intrăm în şcoala lui Hristos, pentru a învăța de la El umilința şi blândețea. Mântuirea este lucrarea aceea prin care omul este educat pentru cer. Educația aceasta înseamnă cunoaşterea lui Hristos. Înseamnă eliberarea de ideile, obiceiurile şi practicile învățate în şcoala domnului întunericului. Sufletul trebuie să fie eliberat de tot ce este în opoziție cu credincioşia față de Dumnezeu.
În inima lui Hristos, în care domnea o desăvârşită armonie cu Dumnezeu, era pace desăvârşită. El nu era niciodată măgulit de laude şi nici zdrobit de acuzații şi dezamăgiri. Chiar în timpul celei mai mari împotriviri şi celei mai crude purtări față de El, inima Lui era încă plină de curaj. Dar mulți dintre cei care se numesc urmaşi ai Lui au inima plină de grijă şi nelinişte, deoarece se tem să se încreadă cu totul în Dumnezeu. Ei nu se predau Lui cu totul, deoarece se tem de urmările pe care le-ar avea un asemenea lucru. Fără o predare totală, ei nu pot găsi pace.
Iubirea de sine aduce nelinişte. Dacă suntem născuți de sus, vom avea gânduri cum a avut Iisus, gânduri care L-au făcut să Se umilească, pentru ca noi să putem fi salvați. Atunci nu vom mai căuta locul cel mai de frunte. Vom dori să stăm la picioarele lui Iisus şi să învățăm de la El. Vom înțelege că valoarea lucrării noastre nu constă în a face paradă şi zgomot în lume sau în a fi activi şi zeloşi în propria putere. Valoarea lucrării noastre este proporțională cu împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Încrederea în Dumnezeu ne sfințeşte puterile minții, aşa încât, în răbdare, să ne putem stăpâni sufletele.
Jugul este pus pe gâtul boilor pentru a-i ajuta să ducă povara mai uşor. Tot aşa este şi jugul lui Hristos. Când voința noastră este cufundată în voința lui Dumnezeu şi când ne folosim darurile pentru a fi o binecuvântare pentru alții, vom vedea că povara vieții este uşoară. Acela care umblă în calea poruncilor lui Dumnezeu merge împreună cu Hristos şi, în iubirea Lui, inima găseşte pace. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte", Domnul i-a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îți voi da odihnă." Iar prin profeți s-a dat solia aceasta: „Aşa vorbeşte Domnul: «Stați în drumuri, uitați-vă şi întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblați pe ea, şi veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!»" (Exodul 33:13,14; Ieremia 6:16). Şi El zice: „O, de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării" (Isaia 48:18).
Aceia care Îl cred pe Hristos pe cuvânt şi predau ființa lor purtării Sale de grijă şi viața lor ca El să o conducă vor afla pace şi linişte. Nimic din lume nu poate să-i întristeze când Iisus îi înveseleşte cu prezența Sa. În supunere desăvârşită, este odihnă desăvârşită. Domnul zice: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea, căci se încrede în Tine" (Isaia 26:3). Viața poate părea încurcată, dar, predându-ne înțeleptului Maestru-lucrător, El va scoate de acolo o viață şi un caracter-model, spre mărirea Lui. Şi caracterul care ajunge să se asemene cu caracterul slăvit al lui Hristos va fi primit în Paradisul lui Dumnezeu. O omenire nouă va umbla împreună cu El în alb, căci este vrednică.
Când intrăm în odihna lui Hristos, cerul începe de aici. Noi răspundem chemării Sale: „Veniți şi învățați de la Mine" şi, venind, începem viața veşnică. Cerul e o neîncetată apropiere de Dumnezeu, prin Hristos. Cu cât stăm mai mult şi mai aproape de El, cu atât şi chiar mai mult ni se va descoperi slava Sa; şi cu cât vom cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai intensă va fi fericirea noastră. Dacă mergem cu Iisus în această viață, vom fi copleşiți de iubirea Lui şi întăriți de prezența Lui. Tot ce poate să suporte natura omenească putem primi încă de aici. Dar ce sunt toate acestea în fața celor viitoare? Ei stau acolo, „înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apocalipsa 7:15-17).